Mătușa

Intrăm toți patru deodată în casă, împingându-ne intre noi. Nimeni nu vrea să fie primul, că știm că avem parte de urlete :„ măăăă, voi niciodată nu puteți ajunge la timp ? iar ați întârziat zece minute. Mă chinui să vă păstrez măncarea la temperatura perfectă și voi…”
Spre surprinderea mea, un tată calm și zâmbăreț ne așteaptă gata instalat la masa pregătită simplu de data asta.
– Haideți mă, că n-avem timp ca altădată. Mâncăm repede și plecăm la drum. Uite cum am făcut anul ăsta mielul, îi gâjâie lui privirile de mândrie.
– La tavă ! se dă Ovidiu doct.
– Nu mă, sar eu și mai doctă. Îi stufat.
Ori de câte ori eram în preajma tatălui meu, între mine și fratele meu intervenea un fel de luptă crâncenă, să-i arătăm cât suntem noi de deștepți. Și de fiecare dată se termina cu câte un nepărtinitor „ voi numa prostii vorbiți !” ( varianta soft a lui „proști mai sunteți” ).
– Stufat îi, da, confirmă el fără să-mi aprecieze totuși mie inteligența. Se uită mândru către cel care-i va duce numele mai departe. Mă dezumflu toată și-apoi îmi revin, gata de altă luptă.
Totul este pregătit in detaliu :„Eu îs cel mai bun la pregătit mesele. La mine nu există să lipsească ceva, cum face mamă-ta. Când să se-așeze lumea ea îi trimite ba după sare, ba după piper, ba după mama dracului !”.
În familia mea, absolut fiecare frază se termina cu un ulător semn al exclamării. Chiar și când se punea vreo întrebare, era urmată tot de același semn. Ex : „ tu ai pus asta aici ?!, „ la ora asta se vine ?!” etc. Și, în loc de virgulă, era folosit întotdeauna substantivul „ dracul ”, cu mici excepții, când se folosea un prietenos „ ce p… sfântului ”. Sfântul era anonim.
Mă lăfăi în atmosfera caldă de paști si de tată blând, aproape fericit, și-i spun :
– Eu așa bine mă simt astăzi, că n-aș mai pleca de-aici .
– Îți spun eu de ce ! Că nu-i mamă-ta acasă !
Râdem toți, uitându-ne la ușă să nu cumva s-apară.
Cu starea asta de bine pornim la drum. Un drum la care mă gândesc întotdeauna cu un zâmbet larg. Cu un tată perfect, cu fratele meu, nevasta lui și cu bărbatul meu.
– Să oprești pe-aici, pe undeva, să mâncăm.
– Hai, tată, se uită Ovidiu uimit la el. Mai avem 10 km. până la Zalău. Ce mai oprim acuma ?
– Tu faci așa cum zic eu ! se uită taică-miu după o parcare sau o terasă, ceva.
Mă uit și eu, aproape disperată, să văd la timp o parcare. Știu că dacă apare o terasă, tatăl meu ne va instala pe toți acolo, își va scoate plasa cu pachetul pus de-acasă, învelit, bineînțeles, în ziar, își va scoate sticla de plastic cu pălincă, fără să-i pese de chelnerii care se uită la noi cu ură. „ Adă o bere !” își face el datoria de client, în timp ce dă un pumn la ceapă, s-o înmoaie.
Găsim parcarea, întindem ziarul pe capotă și scoatem sticla de plastic.
– Mie nu mi-e foame, se alintă Uța, care știe ce bunătăți ne-așteapta acasă la neamuri.
– Ia și mâncă ! Be pălincă, să vezi cum ți se face foame !
Eu mănânc. Mănânc și râd. Stiu că n-avem scăpare. Oricât și-a dorit tatăl meu să scape de influența satului în care s-a născut, sunt lucruri care nu se fac, și gata ! Nu ai voie să te repezi flămând pe mâncare când intri intr-o casă, chiar dacă e a surorii tale.
Mâncăm repede, strângem ziarul cu resturi și Uța vrea să-l bage în plasă.
– Ce dracu faci ? Vrei să ne pută mașina a ceapă ? Aruncă-l acolo, în șanț.
Cu ziarul în mână, Uța e la un pas de-a plânge.
– Să-și pună, dracului, coșuri de gunoi, dacă vor curățenie, aplică tatăl meu logica lui de fier.
Ne-nghesuim pe bancheta din spate eu și Uța, cu un Costaș fericit între noi. Cu sânge de nomad moldovean în vene, de câte ori plecăm la drum, oriunde, lui i se instalează pe fața mustăciosă, un zâmbet aproape de beatitudine.
Încă din Vârșolț, satul de unguri ( din cei care se prefac a nu ști limba română ), simt cum mi se strânge stomacul de multe, multe emoții. Nici-un alt oraș în care m-am întors după mulți ani, nu mi-a dat senzația asta, de dor cumplit de nu știu ce.
Trecem de micuța câmpie dintre satul de unguri și cel de români și-apare veșnicul copil cu vesta de lână tricotată peste un trening albastru și cizme de gumă, care mână din urmă cu bățul, un bivol negru. Se oprește când trecem, ne privește curios cu un zâmbet timid și-apoi pleznește, grozăvindu-se cu puterea ce i-a fost dată, uriașul bivol. Trecem și de podul de peste micul pârâu din margine de sat, unde veneam cu bunica la înmuiat de cânepă, la melițat. Am ajuns în Recea. Recea Mare ( că este si Mică ).
Intrăm pe ulița plină de gropi, apar primele case vopsite-n albastru, cu târnațuri cu poartă. Cu fântâni plasate aproape de poarta mare, cu găleți suspendate în scripeti. Sunt rare, tot mai rare minunatele case albastre, înghițite parcă de cele înalte, cu căte două etaje, cu coloane albe cu cioburi de sticlă in tencuială, care rânjesc în soare.
In curtea unei case, o țărancă cu batic legat la spate se uită lung : „ aștia de-ai cui or fi ? ”, alta trece pe drum legănându-și poalele multe, își strânge laibărul cu ambele mâini și răspunde la salutul nostru în cvintet :„ bună să vă fie și vouă, dragii mnei ! ”. „ Da, de-ai cui sunteți ? ”
Mergem atât de incet, că am timp să-mi scot capul pe geam și s-o informez :
– De-a Petrii Ursuțului ! A Florii Mării Petrii Ursuțului .
Erau atât de multe Mării, Ioni, Petri si Văsălici în satul ală, incât trebuiau departajați ajungându-se uneori și la a patra generație. Uneori se mai adăuga, la nevoie, si „ de peste deal ” sau „ din vale ”.
– Păi tu neamurile lui mamă-ta le spui ?!
– Ai zis că vrei să le faci surpriză, că n-ai mai fost de douăzeci de ani. Dacă-i ziceam la asta, până ajungem noi la mătușe, afla tot satul.
– Ș-aia-i drept ! îi aud vocea gâtuită. Voce pe care eu n-o mai auzisem vreodată.

– Uite casa Oegăreselor ! mă agit eu pe banchetă împingându-l pe Costaș în Uța, arătându-le o casa mai ciudată, albă, construită pe lung, ca un tren. De la ele am împrumutat eu „ Pe aripile vântului”. Erau simgurele din sat care aveau bibliotecă.
– Alea care aveau o soră cocoșată ? Și pitică? își amintește Ovidiu ceva ce probabil îl marcase pe el în copilărie.
– Alea, alea. Nu era pitică, mă, doar foarte cocoșată, râd eu. Dacă ai fi reușit s-o îndrepți, s-o-ntinzi, detaliez eu plină de candoare, ar fi fost normală. Erau ele așa, mai cucoane. Cucoane, cucoane ,mă revolt eu retroactiv, da când au venit în vizită la noi, Cornelia cred c-o chema pe aia mai tânără, ne-a furat șapca Gavroche. Un an am plâns și eu și Lili după ea.
– Uite-ți casa, tată ! mă bulucesc eu în cealaltă parte.
Același albastru intens era pe pereții scorojiți ai casei. Mică și cocârjată, cu acoperișul din paie, mie îmi era și acuma foarte dragă.
Mă-ntorc spre un Costaș fascinat și-o Ută foarte înghesuită:
– Aici ieșea Nene la poartă cănd treceam noi și striga :„ mereți acasă, la Huneodoara, ulicauăle dracului !” răd eu si-acum amintindu-mi cu entuziasm cum arunca cu bâta după noi.
– Era bețiv ! îi aud eu împătimirea din voce, tatălui meu, și tac o clipă, dăndu-mi seama că după atătea zeci de ani el nu uitase. Și nu iertase.
– La țară nu sunt bețivi, îi iau eu apărarea bunicului meu. La țară bărbații beau și muncesc apoi căt zece. Poate de-aia beau, nu doar de plăcere, din viciu, ca orășenii. Pe lângă faptul că nene era bolnav de parchinson, și tremuratul ăla nu-l ajuta deloc să pară mai treaz.
– Ce parchinson? întreabă Ovidiu privindu-mă în oglindă, pe un ton îngrijorat. (Parcă simțea și el, uneori, așa,un tremurat în mâini).
– Boala aia care se moștenește la a doua generație, pe linie bărbătească, îl informez eu, plină de amabilitate, pe iubitul meu frate.
– Din casa asta am plecat eu la unsprezece ani și m-am bagat slugă la Zalău. Acolo am mâncat eu, pentru prima oară în viața mea, pâine albă ! i se iluminează tatălui meu toată fața.
Nu-i plăcea să vorbească despre copilăria lui. Ne povestea uneori despre tinerețe. Cum s-a bătut el la habă (șezătoare), cu cinci ficiori odată. Și-n timp ce povestea i se încleștau pumnii, retrăind momentele cu o satisfacție pornită din rărunchi.
„Păi de ce te băteai?” „Pentru mamă-ta ! Ca prostu!” zicea el fără să râdă. „ Era frumoasă și harnică. Muncea în rând cu bărbații la sapă. Și mi-am zis atunci că eu numa cu fata asta pot construi o casă. Daaa, zicea el nostalgic, dacă mamă-ta ar fi fost mută, ar fi fost femeia perfectă.”
– Uite casa! aproape urlă el. Casa pe care am construit-o eu! Nu au dărâmat-o!
– Băăăăă, ne cuprinde el apoi, pe toți patru, intr-o privire cruntă, aveam douăzeci și cinci de ani!
– Ce! io-s director! se scoate moldoveanul meu cu ton copilăros, ardelenește.
– Da. Mare director, se lăhămețește taică-miu enervat ca de obicei de bunătatea și blândețea soțului meu. „ Io pe toți i-aș spulbera”, îl învăța el cum trebuie să fii când ești director, fără să explice totuși de ce.
– Nici n-am locuit în ea, se uită el până îi dispare casa din vedere.
– De ce ?! sărim toți patru, prinși în trecut, prinși de tânărul nostru tată.
– Am vândut-o și-am plecat la Hunedoara cu banii de pe ea. Să fac altă casă. Se construise Combinatul și era o adevărată migrație. La roșu am vândut-o! se-ntoarce el cu voce plată, spunându-ne doar ca o informație, nu cu mândrie, cum ne-am fi așteptat. Și-apoi, plin de patimă :
– Fiecare cărămidă, cu mâinile astea două am făcut-o. Fiecare cărămidă-n parte, ține el două mâini vânjoase, dar rozalii și netede, la vedere (munca de macaragiu nu presupunea chiar așa mult efort fizic) . Și-mi dau seama cât de mult a suferit când a trebuit s-o vândă. Prima lui creație. Prima lui izbândă împotriva sărăciei.
– Nu mai e casa lui măicuța! simt eu un nod în gât, recunoscând doar spațiul în care fusese casa în care îmi petrecusem aproape toate vacanțele.
– Da uite ce minunăție au construit pe locul ei! Casă mare, cu etaj, se simte un fel de invidie către necunoscut în vocea lui. Oare cine o sta aici ? Lasă că o întreb io pe Măria.
– Mie mi se pare aproape o impietate să-i strici autenticitatea unui sat așa frumos, și să faci monștri de-aștia de case. Pur și simplu nu se potrivesc cu satul ăsta.
Pe lângă faptul că faci etaje pentru copii, adică să-i obligi să stea legați de tine, toată viața. Sau îți pleacă acei copii, și rămâi , dracului, cu etajele pustii.
– Păi de să plece ? tună el.
– Pentru că așa-i normal. Și nu toți părinții își merită copii.
Îl simt cum se-agită pe scaun, se desface din centură, și se uită la mine prin tetieră :
– Cum adică ?! Vrea să continue, și-apoi renunță, expirând lung, ca un oftat, aerul pe care și-l reținuse cât timp vorbisem eu.
Știam că asta era visul lui : să mai construiască încă o casă, cu etaj, unde să-și aducă măcar fiul, să aibă grijă de el la bătrânețe.( A construit acea casă cu două etaje, dar el n-a mai îmbătrânit ). Și n-aveam curaj să-i spun: „ tu de ce ai plecat,tată, slugă la unsprezece ani ?”
– Aici stătea Lăbăoaia, bețiva, spune Ovi repede, vrând să ne-ntoarcă la atmosfera de dinaintea de-a ține eu dizertația despre case și copii.
– Păi tu n-auzi ce zice Paula ? La țară nu sunt bețivi !
– Și mențim ce-am zis, sar eu peste ironia lui, în dezaprobarea tensionată din aer. Doar Costaș mă strânge de umeri:„ zi ce vrei, iubirea mea, eu sunt aici”. Lăbăoaia era o femeie harnică și veselă , care avea dramele ei cu un soț neputincios, înrăit de neputința lui. Voia femeia să păstreze aparențele și se furișa în fiecare seară. la măicuța, care vindea vin și pălincă după ce murise tătica. Tocmai furișatul ăsta a băgat-o in tagma bețivilor. Nu te poți ascunde de oameni într-un sat ca ăsta.
– Dacă venea să cumpere băutură, cum dracu nu era bețivă ?
– Că nu-și lua acasă. Bea acolo, cu măicuța. Era doar foarte singură, femeia aia.
– Tu ai venit in Recea câteva vacanțe și deja știi mai multe decât mine, care m-am născut aici. Știi și ce putea sau nu putea Labău.
– Eu îi ascultam. Pe mine m-au interesat oamenii, m-au fascinat întotdeauna. Și țăranii au ceva aparte, un fel de puritate…
– Da, mă-ntrerupe el cu satisfacție, Gavrilă din deal, care i-o dat în cap la mă-sa cu ciomagu, era plin de puritate.
Râdem toți, destinși, parcă fericiți că Gavrilă i-a crăpat capul maică-sii.
– Uța, se uită taică-miu spre nora lui inghesuită și parcă tot mai mică, mai zi și tu ceva!
– Ce să mai zic ? V-ascult pe voi cum mă bombardați cu povești si nume ciudate: Oiegari, Lăbăoi, Nene, incearcă ea să pronunțe ca noi ne-ul ardelenesc, fară să-i iasă însă decât un fel de silabisire de bebeluș. Ne-ul ăla se pronunță cu toată limba lipită de cerul gurii, și iese atunci un sunet plin, cald.
– Aici stătea Sofia, îmi continui eu tenace povestirile cu care probabil îi obosesc pe toți, dar nu prea îmi pasă. Uite, de ea chiar sunt foarte curioasă să știu ce s-a ales. Era atăt de inteligentă, că-i speria pe toți: „ tulai doamne, copii ăștia nu trăiesc prea mult ”, aveau ei, așa, o credință că prea multă deșteptăciune poate ucide.
– Eu nu știu cine-i Sofia, pare taică-miu uimit că știu totuși mai multe decât el despre săteni.
– Era colegă cu Onița. Venea seara la noi și citeau temele de a doua zi la lumina lămpașului. Sofia citea repede, cursiv, cu intonație. Și Onița citea împiedicat, de parcă punea punct după fiecare cuvânt în parte. Și după ce pleca, tătica :„ nimnic nu înțelegi din ce citește fata asta, așa repide le zâce. Onița nostă parcă cântă”, își lăuda el ultima progenitură, venită la peste douăzeci de ani, după maică-mea, primul lor copil.
– Uite-o pe Paladia ! îi fac eu cu mâna unei țărănci mai domnoase, așa, fără prea multe poale. Ne răspunde cu un zâmbet senin, entuziast, de parcă la ea venisem noi.
– Hai, că aproape am ajuns, i se simte tatălui meu o răgușeală stranie în voce.
– Îi deschisă poarta mare ! Și asta are o semnificație la ei, le spun eu celor de lângă mine cu sufletul la gură.
– Da, mă aprobă tata. Semnificația îi că știu că venim cu mașina, gâjâie el sătul de metaferele mele.
Coborâm din mașină :
– Băăăă, mai reparați-vă și voi drumurile astea, că ne-o scuturat de draci avem, găsește el o formă de salut plină de voie bună.
În curtea casei, trei oameni ne așteaptă cu zâmbete emoționate pe fețe calde: Mătușa, Ioni și Dorina.

Am să mă opresc puțin aici, să-mi caut bine, bine cuvintele, să-ncerc cumva să vă spun și vouă despre cel mai minunat om, cea mai minunată femeie pe care am cunoscut-o eu, de-a lungul vieții mele: mătușa mea.