Șibot

Ieșim pe culoar să fumăm o țigară. Eu și Geta. Celelate doua fete ramân in compartiment, cuminți.
– Undi p… mea-i bricheta aia ?
– Geta !!! Culoarul era plin de soldați si ofițeri care nu știu unde mergeau.
– Etiti ! mari doamnâ ești așa deodatâ ! Că la birou nu ești toata ziua cu ea ….
– Geta !!!
Soldații incep să fluiere a fericire, ne trimit bezele iși scot chipiele cât p-aci să dea cu ele de podele. Ofițerii zâmbesc indulgenți, privindu-ne și ei cu cate-o sprânceană ridicată. Geta incepe să-mi povestească degajată că nu știu ce fufa dracului de la contabilitate i-a zis ei că…
Simt cum imi arde spinarea de-atâtea priviri și ghicesc gesturile mai mult ca sigur obscene care au loc in spatele nostru. Arunc țigara.
– Păi ci faci ?
– Mă duc in compartiment. Tu nu-i vezi pe ăștia ?
– Și ce ? Treaba lor.
Intrăm in compartiment , dăm să-nchidem ușa . Ușa nimic. Insistam și-apoi vedem că-i blocată de-un bocanc fericit :
– Singurele, singurele ?
– Ce-ți trăbă, mă ? se-nfoaie Geta la el.
Eu, Diana si Nuți ne-nghesuim una in alta de parcă ce tare ne iubim . Nuți uită și să-și mai țina degetul mic ridicat, atât ii e de frică.
– Fetelor, mergem in vagonul urmator ?
– Mergem.
Ne strecurăm printre valize verzi de lemn, chiuituri si cănd ajungem la ușa dintre vagoane , ne oprim impietrite : e-nchisă !
Fetele se uită in direcția mea , poate păream eu mai stăpână pe mine sau poate pentru că eu luasem decizia.
– Știți cum facem ? Mergem la ușa cealaltă și in prima gară coborâm și urcăm repede in celalat vagon.
– Hai !
O lăsăm pe Geta in față să-mpartă ea coate și ” ce mă-ta vrei, mă ?” și, cu frisoane in spate, ajungem cumva in cealaltă parte.
Trenul oprește, coborâm in viteza si ne bălăngănim pe pietriș și zăpadă cu tocurile-nalte, târșind de bagaje.
Diana, mezina noastră, urcă vioaie pe scară… și coboară la fel : și ușa asta e-nchisă. Fugi, fugiți la celalt vagon ! Se-aude un fluierat , nu de soldat, de tren.
Și trenul pleacă lasând pe terasament patru tinere doamne cu bagaje atârnate și tocuri julite.
Rămânem prostite uitându-ne la tren și la soldații iesiți grămezi pe ferestre făcându-ne semne dulci de „la revedere „.
– Na, deșteapta pământului, ești tu plină de idei inteligente ! ” Eu nu stau aicea cu soldații ” mă imită Geta  dând ochii peste cap si subțiindu-și vocea.
– Mai taci in p… mea !
– Hopa ! Gata, nu mai ești mari doamnâ, când nu ti văd ofițerii .
Ne uităm in zare și , printre nameți se vede o gară mica . Șibot scrie pe ea.
Imi ridic poalele imblănite ale alendelonului și pornesc hotărată spre gară. Fetele in șir indian , după mine.
Intrăm pe ușa inaltă și-o țărăncuță cu doi prunci lângă ea, se ridică-n picioare aproape speriată. Da , cred că eram niște apariții ciudate pentru așa o gară.
Eu , pe langă alendelonul tot inflocoșat la gat, mâneci si poale, mai aveam și o pălărie șmechera, neagră, cu boruri foarte mari . Sper doar, retroactiv, că era la moda.
Mă duc direct la ghișeul de bilete :
– Spre Sibiu când e urmatorul tren?
– Ăhă, să fii cucoană sănătoasă. Abia spre dimineața. La 4.
Ne uitam tăcute una la cealată ca in fața unei calamități. Ce naiba facem noi aici aproape șase ore ?
Diana ridica din umeri și merge să se joace cu copii țărăncuței. Eu le privesc crunt pe cele doua, preventiv, să nu înceapă :” numai tu ești de vină „.
Mai vine un grup de tineri . Ne apucăm de povești și nici nu ne dăm seama când trece timpul.
– Spune-le bancul cu negru’ , mă scutură Geta de manecă.
– Lasă-mă tu in pace ! imi recuperez eu blănurile din mâinile rapace, o să înceapă și ei și știi ce mă enervează bancurile alea spuse unu după altu.
Ii spusesem cu mult timp in urmă un banc care-i plăcuse ei foarte tare și de-atunci, de câte ori ne intâlneam cu cineva , indiferent de atmosfera , mă inghiontea :” spune-le bancul cu negru ‘ „.
– Stai, că știu eu unu mișto, se răzgândește ea . Se ridică in picioare și cu ochii lucind de bucuria bancului :
– Zi după mine : un tablou cu lupi…
– Un tablou cu lupi…
– Să mă pupi in cur !
Ne uitam toți la ea perplecsi, ea la noi cu un start de râs in poziție . Și mie imi pică fisa : in cur să mă pupi .
– Da tu, așa. Un tablou cu lupi, in cur să mă pupi ! Așa ii !
Nu știu să mai fi râs vreodată la un banc, cât am râs la ăsta. Am râs de era să pierdem și trenul de la ora 4.
Alergăm din nou către un tren, Nuțidelacontabilitate in urma noastră, cu pași deși și micuți, ca de doamnă, și degețelul ridicat in vânt :
– Vă rog, insist să mă așteptați și pe mine !
– Insistă tu până ți se-apleacă ! Aleargă-n p…. mea normal ! ce te sclifosești așa ? ii da Geta un brânci cucoanei disperate .
Urcăm in compartiment, ne trântim pe banchete inghesuindu-ne una in cealaltă, pentru că bineințeles nici umbră de căldură in trenurile comuniste și adormim chinuite. Rebegite, inghețate, ne trezește conductorul la Sibiu . In fața mea, pe banchetă, țărăncuța ca puișorii ei adormiți în brațe (venise cu noi , copii se agățaseră de Diana săraca, disperând-o ) se uita la mine cu un râs in privire. De la mine, la Geta…
Mă uit și eu la ea și nu-mi vine să cred :
– Tu Geta, ce ai pe cap ?
– Păi ci, crezi că toată lumea are pălărioi ca tine ! Nu mai puteam de frig…
– Tu, ce ți-ai pus pe cap ?
– Cum ce ? Chiloții !