Mă uitam fascinată la el, cum murea. Murea urând cu patimă, așa cum iși trăise și viața.
Femeia-l spăla cu-n  burete galben, plin de spumă, dar nu știu cum părea cumva că-i făcut din sârmă. Se lăsa intors intr-o parte și alta, se lăsa spălat pentru că nu mai avea de ales. Dar, exact ca păsările de pradă, care-și mișca în zbor corpul, fără să-și clintească privirea, o ațintea incercând să-i transmită cumva cât de mult a urât-o, cât de mult o urăște încă. Doar ca ei nu-i păsa. Il spăla cu râvnă, ca nu cumva să pută.
Cred că legenda cu cei care-și văd in ultimele clipe , toată viața, de cei ca mine este inventată. Cei care asistă reci, privind micile detalii a unei stingeri din viața.
Ii știam viața toată, toată viața incercasem să-l inteleg. Nu să-l iubesc, pentru că nu mă lăsase.
Cu ea era simplu : o femeie ingrozitor de egoistă.
Dar cu el… Cu el se-ntâmplase ceva, cândva. Un bărbat cu personalitate de taur( nu zodia, ci animalul ). Puternic, foarte deștept, el se credea chiar cultivat (citise ”Ciocoii vechi și noi ” ). Făcuse patru copii, construise patru case, doua garaje și plantase mulți, mulți copaci. Dar nu iubise pe nimeni…Nici copii, pentru că-i bătea urât, cu ură, nici casele, că nu le finisa, și copcii erau intotdeauna pruni : să facă țuica foarte bună.
Incercam din răsputeri să-mi amintesc ceva de bine despre el. Și nu puteam…
Dar știu ca m-ar fi urât pentru mila pe care acum o simțeam. Bărbații mor în picioare ! Și el, țintuit la pat de trei luni, așa murea, in picioare. Nu cred că mai văzusem pe cineva murind, sau cel puțin, nu văzusem pe cineva care să mă intereseze atât de tare , dar și de citit , citisem rar despre persoane care mor cu-atâta demnitate. Nu gemuse nici măcar o data. ” Te doare ?” ” Da, zâmbea el  incrâncenat, boala doare! ”. Asta când mai putea vorbi. Că mai târziu totul i se concentra în privire.Și spuneau privirile lui, exact asa cum se zice, cât o mie de cuvinte. Mă durea carnea pe mine, încercand să observ: să fie regrete? stia unde greșise?
Nu, nu cred că știa. Oferise surogatul de educație pe care el îl crezuse cel mai potrivit : cu severitate crești oameni buni pentru societate. Și nu aflase intr-o viață-ntreagă că fără iubire copii cresc handicapați.
Si m-am uitat adânc in ochii lui, cu sentimentul înspaimântator de prea târziu, sperând ca va-nțelege : ”odata cu tine, tată, moare ceva in mine…”