„ Bine sau rău, ce putea să se întâmple, s-a întâmplat deja”, spusese tatăl meu înainte de-a mă trimite la culcare.
Nu e nimic frumos în răsăritul de soare. Nu e nimic frumos în razele care scaldă copacii tăcuți și casele mute. Când ți-e frică, totul e rece.
Ți-e doar frig.
Îmi încep rutina dimineții trecând pe lângă un tată robotitor care îmi pune o lopată în mâini: „treci și bagă nisipul în curte”, ca și cum noaptea de ieri n-ar fi existat, eu nu aș fi venit acasă plângând că prietenul meu e în pericol de moarte.
Cu ochi împăienjeniți de plâns și nesomn, privesc obsesiv casa de peste drum în timp ce iau cu mâini fără vlagă lopeți de nisip. Nimic și nimeni nu mișcă. Răul împietrit.
Va trece cumva și dimineața asta. Va trece secundă cu secundă prin tremurul meu. Va trebui să treacă, cândva.
Și trece.
Ajung în fabrică și merg direct pe banda unde lucrau Mihai și Lidia.
Îl văd de departe pe Mihai. Era maistru și-și luase impozanta poziție de șef în capătul benzii. Mă vede și-mi dau seama că vrea să fugă de mine. Îl strig din toate puterile, acoperind zgomotul țăcănitor al lanțurilor care transportau navete cu încălțăminte.
– Unde fugi? Ce s-a întâmplat aseară? Unde e Lidia?
– Nu fug, îmi spune el pe un ton moale, trăgându-mă mai departe de fata care lucra la lansat. Lidia e acolo, la locul de muncă, mi-o arată el pe soția lui, în speranța că voi merge să discut cu ea.
– Ce s-a-ntâmplat aseară? repet eu pe un ton ridicat. Spune-mi de la început.
– Păi au venit ăia și-au tras-o pe Lidia de lângă mine și-au plecat cu ea, se oprește el ca și cum ar fi terminat povestea.
– Și tu? Unde ai dispărut?
– M-am dus la văru-meu și-am vrut să sar peste gard, să iau un topor, îi lucesc lui ochii de încântare. Phaaaai, dacă îi prindeam!
Mi s-a întâmplat de multe ori să rămân trăznită. Realitatea e în fața ta și tu nu o poți percepe. Nu ajunge cum trebuie în creierul tău care e pregătit pentru normalitate.
Îmi dau seama că mi se mișcă mandibula, gura mi se deschide, dar nu ies cuvinte.
– Cum să-i prinzi, mă?! apăs eu cuvintele rar, mijindu-mi ochii până la durere. Cum să-i prinzi, mă?! mi se încleștează mie pumnii de parcă l-aș strânge de gât. Cum să-i prinzi, mă, dacă tu ai fugit?!
Îl privesc împăienjenit și știu: eu, cu omul ăsta, nu mai am ce vorbi.
Mă-ndrept ca o furtună spre nevasta lui.
Lidia are aceiași reacție: vrea să fugă. Ce se întâmplă? Ce-i asta? mi se rotesc mie rotițele în panică. De ce fug ăștia de mine?
Îmi voi da seama mai târziu de ce fugeau de mine. Îmi voi da seama mai târziu de ce Lidia mă privise cu ură: fusesem martor la umilință.
Dar atunci, pe loc, nu aveam decât un singur gând: Emil.
„ Păi nu știu, își smulge femeia umărul din strânsoarea mea. Eu am plecat acasă și el a rămas acolo, cu ei”.
„ Oare nu cumva… oare nu cumva oamenii ăștia au meritat…” mă îngrozește pe mine răutatea gândului meu.
– Lidia! Omul ăla ți-a salvat viața! o privesc eu adânc, poate, poate înțelege. Pentru că bărbatul ăla al tău, care fuge după topoare, nu te-ar mai fi vrut.
Ne privim adânc în ochi și-mi dau seama că da, înțelege.
Nu a făcut nimic, pentru că nu a putut să facă. Cum nici eu, de frica tatălui meu, n-am făcut nimic. Eram la fel de vinovată. Amândouă eram vinovate de frică.
Și se întindeau iarăși ore și ore înaintea mea. Cum au să treacă? Secundele sunt ca împietrite și eu am un singur gând: „ nu mai pot…”.
Mi-e frică în oase. Mi-e ceață în jur. Și nu sunt oameni… Nu sunt. Nu-i nimeni. Doar vârtejul de spaimă.
…
Ies pe poarta fabricii cu picioare de plumb.
Emil e acolo. Zâmbindu-mi.

Am revăzut chipuri dragi, de-a lungul vieții mele. Am simțit fericiri de neprețuit la revederea atâtor chipuri iubite. Am trăit intesități de vieți, în câteva clipe.
Dar niciodată ca atunci, când m-aș fi pus în genunchi și de-acolo să plâng.

Am foarte multă treabă azi. Sunt hotărâtă să fiu fericită. Eu eram convinsă că sunt, dar se pare că mă înșelam. Și pentru asta trebuie să mă schimb. Să mă tot schimb până când voi găsi cea mai bună variantă a mea. Că varianta asta de-acum zice că nu-i bună. Facebook-ul zice că nu-i place de mine.
Astăzi n-am să ies pe balcon să mă cert cu păsăroiul care fluieră exact cum mă fluiera iubitul meu în tinerețe. E încă întuneric afară și n-am reușit să-l localizez. Am încercat să fluier și eu ca el, da bag seamă că la bătrânețe nici fluieratul nu mai e ce-a fost odată. Nu-mi iese decât un croncănit de rață opărită. Așa că m-am apucat să-l strig voinicește: „Băăăăăăăi”, „Heeeeeei”.
Și păsăroiului îi place, că fluieră și trilulează în draci.
Astăzi n-am să-i mulțumesc soarelui că mi-a rasărit.
Nu azi.
Azi am să-mi încep ziua cu douăzeci de flotări în ritm de zumba. Minim.
Așa zice Valentin. Și garantează fericirea. El nu pare prea fericit așa cum e, înalt, frumos, plini de bicepși, tricepși si mușchi. Că-i prea încrâncenat și serios. Cine știe? Poate el nu le-a făcut pe toate douăzeci, încă. Poate zumba lui nu-i prea bună. Cine știe…
După flotări, n-o să-mi fac cafeaua cu miros dumnezeiesc. Nu! Astăzi am să mestec doar așa, boabe de orez. Simple. Zice Maria. După care o să beau o cană de apa clocotită.
Și astăzi n-am să fumez. N-am să mă învălui în vălătuci de fum cu forme arcuite de boltă de rai. Nu, nuuu.
Zice că e un obicei dezgustător. Și zice că e foarte periculos. Nu prea știu de ce. Poate de-aia că ai putea să te arzi? Cine știe… Eu nu m-am ars încă.
Dar toată lumea zice. Și maică-mea:
– Tu, Paula! lasă ea să se audă obișnuitele pauze cu oftaturi. O zis la televizor că fumătorii mor primii, de la corona asta.
– Zău? îmi sar mie artificii din creieri. La televizoru’ meu o zis că bătrânii mor primii.
Noi n-avem nevoie de viruși ca să ne omorâm între noi. Ne decurcăm așa, simplu.
După clocotire n-am să mă duc la calculator să mă joc. Nu, nuuu. Azi am să scot toate hainele din dulap și-am să le pun apoi la loc, după ce le frec bine cu bicarbonat de sodiu. Zice Floricacurățenie.
Pentru masa de prânz mi-am făcut rost de două frunze proaspete de mătrăgună. Am să le stropesc ușor, cu 4 miligrame de ulei de măsline. O, Doamne! Îmi lasă gura apă. Abia aștept.
Am să citesc apoi șase cărți motivaționale, pentru inimă, suflet, esofag, cerebel, abdomen și carieră.
Mai spre seară, o să spun 176 de „ Ave Maria”. Cred că o să plusez, pentru mai multă mulțumire de sine și-o să mă dau și de 17 ori cu capul de pereți.
Și-apoi sunt foarte, foarte hotărâtă să mă duc să meditez. Am învățat în prealabil și niște incantații pentru o poziție corectă de lotus.
Și absolut toți sfătuitorii într-ale fericirii, te îndeamnă la sfârșit să trăiești clipa. Nu clipa ta. Nuuu. Că nu-i bună. Pe-a lor e cel mai bine s-o trăiești.
Carpe diem!
Sadhguru meu drag zicea că dacă nu ți-e bine cu tine când ești singur, înseamnă că nu ești într-o companie plăcută.
Mi-a fost bine până acuma, Sadhguru…
Mă duc acuma. Mă duc să mi-o trag în carpeni. În puii mei!

Dintr-o carte veche, mi-a căzut azi, o fotografie. M-am așezat în fotoliu și, cu nebănuitele mele puteri, am zburat direct acolo, în clasa a noua :
– Vrea cineva să recite poezia? essay writer întreabă profesoara cu un fel de ton de lehamite în voce. „ știu, f…-vă-n cur de copiii din altă generație, că nici voi n-ați învățat-o!”
– Aș vrea eu … se ridică două degețele palide, blonde și se aude o voce mâțâită de copil care se răsfață. Nu e o voce de copil răsfățat. Ei au alt ton, ca și cum răsfățul  face parte din cotidian :„ mi se cuvine.”  E voce lungă, falsă, de copil care doar și-ar fi dorit să fie. Răsfățat.
– Dar aș vrea, dacă se poate, s-o cânt.
Și-n timp ce profesoara parcă se trezește, uimită affordable papers 4u, șocată ( da, bă frate, când să zici că te-neci în monotonie, întotdeauna apare câte un nebun din-trăsta, care-i întece pe toți, din alte generații), mi se-aude răbufnind râsul îndelung reținut din toți rărunchii. Scuip tot în jur, împroșcându-mi extazul și toți încep să râdă cu mine. Batem în bănci, tropăim în podele negre, gudronte, aruncăm aproape chiuind caiete și cărți. Delir. Ne place.
O privesc o clipă pe profesoara mea de limbă română și râsul tembel mi se topește încet. Nu părea deranjată de nimic din ce se-ntâmpla în jurul ei, ba dinpotrivă, avea în priviri un fel de speranță.
Profesorii de limbă română, aproape toți pe care i-am cunoscut ( exceptând-o pe una singură, mică, neagră și acră care ne învăța gramatica , doar gramatica , cu bățul în mană ), au avut ceva special. Un strop de suflet în plus, o privire mai caldă, mai netârșiți prin ore lungi de educat tineri tâmpiți, pentru viață.
– Cânt-o!
Și Nuți ( așa o chema, pe fetița care se voia răsfățată! Din frumosul „ Elena”, cineva o încrețise, o micise, o banalizase în Nuți, Nuțica), începe să cânte:
– Azi am să-ncrestez în grindă…
În griiindăăăăă ( i se ridică ei sprâncenele până la rădăcina părului, belindu-i ochii, acompaniindu-se pe o voce mult prea înaltă, care-i scapă într-un falset,  de zici că era Dolănescu ), dar nimic nu o poate opri, nici falsetul, nici râsul nostru deja în spasme. Pe ton subțiriu și moale, avea deja o atitudine de Ecaterina Teodoroiu care ne-a făcut încet, încet, s-o ascultăm fascinați, cu rămășițe de rânjete tâmpe pe buze. Are și gesturi largi, prin care ne arată exact unde e grinda și cum dă ea oglinda jos. La : „ mama-i dusă-n sat cu dorul” face un semn de la revedere cu mâna la tâmplă, de rămâne doar „ mama-i dusă…”, iar când fredonează ( cu o jale de nedescris ) „ azi e singur puișorul ”, se ia în brațe și se leagănă cu tandrețe.
Da, aș vrea să vă văd pe voi, cât bun simț ați fi avut.
Blondă, cu trăsături pătrățoase care o făceau să pară tunsă inegal, avea Nuți un tic prin care își aranja bretonul cu podul palmei, de parcă își dădea pumni în cap. O palmă cu degete grose, boante, de țăran. Nimic din toată înfățișarea ei, nici măcar ochii albaștri de-un spălăcit ciudat, având în vedere tinerețea ei, nu se potrivea cu bălaiul părului ei de prințesă. Dar părea că ea nu știe.
Timp de doi ani, cât am fost colege, am tot încercat, fascinată de ciudățenia ei, s-o înțeleg , s-o încadrez undeva în panoplia mea de oameni, de personalitați.
Nu. Nu se încadra. Stătea undeva în afara schemei, tabelei aproape matematice pe care o făcusem eu, omenirii :
Pe prima coloană, oameni minunați ( puțini, foarte puțini, dar scriși cu litere mari de tipar), a doua, oameni frumoși și calzi ( mulți, foarte mulți, deși la vremea aceea încă nu știam cât sunt de importanți ), a treia coloană, oameni răi și negri (destul de mulți și ei…), a patra coloană, plante.
În timpul unei ore de matematică, în timp ce Antim, profesorul nostru ( vezi foto : bărbatul înalt,  care zâmbește plin de personalitate și pe care eu aproape că îl iau în brațe ), ne predă funcții cu o față palidă, de zombi, stând chiar cu mâinile atârnate, ca ei, cu creta rezistând magic intre două degete flașce, în timpul acestei ore pline de suspans, deci, Nuți se ridică din bancă, își ia ghiozdanul și, cu pasi lunecați de stafie, iese din clasă. Fără o vorbă.
Antim o privește cu gura căscată, mișcându-și tot corpul de-odată de parcă i-ar fi inlemnit membrele și gâtul. Se uită apoi la noi, de sub sprâncene stufoase, de parcă ne-ntreabă inecat :„ Ce-a… fost…asta…?!”
Și noi, elevii clasei a noua, aplaudăm frenetic.

( Nuți, dacă mai trăiești, te rog să mă ierți ! :))) )

Urcăm scările gâfâind, vorbind întruna.
– Tu, ce pălăria mea nu te-ai mai mutatessay writer for you de-aici, de la etajul patru?
– N-am fost niciodată nomadă în acțiuni. Doar în gândire.
– Da, fă tu pe interesanta, ca de obicei, mă pocnește Mariana în umăr, trântindu-mă de perete.
– Lasă, că îți explic când ajungem, că acuma nici măcar nu pot să râd, mă opresc eu râzând.
Mariana era neschimbată : aceași privire directă, cu gâtul ușor înclinat înainte, plină de curiozitate. Privire de copil curios, care descoperă lumea, din mici amănunte.
Intră în casă aruncându-și pantofii cu tocuri înalte. Se-ntinde-n fotoliu, confortabil, de parcă ar fi plecat doar de zece minute din casa mea. Ca și cum ar affordable paper fi fost a ei.
– Tu, ce dracu faci cu-atâtea cărți?! Cum le ștergi de praf? se oprește ea uimită de râsul meu în prag de colaps.
– Le citesc!
– De mai multe ori? Ce dracu tot râzi, ca proasta ?!
– Am și uitat cât de dor mi-a fost de tine! Zi! Spune tot. Cum îți sunt copiii? Cum ești cu Remus? Ai divorțat?
– Ești nebună la cap ?! Cum să divorțez?!
– Trăim vremuri tulburi, ridic eu un deget în aer și ea mi-l fixează concentrată. Murim sau divorțăm. Și dacă nu, tot ne părăsim, într-un fel sau altul, unii pe alții.
– Da, și eu am uitat cât ești de nebună. Nu mai citi atâta, că te afectează. Șterge praful cu cârpa !
Râdem gros, plin, aplecându-ne una spre cealaltă.
Și-ncepem povești despre noi, întrerupându-ne cu un gest al nostru, de parcă ne ținem de mână, pe care îl avem din tinerețe. Pregătite ca de un fel de start, începem să ne scuturăm : acuma taci, să-ți spun eu! Ne scuturăm foarte des.
Punem întrebări și n-ascultăm răspunsul, pentru că îl știm. Ne cunoaștem atât de bine una pe cealaltă, încât, doar constatăm că da, așa era normal să evoluăm în viață. Era normal să avem copii atât de minunați, pentru că noi suntem minunate. Era normal să avem soți minunați, pentru că noi suntem minunate. Copiii… Cum îți sunt copiii?
– Săraca Arina, alerga cu caietul după mine în casă : „ mă asculți, mami? „ Du-te la tată-tu, că ș-așa stă degeaba”. „ Mă asculți, tati, să vezi ce bine am învățat?” „Du-te la mamă-ta, îi spunea Remus convingător și rar , că ei îi place foooarte tare să te asculte ”. Și alerga, săraca, de la unul la altul, de ajunsesm să ne-ascundem de ea, că învăța prea bine, prea des și prea mult.
Nu știu de ce își începea poveștile despre fiica ei cu apelativul „ săraca”, pentru că ulterior, când am cunoscut-o pe Arina , am descoperit o tânără plină de personalitate, plină de încredere în ea, frumoasă și realistă, care ia viața în piept nu ca pe o luptă, ci doar ca pe o binemeritată, senină izbândă. Fiica mamei ei.
– Alex a venit, în clasa întâi, ( am și eu povești din primară ) cu un zâmbet fericit, extaziat, pentru prima oară de când începuse școala:„ M-a dat și pe mine! M-a dat cu capul de bancă!” „Cine, mamă?!” intru eu într-o panică vecină cu moartea. „ Tovarășa învățătoare, îi lucesc lui ochii de fericire. Știi, pe ăia care nu puneau punct, tovarășa îi pocnea cu capul de bancă. Azi, m-a pocnit și pe mine!”. Bietul meu copil, inteligent și marginalizat. Voia și el cu turma.
Și-ncepem apoi poveștile cu „ mai ții minte?!”„ ții minte când am fost…ții minte când am făcut?….”.
Sunt povești care nu pot fi spuse pe faceboock, unde e plin de babe constipate. :))
Știți cum  se recunoaște o babă constipată ? E cea care își începe o propoziție ( că nu știe să o continue în frază ) cu : „ tineretul din ziua de azi….”) Tinerii sunt tineri, indiferent de zile. Vedeți cât e de simplu ?…
Noi două avem digestia bună. Ne-am păstrat copilăria, ne-am conservat tinerețea.
Ne-am conservat-o cu patos, cu multă pasiune. Avem amândouă priviri directe și senine, de parcă am ști secretul vieții. Și da. Noi îl știm!

Avem un moment de tăcere, scurt, ca o avampremieră și Mariana mă strânge de mână, înfigându-mi unghiile în carne:
– Paula… Sunt bolnavă…
Și eu știu.
Noi nu ne-am pierdut vreodată vremea cu : „ mă doare…” sau „ am piatră la bilă…” Sau : „ nu știu de ce mă dor picioarele?” Noi știam de ce.
Și-atunci eu știu, că boala ei, e boală.
Și-ncep să plâng… Cu-același patos cu care-am râs până acum.
Nu… Nu-mi spune…
Și-mi simt gândul răgușit, rugător, dureros și tandru…
Spune-mi….

Continuarea… ultima parte, ultima mea povestire, mâine… La apus…
E foarte posibil să nu-mi mai continui povestea, pentru că, vreau nu vreau, are lăgătură cu reacțiile voastre.
Așa că, am să v-o dedic vouă : Arina ( draga mea, dragă.. ) ție, minune de Remus și ție, abia întrezăritul meu Remus Jr.
Aș mai avea o dedicație : ție, draga mea, necunoscuta mea, Adela Zane. Pentru că mi-ai fost tot timpul aproape și mi-ai arătat-o. Sper că ți-am fost și eu….

Mă uit în jur aproape cu disperare: „ nimeni nu vede cât e de tâmpită piesa asta de teatru ?!”
Femeia de lângă mine miroase a ceapă prăjită. O fixez cu privirea, în timp ce ea se tot uită panicată, cu coada ochiului, repetitiv, la mine și, ani de educație, ani de experiență îmi spun : „ Taci! Taci dracului!”
– De ce miroși a ceapă prăjită?! îi șoptesc eu încrâncenată, scuturându-mi palmele răsfirate în fața perplexă a femeii de lângă mine. Nu are logică. Nu vii la o piesă de teatru dacă trebuie să faci cuiva tocăniță. Faci tocănița și stai dracului cu tâmpitul . Sau cu copiii. Cui i-ai făcut tocăniță de ceapă înainte de-a ieși din casă și-a veni într-o sală de teatru? Cui?! îi urlu eu pe șoptite.
Femeia cască niște ochi imenși, o văd cum încearcă disperată să înțeleagă ce i se-ntâmplă și se mută cuminte, privindu-mă cu o coadă de ochi speriată, doar cu două scaune mai departe de mine.
Bineînțeles, primul impuls e să mă duc după ea și s-o-ntreb: „ De ce nu pleci mai departe? Că sunt, slavă Domnului, locuri goale în sală. Ce anume din tine te ține atât de aproape de cineva care te atacă ?! Vezi? De-aia miroși a ceapă prăjită!”
O las în pace, totuși, și zâmbetul îmi reapare pe buze. Da. Cred că m-am mai răcorit.
Iza îmi pune o palmă cuminte pe genunchi, fără să mă privească. „ Liniștește-te, îmi spune mâna caldă a nurorii mele. Te rog…”
Se așezase strategic între mine și mama ei, cuscra mea, ( cuvântul „cuscră”, ca și „soacră”, a căpătat de-a lungul timpului, conotații grele, sumbre). Își făcea griji degeaba, nora mea. Cu Oli, cuscra, nu te poți certa, pentru că este o dulceață de femeie.
Mă bufnește râsul. Nimeni nu pare deranjat, atâta timp cât piesa asta de teatru se presupunea a fi o comedie. Mai încep vreo doi trei să râdă, ca proștii.
Erau atât de dornici să-și dea acordul pentru calitatea piesei, încât, după minute bune, în care toți așteptau să înțeleagă ceva din cretinătatea de piesă, când unul dintre personaje spune :
– Fiul meu a plecat.
– Unde? întreabă cel de-al doilea personaj, cu ochii beliți și mâna pe gâtlejul întins de uimire.
– În Kuala Lumpur.
Și toată sala râde frenetic, bătând din picioare.
Atât de simplu să fie? Ajunge ca un cuvânt să semene cu ceva obscen, și orice tâmpit de scenarist să aibe succes? Atât de simplu să fie?!
Maryl Strep spunea :„ Eu joc teatru. Sunt bună la asta. N-am încercat niciodată să scriu scenarii, să produc filme. Eu doar joc teatru.” Bunul simț spunea…
Trei femei în tranziție. Cred că ăsta era titlul piesei.
Trei actrițe mari, de excepție,( care de fapt erau vreo patru ), au pus tot ce aveau mai bun, timp de-o oră jumate, să facă din căcat bici. Și-al dracu bici, nu voia nicicum să pocnească!
– Kuala Lumpur!  ridică Rodica Bitănescu un deget în aer și oamenii râd. Și eu spumeg pe nări fornăind.
Mâna dulce a nurorii mele mă țintuiește în scaun. Bine, draga mea, dragă. Am să rezist. Dar tot am să-ncerc să îți explic cândva, că nu cu : „ așa se face” nu cu : „ așa-i frumos” se construiește, în fapt, o viața frumoasă. În viață, ca în piesele de teatru, e nevoie de sinceritate. Nu ajunge să furi ideea cuiva. Sau dacă tot ai furat-o, fă-o dracului, mai frumoasă!
Da, aș avea tot felul de sfaturi. Dar nu prea mi le-ascultă nimeni.
Kuala Lumpur!
– Biiiiis! se-aude un urlet dement, în timp ce minunatele actrițe fac plecăciuni peste plecăciuni.
„ Să mori tu?” ar fi cea mai cuminte din reacțiile mele. Că știu și cu acadele.
– Ți-e teamă că o să slăbești, dacă aplauzi? aud o voce în spate și cineva mă strânge puternic, încrezător, de umăr.Totul începe să se desfășoare cu încetinitorul. Întorc secvențial, în microni de secundă, capul în flăcări. „ Dă, Doamne, să fie femeia ceapă! Dă, Doamne, să vrea să se răzbune! Dă, Doamne… că nici mâna nurorii mele nu mai e de-ajuns!” și-un râs ancestral mă cuprinde.
Împietrita mea noră, cu lacrimi de spaimă în privire : „ Eu atât am putut face…Dumnezeu cu mila!” asistă la o scenă ciudată, oricât de mult s-ar fi așteptat la tot ce poate fi mai rău.
Eu râd în hohote. Și ea râde la fel.
Mariana…
Draga mea… Draga mea….
Nu ne văzuserăm de aproape douăzeci de ani.
Ne sufocăm povestind, scuturându-ne abitir de umeri, de mâini. Mariana îmi prinde zdravăn o bucată de bluză și trage de ea :
– Tuuuu! Te-am văzut pe facebook. La ce nivel ești la candy ?
Mă uit siderată la mâna ei, cum trage de mine și simt cum mi se umplu ochii de lacrimi care râd și ele. Doamne, ce dor mi-a fost de tine! Ce dor mi-a fost de noi !
– Nu te mai scap! Vii la mine! Știi? Tu știi câte avem de povestit ?!
– Stai, că trebuie s-o duc pe Cerna, soră-mea, acasă. Vă mai știți?
Mă uit la Cerna, fără s-o văd altfel, decât ca pe-o extensie care acum ne-ncurcă. Cerna zâmbește dulce, învăluită parcă, în părul alb, nepotrivit de alb cu fața încă tânără.
– Cum să n-o știu?! îmi șerpuie drăguț ipocrizia. Ceva din zâmbet parcă îmi aduce aminte, totuși, de sora cea cuminte. Elegantă, tăcută… Ca din altă lume.
– Du-o! Du-o repede! mă abțin eu să fac gesturi fluturate cu mâna.
Pe scările teatrului ne oprim din doi în doi pași, ni se aude înalt ecoul de râs dintr-ăla de „ mi se rupe”.
Râsul nostru.
– Tuuuuu, mai ții minte când ne-au dat afară din autobuz?!
Și râsul nostru cuprinde toată sala de teatru. Da, Rodica Popescu, invidiază-ne!

Îmi voi continua povestea, pentru că e mai puternică decât mine.
O singură rugăminte am: vă rog din suflet, dacă aveți ceva de spus despre ea, despre Mariana, spune-ți.
Dar nu aici cu ” D-zeu s-o odihnească!”

Nu la fericire trebuie să ne gândim când intrăm intr-o relație. Fericirea este o stare, ca o ardere, ca un orgasm : intensă și de foarte scurtă durată.
Căsnicie fericită nu există !
Nici măcar în povești . „ Și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…” Dar nicio poveste nu știe, nu vrea să detalieze cum e cu fericirea asta fără de sfărșit. O lasă așa, nepovestită.
Eu știu continuarea poveștii. De cele mai multe ori, Ileana Cosânzeana ajunge obeză și Făt Frumos, alcoolic. Sau invers.
Și știu și s-o povestesc. Pentru că știu de ce. Doar că nu interesează pe nimeni continuarea poveștii mele. Toți vrem fericire. Cu polonicu o vrem. Fără să ne dăm seama că porția e doar de-o linguriță. Mai mult nu putem duce. Fericirea, în doze mici e antidot pentru durere.
Dar există, totuși, căsnicii reușite. Sunt cele în care femeia tace, înghite, ascunde. Sună ca o minciună perpetuă dar, paradoxal, astea sunt acele frumoase căsnicii pe care le vedem noi dinafară. Când îi vezi pe cei doi soți plimbându-se frumos împachetați, ținându-se de mână.
Da, bărbaților cu neveste blânde, femeia voastră vă minte. Minte ca să vă fie vouă bine, să-i fie și ei. Un bine cald și sec. La început plânge singură-n baie, noaptea sub plapumă când voi dormiți liniștiți sau când plecați de-acasă. Plânge ea, ce plânge, și-apoi se liniștește. Se contopește cu minciuna ei, cu tăcerile, cu tot ce-ar vrea să spună și nu va mai spune niciodată, pentru că a văzut că asta este o variantă bună. Oricum el nu-nțelege, devine violent în gesturi și cuvinte, și-atunci tot ce-i rămâne e să evite stările-ncordate. Să tacă și să-nghită. Mințind fără să mintă. Se identifică, in timp, cu el, uitâd ce și-a dorit cândva și ajungând să creadă, sincer, că dorințele lui sunt ale ei. Sau invers.
Și există cealaltă variantă. Femeia extrovertită. Femeia balaur. La fel de chinuită. Doar că ea nu acceptă chinul de una singură. Îl vrea în doi.
Și ăsta este fără de sfârșit… Dar chinul ăsta da, ăsta ar merita povestit. Cum ajungi să urăști ce-ai iubit, cum ajungi să muști acolo unde, cândva, ți-ai topit sărutări fierbinți. Blestemul visului împlinit.
Recordul căsniciilor nefericite, îl ating tocmai oamenii cei mai pasionali, cu trăiri intense.
Da, m-am căsătorit  cu omul iubit, mi s-a împlinit visul…
Și nu știi ce-i cu chinul care urmează visului împlinit. Nu știi să-i dai nume, nu știi cu ce poți umple golul, vidul ce urmează împlinirii unui vis.

Eu am trăit trei vieți distincte într-una singură. Nu m-am schimbat eu, ci doar decorul, personajele din jurul meu.
Mi-am început, prima mea viață, într-un fel de negru, greu, opac, și crunt. Atât de negru, încât, chiar dacă nu știam cum e lumina, eu tot știam că-i întuneric. Despre viața aia, de demult, vă povestesc în prima parte a cărții mele ( care e foarte puțin probabil că va fi publicată vreodată :)) ).
Mi-am început a doua viață-n zbor, spre rai. Spre visul pe care nici măcar nu îndrăzneam să mi-l doresc. Și-acolo-n rai, în soare, am stat cu visul împlinit în brațe, și-am plâns… și iar am plâns, fără să știu ce pot să fac cu el.
A treia viață nu a avut un început anume. Cred doar că am alunecat încet, în ea, fără să mi-o doresc, fără să fie un vis al meu de împlinit. Viața dintre vieți…
Și despre viața asta, despre împlinirea mea ca om pe-acest pământ, despre înțelegerea a tot ce-a fost și-a tot ce va urma, în aceeași carte vă voi povesti.

Dacă am ști, dac-am putea cu toții să ne bucurăm de lucruri mici, mărunte. Să ne trezim dimineața și primul gând să nu fie ce mi-aș dori de la ziua asta, ci doar să fim recunoscători pentru ce-a fost bine în cea de ieri.
Și primul gând să nu fie ce mi-aș dori…ci doar o bucurie pentru ce mi-a oferit viața, fără să-i cer…