Browse Author: Paula Munteanu

Soacră-mea

Gândindu-mă sincer, retrospectiv, un singur lucru am avut eu de reproșat acelei femei: că nu i-a plăcut de mine, fără să încerce niciodată să mă cunoască. Să afle cum eram eu ca om și să aibă curiozitatea de bază: ce anume din mine i-a plăcut fiului ei.
Nu a venit la nunta noastră și doar părinții mei păreau că suferă, că în toate fotografiile au fețe de-alea, intenționat triste, cu capul lăsat resemnat într-o parte și cu priviri lăcrămoase. Tatăl meu chiar avea o poză cum stătea el așa, lângă o stivă de lăzi de bere și ne-o tot arăta (pe poză): „ aici se vede cel mai bine cât de trist am fost eu la nunta ta.” N-am încercat să-mi înțeleg tatăl, pentru că aflasem deja că n-am cum să fac asta.
Am încercat totuși, ca un detectiv, să văd și eu ce vede el în poza cu stiva de bere. N-am văzut nimic, pentru că în mod normal nu era nimic de văzut. Doar un bărbat cu ochi injectați de furie, care voia să pară trist. Mă tot gândeam dacă are cumva legătură cu cât de pline sau goale erau blestamatele alea de sticle.
Hei! Tată! Ar fi trebuit să știi că e o zi în care nu ești tu important.
Și nici soacră-mea nu era importantă, oricâtă suferință v-o fi adus vouă, oameni cu „onoare”, că n-a venit la nuntă.
Tot retrospectiv gândindu-mă, mie nu mi-a prea păsat dacă mama lui vine sau nu. Eu știam că pe mine mă iubește cel mai minunat om de pe pământ! Și știam și-atunci că asta e cel mai important, compesează orice trecută sau viitoare neiubire.
Bărbatul meu avea facultate și eu nu. Mai mult de-atât, eu eram muncitoare în fabrica în care el era inginer. Niciunul dintre părinții ăștia nu a văzut cât eram de fericiți și de frumoși la nunta noastră.
Hi, hi… Cenușăreaso.

Mi-am întâlnit soacra cam de patru ori în viață, așa că eu am fost o noră norocoasă.
Prima oară ne-am dus în vizită când Alex avea cinci luni.
Prin Pașcani, viaTârgu Frumos…
Bărbatul meu cu un rucsac roșu în spate ( rucsac pentru care eu am plâns când a trebuit să-l schimbăm în cadru pentru ținut copilul în față pe bicicletă, atât de multe povești auzisem despre cât de drag i-a fost soțului meu rucsacul cu care și-a trăit tinerețea și libertatea prin munți), cu copilul în brațe și undeva deasupra rucsacului trona o olița. Eu eram mereu în spate, cu un zâmbet încărcat de fericirea pe care trebuia să o car cu mine, că eu nu aveam decât poșeta.
Și nu erau amintirile cu sacii pe care trebuia să-i cărăm când mergeam la țară, când tatăl meu urla din toți bojocii: „ pune dracului și tu mâna pe sacu’ ăla, animalu’ dracului! Putoare ordinară ce ești!” Aveam șapte ani la prima călătorie cu trenul la țară. Nici măcar eu nu știam că nu e omenește posibil să trag de sacii cu orez și zahar ( la dus, că la întors aveam cartofi și ceapă). Eram la fel de convinsă ca ei, că nu-s în stare de nimic pe lumea asta.

Și afli deodată că ai ceva, doar că nu a mai văzut nimeni. Bărbatul tău se uită cu uimire sinceră la tine și apoi se-apleacă și te sărută lin, ca o boare, îți ia fața în palme și-i vezi ochii plini de ceva ce n-ai văzut în viața ta și nici nu știi să-i dai nume. Sau tresare uimit și râde cu lacrimi, trăgându-ți un pumn în umăr, ca unui prieten de-o viață. Sau la limita dintre somn și trezire tu spui ceva și el, încă adormit, râde în cascade și ție îți tot tresaltă capul pe pieptul lui…

Așa că atunci când am ajuns în poarta soacrei mele și-am tot strigat sperând ca cineva să se trezească și să aprindă măcar o lumină, nu îmi doream decât să mă piaptăn, să vadă femeia aia cât sunt eu de frumoasă. Deși știa ora la care trebuie să ajungem, a ieșit cu greu la poartă, privind undeva deasupra noastră: „ Ietiti! Viniți așa în miez de noapti!” se-ntoarce ea târșindu-și papucii prin zăpadă, parcă acrită.
Nu cred că a văzut cât sunt de frumoasă.
Sau dacă a văzut, parcă s-a lămurit:„ știam io că l-a păcălit o curvă!”
Când ajungem în casă, bărbatul meu îi tot împinge în față nepotu’, ca pe o ofrandă de pace.
„ Ci seamânî cu maică-sa…” îi aruncă o privire piezișă femeia care nici măcar nu se uitase înspre mine.
Și eu îmi pișc bărbatul de cot, că nu știu cum se râde în tăcere.

Din fericire, în Târgu Frumos erau prietenii soțului meu. Exista Valentin Talpalaru, care ne spunea savuroase povești cu lipoveni, care scria și publica poezii. Și exista Bluz. Prietena soțului meu. Genul ăla de femeie plină de energie, plină de o încredre binemeritată în ea, genul ăla de femeie în fața căreia te simți umil. Nici nu știu de ce zic „genul”, pentru că eu nu am mai întâlnit o femeia ca ea, doar am citit despre ele.
Ne-a dus la Iași, la părinții ei. Și-acolo mi-am dat seama cum se formează o femeie ca Bluz. Doi bătrânei de-ăia ca în povești, cu părul alb, ținându-se de mână. Bineînțeles că nu se țineau de mână, că aveau treabă, să se ocupe de noi. Dar asta era senzația, că nu se dezlipesc. Mama ei mi-a luat copilul din brațe și l-a pasat celui de lângă ea: „ dacă îl țini fiicari câti cinci minuti în brați, pentru mamî îi ușor și pentru noi o încântari”.
Așa am descoperit eu frumusețea limbii moldovenești. Așa am descoperit eu frumusețea moldovenilor.
Așa am stat acolo trei zile și trei nopți în care am aflat că nimic din ce-ți place nu e interzis, că nu e nimic pe lumea asta pe care tu să nu îl meriți. Acolo m-a trezit într-o dimineață o mângâiere pe păr de la o femeie cu părul alb cu zâmbet senin și cu cafeaua în mână. Singura mângâiere de acest fel din toată viața mea. Și n-a fost nevoie de cuvinte. Observase că mie îmi place cafeaua, atâta tot…

Patru întâlniri cu soacra mea și eu aș putea să scriu o carte, atât de importante au fost pentru mine, fără ca ea să știe sau să-i pese vreodată. Eu pentru ea am fost întotdeauna o străină, ea a fost femeia care fără să-și dorească asta, a dat sens vieții mele. Nu am sentimente de recunoștință, nici pe departe. Nu am nici altfel de sentimente, nici bune nici rele. Doar îi recunosc impactul asupra vieții mele.

A doua întâlnire.. :))

Andra 2

Te-am iubit din prima clipa in care te-ai nascut. La inceput te-am iubit pentru ca imi faceai sora atat de fericita: ” o fetita!”. Si ne transpuneam cumva, amandoua, speranta ca fetitele pot fi evaluate la intreaga lor stralucire pe acest pamant. Noi doua fuseseram fetitele alea care apar nedorite ( ca n-are cine sa-ti duca numele mai departe!). Nu s-a facut niciun secret din asta.
Te-am iubit chiar si atunci cand ai devenit o fetita oarecum nesuferita, la cat rasfat era in jurul tau. Iti pierdusesi parintii si oamenii din jurul tau incercau sa compenseze, asa cum stiau ei…
Mie imi era doar teama, ca n-ai sa mai poti discerne intre adevarata iubire si toti cei care credeau ca daca te lauda si iti cumpara papusi sau mobila! cu papusi si-au asigurat raiul de dupa. Pana cand…

Hi, hi, ti-i minte? Intr-o zi de pasti, ne-ai intins oul pe care cineva ti-l ciocnise din greseala ( ca toti aveam grija ca oule tale sa nu se sparga!) si-ai intins alene oul catre centrul mesei „cineva sa mi-l curete!”.
Si tot neamul mamei tale s-a pus pe rasul ala ciobanesc. ( Mie inca imi mai vine sa rad asa, iarta-ma iubirea mea).
” Maia mi-l curata intotdeauna!” ai fi vrut tu, scancind, s-o readuci pe femeia care si-a dedicat existenta fiecarei respiratii a ta.
” Si daca Maia ( intervin eu pufaind din tigara) s-a scarpinat undeva inainte de-ati curata oul?”
” Si ce-ai sa faci cand ai sa cresti, cand tu nu stii sa cureti un ou?” ( intervine clemfaind, bunicul tau.
”Am sa invat” ai raspuns tu atunci. Si eu am simtit cum ma topesc de dragul tau. Cum imi duci sora mai departe, fara s-o stii. Cum te-a pregatit Maia pentru viata, iubindu-te la nesfarsit.
Pentru ca toate celelalte fetite rasfatate ar fi raspuns simplu : „
o sa am servitoare”.
Toata viata mea te-am iubit cumva altfel. De parca doar trebuia sa privesc peste umar si sa intreb fericita: ” Vezi?…”Te priveam uneori si stiam ca tot ce vad eu, vad si ele.
Te-am vazut suferind si am stiut sa-ti spun ca suferinta poate fi un privilegiu.
Te -am vazut iubind frumos, asa cum si tu ai fost iubita. Te-am vazut indepartandu-te decent de ceea ce-ti facea rau…
Te vad acum mama.
Am 70 de ani ( fuck, ce rau suna atunci cand nu-i simti :)) ) si eu pot numara pe degete cate mame adevarate am intalnit. Mame care pot iubi fara sa vrea sa controleze destinul omului care s-a ivit din pantecele ei. Sunt asa o specie rara… Si tu esti, iubirea mea, o astfel de mama.
La multi ani, cea mai iubita dintre pamanteni!

Patri

Destul de devreme in viata mi-am dat seama ca eu descopar oamenii in functie de zambet. Un zambet senin, cu toata gura deschisa, cu ridurile alea mici, care fac ochii sa straluceasc putin… Am cunoscut oameni care zambeau doar cu ochii ( am si nascut unul de-asta,, care ii seamna perfect tatalui lui :)) ).
Am cunoscut oamnei la care zambetul e politicos, fortat, e ca un rictus, doar din buze, fara mici riduri. Nu am incredere in astfel de oameni. Nu-i simt.

Zambetul tau, iubirea mea, cand te-am vazut intaia oara, mi-a dat senzatia ca te cunosc de-o viata. Ca esti de-a mea…
N-ai apucat sa-mi spui prea multe, pentru ca iti puneam intrebari si nici nu asteptam raspunsul, la cat mi-era de frica sa nu ma fi inselat.
Au trecut ani si ani. Ani in care ne-ai adus seninatate si caldura. Si mie, in special, fericirea ca nu m-am inselat, ca zambetul sincer chiar iti dezvaluie caracterul.
Ca esti de-a mea….
La multi ani, Patri, iubirea mea!

Femeia care zâmbea ( partea a treia)

„ Bine sau rău, ce putea să se întâmple, s-a întâmplat deja”, spusese tatăl meu înainte de-a mă trimite la culcare.
Nu e nimic frumos în răsăritul de soare. Nu e nimic frumos în razele care scaldă copacii tăcuți și casele mute. Când ți-e frică, totul e rece.
Ți-e doar frig.
Îmi încep rutina dimineții trecând pe lângă un tată robotitor care îmi pune o lopată în mâini: „treci și bagă nisipul în curte”, ca și cum noaptea de ieri n-ar fi existat, eu nu aș fi venit acasă plângând că prietenul meu e în pericol de moarte.
Cu ochi împăienjeniți de plâns și nesomn, privesc obsesiv casa de peste drum în timp ce iau cu mâini fără vlagă lopeți de nisip. Nimic și nimeni nu mișcă. Răul împietrit.
Va trece cumva și dimineața asta. Va trece secundă cu secundă prin tremurul meu. Va trebui să treacă, cândva.
Și trece.
Ajung în fabrică și merg direct pe banda unde lucrau Mihai și Lidia.
Îl văd de departe pe Mihai. Era maistru și-și luase impozanta poziție de șef în capătul benzii. Mă vede și-mi dau seama că vrea să fugă de mine. Îl strig din toate puterile, acoperind zgomotul țăcănitor al lanțurilor care transportau navete cu încălțăminte.
– Unde fugi? Ce s-a întâmplat aseară? Unde e Lidia?
– Nu fug, îmi spune el pe un ton moale, trăgându-mă mai departe de fata care lucra la lansat. Lidia e acolo, la locul de muncă, mi-o arată el pe soția lui, în speranța că voi merge să discut cu ea.
– Ce s-a-ntâmplat aseară? repet eu pe un ton ridicat. Spune-mi de la început.
– Păi au venit ăia și-au tras-o pe Lidia de lângă mine și-au plecat cu ea, se oprește el ca și cum ar fi terminat povestea.
– Și tu? Unde ai dispărut?
– M-am dus la văru-meu și-am vrut să sar peste gard, să iau un topor, îi lucesc lui ochii de încântare. Phaaaai, dacă îi prindeam!
Mi s-a întâmplat de multe ori să rămân trăznită. Realitatea e în fața ta și tu nu o poți percepe. Nu ajunge cum trebuie în creierul tău care e pregătit pentru normalitate.
Îmi dau seama că mi se mișcă mandibula, gura mi se deschide, dar nu ies cuvinte.
– Cum să-i prinzi, mă?! apăs eu cuvintele rar, mijindu-mi ochii până la durere. Cum să-i prinzi, mă?! mi se încleștează mie pumnii de parcă l-aș strânge de gât. Cum să-i prinzi, mă, dacă tu ai fugit?!
Îl privesc împăienjenit și știu: eu, cu omul ăsta, nu mai am ce vorbi.
Mă-ndrept ca o furtună spre nevasta lui.
Lidia are aceiași reacție: vrea să fugă. Ce se întâmplă? Ce-i asta? mi se rotesc mie rotițele în panică. De ce fug ăștia de mine?
Îmi voi da seama mai târziu de ce fugeau de mine. Îmi voi da seama mai târziu de ce Lidia mă privise cu ură: fusesem martor la umilință.
Dar atunci, pe loc, nu aveam decât un singur gând: Emil.
„ Păi nu știu, își smulge femeia umărul din strânsoarea mea. Eu am plecat acasă și el a rămas acolo, cu ei”.
„ Oare nu cumva… oare nu cumva oamenii ăștia au meritat…” mă îngrozește pe mine răutatea gândului meu.
– Lidia! Omul ăla ți-a salvat viața! o privesc eu adânc, poate, poate înțelege. Pentru că bărbatul ăla al tău, care fuge după topoare, nu te-ar mai fi vrut.
Ne privim adânc în ochi și-mi dau seama că da, înțelege.
Nu a făcut nimic, pentru că nu a putut să facă. Cum nici eu, de frica tatălui meu, n-am făcut nimic. Eram la fel de vinovată. Amândouă eram vinovate de frică.
Și se întindeau iarăși ore și ore înaintea mea. Cum au să treacă? Secundele sunt ca împietrite și eu am un singur gând: „ nu mai pot…”.
Mi-e frică în oase. Mi-e ceață în jur. Și nu sunt oameni… Nu sunt. Nu-i nimeni. Doar vârtejul de spaimă.

Ies pe poarta fabricii cu picioare de plumb.
Emil e acolo. Zâmbindu-mi.

Am revăzut chipuri dragi, de-a lungul vieții mele. Am simțit fericiri de neprețuit la revederea atâtor chipuri iubite. Am trăit intesități de vieți, în câteva clipe.
Dar niciodată ca atunci, când m-aș fi pus în genunchi și de-acolo să plâng.

Carpe diem

Am foarte multă treabă azi. Sunt hotărâtă să fiu fericită. Eu eram convinsă că sunt, dar se pare că mă înșelam. Și pentru asta trebuie să mă schimb. Să mă tot schimb până când voi găsi cea mai bună variantă a mea. Că varianta asta de-acum zice că nu-i bună. Facebook-ul zice că nu-i place de mine.
Astăzi n-am să ies pe balcon să mă cert cu păsăroiul care fluieră exact cum mă fluiera iubitul meu în tinerețe. E încă întuneric afară și n-am reușit să-l localizez. Am încercat să fluier și eu ca el, da bag seamă că la bătrânețe nici fluieratul nu mai e ce-a fost odată. Nu-mi iese decât un croncănit de rață opărită. Așa că m-am apucat să-l strig voinicește: „Băăăăăăăi”, „Heeeeeei”.
Și păsăroiului îi place, că fluieră și trilulează în draci.
Astăzi n-am să-i mulțumesc soarelui că mi-a rasărit.
Nu azi.
Azi am să-mi încep ziua cu douăzeci de flotări în ritm de zumba. Minim.
Așa zice Valentin. Și garantează fericirea. El nu pare prea fericit așa cum e, înalt, frumos, plini de bicepși, tricepși si mușchi. Că-i prea încrâncenat și serios. Cine știe? Poate el nu le-a făcut pe toate douăzeci, încă. Poate zumba lui nu-i prea bună. Cine știe…
După flotări, n-o să-mi fac cafeaua cu miros dumnezeiesc. Nu! Astăzi am să mestec doar așa, boabe de orez. Simple. Zice Maria. După care o să beau o cană de apa clocotită.
Și astăzi n-am să fumez. N-am să mă învălui în vălătuci de fum cu forme arcuite de boltă de rai. Nu, nuuu.
Zice că e un obicei dezgustător. Și zice că e foarte periculos. Nu prea știu de ce. Poate de-aia că ai putea să te arzi? Cine știe… Eu nu m-am ars încă.
Dar toată lumea zice. Și maică-mea:
– Tu, Paula! lasă ea să se audă obișnuitele pauze cu oftaturi. O zis la televizor că fumătorii mor primii, de la corona asta.
– Zău? îmi sar mie artificii din creieri. La televizoru’ meu o zis că bătrânii mor primii.
Noi n-avem nevoie de viruși ca să ne omorâm între noi. Ne decurcăm așa, simplu.
După clocotire n-am să mă duc la calculator să mă joc. Nu, nuuu. Azi am să scot toate hainele din dulap și-am să le pun apoi la loc, după ce le frec bine cu bicarbonat de sodiu. Zice Floricacurățenie.
Pentru masa de prânz mi-am făcut rost de două frunze proaspete de mătrăgună. Am să le stropesc ușor, cu 4 miligrame de ulei de măsline. O, Doamne! Îmi lasă gura apă. Abia aștept.
Am să citesc apoi șase cărți motivaționale, pentru inimă, suflet, esofag, cerebel, abdomen și carieră.
Mai spre seară, o să spun 176 de „ Ave Maria”. Cred că o să plusez, pentru mai multă mulțumire de sine și-o să mă dau și de 17 ori cu capul de pereți.
Și-apoi sunt foarte, foarte hotărâtă să mă duc să meditez. Am învățat în prealabil și niște incantații pentru o poziție corectă de lotus.
Și absolut toți sfătuitorii într-ale fericirii, te îndeamnă la sfârșit să trăiești clipa. Nu clipa ta. Nuuu. Că nu-i bună. Pe-a lor e cel mai bine s-o trăiești.
Carpe diem!
Sadhguru meu drag zicea că dacă nu ți-e bine cu tine când ești singur, înseamnă că nu ești într-o companie plăcută.
Mi-a fost bine până acuma, Sadhguru…
Mă duc acuma. Mă duc să mi-o trag în carpeni. În puii mei!

El

Îi simt privirea străbătându-mi din creier până în oase. Are o sprânceană usor ridicată, zâmbet pal, plin, șoptit, șerpuit. Mă privește direct în iris , săgetător și adânc . Și mie mi-e teamă că o să încep să behăi. Ca o oaie mă simt. Tremurândă și neputincioasă.
Citisem despre ei. Doar atât făcusem până la șaisprezece ani. Citisem „ Bell ami”, „ Pe aripile vântului”, „ La răscruce de vânturi”. Citisem multe cărți în care el era descris. El, cuceritorul, cu ochi scânteietori, cu zâmbet divin. Plin de încredere în el, dar nu arogant, nu nesuferit, ci doar cald, orgasmic de cald.
„ Fugi! îmi spuneau cărțile mele. Fugi ! Ei așa se uită la toate. Nu ești tu aleasa. Ei nu au alese. Ei doar cuceresc și-apoi părăsesc . Cuceritorii sunt o viață întreagă cuceritori, ei nu se opresc. Ca să poată cuceri, recuceri, vor părăsi. Fugi !”
„ Stai ”, îmi spuneau cei șaisprezece ani. „ Scaldă-te, îmbată-te în privirea asta, care-ți spune că ești cea mai frumoasă din lume!” Că aici, acum, în exact clipa asta,  tot ce-ai simțit și nu avea nume, capătă un sens. Și aerul din jur are o densitate aparte. Apasă, mângâie, îți freamătă-n tâmple.
Și stau! Mă scald, mă-mbăt…
Până la el, cea mai intensă experință fusese cu un băiat din clasa a șaptea, care-mi trăgea șuturi în fund în fiecare pauză. Am aflat mult mai târziu că nu știa altfel cum să-mi arate ce tare mă plăcea. Cine știe cum arătau manifestațiile de dragoste în familia lui.
Ne plimbăm prin parc, copacii toți se-nclină-n fața noastră, cu umbre parcă încrustate în asfalt. Mă-ntoarce cald spre el, își încâlcește răsfirat degetele-n părul meu și strânge:
– Se scaldă razele lunii, în frumusețea ta. Doamne, cât de frumoasă ești!
Și eu știu atunci, tocmai pentru că nu sunt frumoasă și luna nici măcar n-a răsărit, că voi fi sclava lui, pe veci. Nu cuvintele lui, teatrale ( în orice altă șituație aș fi râs ) mă-nfioară, ci strânsoarea aia, din părul meu, care face din mine un ghem electric de sentimente, simțuri neștiute, neîncercate, nedefinite.
Cum să fugi?! Unde să fugi?! De ce să fugi?!
N-a ținut mult, platonica noastră iubire. El a-ncetat să mă iubească după doar câteva luni, eu l-am iubit ani și ani, la rând. Îl mai iubesc, cumva, și astăzi. N-am regretat o clipă, niciodată, că n-am fugit, că m-am lăsat iubită altfel, că m-am lăsat mințită. Sau cine știe, poate nici măcar nu m-a mințit. Poate atunci, cândva, chiar am fost cea mai  frumoasă. Poate luna chiar a răsărit…
L-am revăzut, din când în când, preț de secunde, de-a lungul vieții mele, destul cât să-mi confirme un destin al lui, frământat și plin de iubiri ciudate.

Eram la plajă, citeam, și-am simțit deodată un fel de energie ( ca și cum aș fi fost intr-un film și melodia de fundal începe un crescendo ). Ridic privirea și-l văd : ținea o fată de umeri și, aplecat spre chipul ei, îi șoptea ceva, țintuindu-i privirea. Fata se topea. Și eu, cu plumb în oase, mă topeam și eu de-atâta suferință. S-au estompat amândoi, în perdeaua de lacrimi. Aș fi vrut s-o mai văd pe fată, ca și cum și eu aș fi iubit-o, ca și cum aș fi fost eu… Dar n-am mai văzut-o. Niciodată.

Ani. Trec ani.
Eu, citind într-un parc, pe bancă, ridic amuzată privirea : nuntă de țigani. Mireasa, desculță, cu o rochie simplă și vaporoasă ( ca a ielelor), dansează aruncând flori în jur. Țigani mustăcioși îi cântă cu ardoare din viori scârțâitoare. Îmi vine și mie să chiui cu ei, să m-alătur alaiului, atât de tare îi simt fericirea. Atât de tare o vreau și eu. Arunc o privire fugară spre mire și împietresc : e el! În alaiul fericirii e el. Desculț…
Și eu citesc…citesc…
„ N-o să țină!” îmi tremură gândul atât de tare, încât nici nu pot plânge. „ Nu vor rezista mult împreună.”
Și nu. N-au rezistat. Au făcut doi copii și-apoi ea l-a părăsit, lăsându-i-i lui.

Ani. Trec ani.
Împreună cu soțul meu ( iubirea, minunea vieții mele ), în vizită la niște prieteni. Bem, râdem și dansăm. În vălătuci de fum, de râsete, de rock nebun, ușa se dechide și intră doi bărbați și o femeie. „El e!” îmi spune prietena mea. „Cel despre care îți povesteam că locuiește cu amanta și cu soțul ei!” El e amantul.
N-aud nimic. Nici muzică, nici voci. Se-ndepărtează totul și din mine rămâne doar o privire lungă, adâncă, învăluită în privirea lui. Doar noi, pentru-o secundă cât o viață. Noi, și undeva, departe, mâna mea caldă pe cea a soțului meu: „Am să-ți povestesc, iubirea mea… lasă-mă a nimănui, o clipă… așteaptă-mă…”

Ani. Trec ani.
Merg singură, zâmbind, pe stradă. Îmi duc, senin îndoliată, iubirea vieții mele, să-i arăt oameni, flori și soare. Îl duc să ne vedem copiii și nepoții.
Din față apare el, îngândurat, mă privește în treacăt și-apoi smucit, încă odată. C-o umbră de zâmbet (o amintire caldă a vieții mele, a trecut pe lângă mine), merg mai departe. M-ajunge din urmă și-ncepe să-mi vorbească.  Îi privesc fascinată zâmbetul, cuceritorul zâmbet, peste dinți cariați, pe-o față ridată în aburi de alcool. Îi privesc fascinată siguranța din gesturile acum tremurânde. Îi ascult fascinată melodioasa voce, când îmi cere „ cu împrumut”, bani.
„ Ai fost un vis frumos al vieții mele. Mi-ai dat iubire, suferință, frumusețe”, aș vrea să-i spun, dar știu că nu am cui. N-ar înțelege. Îi dau toți banii pe care îi am la mine, îi mângâii lung și tandru obrazul chinuit și plec. Plec mai departe.
Și-i povestesc, pe drum, iubirii mele…
Și știu, și simt cum înțelege!

La oglindă

Dintr-o carte veche, mi-a căzut azi, o fotografie. M-am așezat în fotoliu și, cu nebănuitele mele puteri, am zburat direct acolo, în clasa a noua :
– Vrea cineva să recite poezia? essay writer întreabă profesoara cu un fel de ton de lehamite în voce. „ știu, f…-vă-n cur de copiii din altă generație, că nici voi n-ați învățat-o!”
– Aș vrea eu … se ridică două degețele palide, blonde și se aude o voce mâțâită de copil care se răsfață. Nu e o voce de copil răsfățat. Ei au alt ton, ca și cum răsfățul  face parte din cotidian :„ mi se cuvine.”  E voce lungă, falsă, de copil care doar și-ar fi dorit să fie. Răsfățat.
– Dar aș vrea, dacă se poate, s-o cânt.
Și-n timp ce profesoara parcă se trezește, uimită affordable papers 4u, șocată ( da, bă frate, când să zici că te-neci în monotonie, întotdeauna apare câte un nebun din-trăsta, care-i întece pe toți, din alte generații), mi se-aude răbufnind râsul îndelung reținut din toți rărunchii. Scuip tot în jur, împroșcându-mi extazul și toți încep să râdă cu mine. Batem în bănci, tropăim în podele negre, gudronte, aruncăm aproape chiuind caiete și cărți. Delir. Ne place.
O privesc o clipă pe profesoara mea de limbă română și râsul tembel mi se topește încet. Nu părea deranjată de nimic din ce se-ntâmpla în jurul ei, ba dinpotrivă, avea în priviri un fel de speranță.
Profesorii de limbă română, aproape toți pe care i-am cunoscut ( exceptând-o pe una singură, mică, neagră și acră care ne învăța gramatica , doar gramatica , cu bățul în mană ), au avut ceva special. Un strop de suflet în plus, o privire mai caldă, mai netârșiți prin ore lungi de educat tineri tâmpiți, pentru viață.
– Cânt-o!
Și Nuți ( așa o chema, pe fetița care se voia răsfățată! Din frumosul „ Elena”, cineva o încrețise, o micise, o banalizase în Nuți, Nuțica), începe să cânte:
– Azi am să-ncrestez în grindă…
În griiindăăăăă ( i se ridică ei sprâncenele până la rădăcina părului, belindu-i ochii, acompaniindu-se pe o voce mult prea înaltă, care-i scapă într-un falset,  de zici că era Dolănescu ), dar nimic nu o poate opri, nici falsetul, nici râsul nostru deja în spasme. Pe ton subțiriu și moale, avea deja o atitudine de Ecaterina Teodoroiu care ne-a făcut încet, încet, s-o ascultăm fascinați, cu rămășițe de rânjete tâmpe pe buze. Are și gesturi largi, prin care ne arată exact unde e grinda și cum dă ea oglinda jos. La : „ mama-i dusă-n sat cu dorul” face un semn de la revedere cu mâna la tâmplă, de rămâne doar „ mama-i dusă…”, iar când fredonează ( cu o jale de nedescris ) „ azi e singur puișorul ”, se ia în brațe și se leagănă cu tandrețe.
Da, aș vrea să vă văd pe voi, cât bun simț ați fi avut.
Blondă, cu trăsături pătrățoase care o făceau să pară tunsă inegal, avea Nuți un tic prin care își aranja bretonul cu podul palmei, de parcă își dădea pumni în cap. O palmă cu degete grose, boante, de țăran. Nimic din toată înfățișarea ei, nici măcar ochii albaștri de-un spălăcit ciudat, având în vedere tinerețea ei, nu se potrivea cu bălaiul părului ei de prințesă. Dar părea că ea nu știe.
Timp de doi ani, cât am fost colege, am tot încercat, fascinată de ciudățenia ei, s-o înțeleg , s-o încadrez undeva în panoplia mea de oameni, de personalitați.
Nu. Nu se încadra. Stătea undeva în afara schemei, tabelei aproape matematice pe care o făcusem eu, omenirii :
Pe prima coloană, oameni minunați ( puțini, foarte puțini, dar scriși cu litere mari de tipar), a doua, oameni frumoși și calzi ( mulți, foarte mulți, deși la vremea aceea încă nu știam cât sunt de importanți ), a treia coloană, oameni răi și negri (destul de mulți și ei…), a patra coloană, plante.
În timpul unei ore de matematică, în timp ce Antim, profesorul nostru ( vezi foto : bărbatul înalt,  care zâmbește plin de personalitate și pe care eu aproape că îl iau în brațe ), ne predă funcții cu o față palidă, de zombi, stând chiar cu mâinile atârnate, ca ei, cu creta rezistând magic intre două degete flașce, în timpul acestei ore pline de suspans, deci, Nuți se ridică din bancă, își ia ghiozdanul și, cu pasi lunecați de stafie, iese din clasă. Fără o vorbă.
Antim o privește cu gura căscată, mișcându-și tot corpul de-odată de parcă i-ar fi inlemnit membrele și gâtul. Se uită apoi la noi, de sub sprâncene stufoase, de parcă ne-ntreabă inecat :„ Ce-a… fost…asta…?!”
Și noi, elevii clasei a noua, aplaudăm frenetic.

( Nuți, dacă mai trăiești, te rog să mă ierți ! :))) )

II. Mariana

Urcăm scările gâfâind, vorbind întruna.
– Tu, ce pălăria mea nu te-ai mai mutatessay writer for you de-aici, de la etajul patru?
– N-am fost niciodată nomadă în acțiuni. Doar în gândire.
– Da, fă tu pe interesanta, ca de obicei, mă pocnește Mariana în umăr, trântindu-mă de perete.
– Lasă, că îți explic când ajungem, că acuma nici măcar nu pot să râd, mă opresc eu râzând.
Mariana era neschimbată : aceași privire directă, cu gâtul ușor înclinat înainte, plină de curiozitate. Privire de copil curios, care descoperă lumea, din mici amănunte.
Intră în casă aruncându-și pantofii cu tocuri înalte. Se-ntinde-n fotoliu, confortabil, de parcă ar fi plecat doar de zece minute din casa mea. Ca și cum ar affordable paper fi fost a ei.
– Tu, ce dracu faci cu-atâtea cărți?! Cum le ștergi de praf? se oprește ea uimită de râsul meu în prag de colaps.
– Le citesc!
– De mai multe ori? Ce dracu tot râzi, ca proasta ?!
– Am și uitat cât de dor mi-a fost de tine! Zi! Spune tot. Cum îți sunt copiii? Cum ești cu Remus? Ai divorțat?
– Ești nebună la cap ?! Cum să divorțez?!
– Trăim vremuri tulburi, ridic eu un deget în aer și ea mi-l fixează concentrată. Murim sau divorțăm. Și dacă nu, tot ne părăsim, într-un fel sau altul, unii pe alții.
– Da, și eu am uitat cât ești de nebună. Nu mai citi atâta, că te afectează. Șterge praful cu cârpa !
Râdem gros, plin, aplecându-ne una spre cealaltă.
Și-ncepem povești despre noi, întrerupându-ne cu un gest al nostru, de parcă ne ținem de mână, pe care îl avem din tinerețe. Pregătite ca de un fel de start, începem să ne scuturăm : acuma taci, să-ți spun eu! Ne scuturăm foarte des.
Punem întrebări și n-ascultăm răspunsul, pentru că îl știm. Ne cunoaștem atât de bine una pe cealaltă, încât, doar constatăm că da, așa era normal să evoluăm în viață. Era normal să avem copii atât de minunați, pentru că noi suntem minunate. Era normal să avem soți minunați, pentru că noi suntem minunate. Copiii… Cum îți sunt copiii?
– Săraca Arina, alerga cu caietul după mine în casă : „ mă asculți, mami? „ Du-te la tată-tu, că ș-așa stă degeaba”. „ Mă asculți, tati, să vezi ce bine am învățat?” „Du-te la mamă-ta, îi spunea Remus convingător și rar , că ei îi place foooarte tare să te asculte ”. Și alerga, săraca, de la unul la altul, de ajunsesm să ne-ascundem de ea, că învăța prea bine, prea des și prea mult.
Nu știu de ce își începea poveștile despre fiica ei cu apelativul „ săraca”, pentru că ulterior, când am cunoscut-o pe Arina , am descoperit o tânără plină de personalitate, plină de încredere în ea, frumoasă și realistă, care ia viața în piept nu ca pe o luptă, ci doar ca pe o binemeritată, senină izbândă. Fiica mamei ei.
– Alex a venit, în clasa întâi, ( am și eu povești din primară ) cu un zâmbet fericit, extaziat, pentru prima oară de când începuse școala:„ M-a dat și pe mine! M-a dat cu capul de bancă!” „Cine, mamă?!” intru eu într-o panică vecină cu moartea. „ Tovarășa învățătoare, îi lucesc lui ochii de fericire. Știi, pe ăia care nu puneau punct, tovarășa îi pocnea cu capul de bancă. Azi, m-a pocnit și pe mine!”. Bietul meu copil, inteligent și marginalizat. Voia și el cu turma.
Și-ncepem apoi poveștile cu „ mai ții minte?!”„ ții minte când am fost…ții minte când am făcut?….”.
Sunt povești care nu pot fi spuse pe faceboock, unde e plin de babe constipate. :))
Știți cum  se recunoaște o babă constipată ? E cea care își începe o propoziție ( că nu știe să o continue în frază ) cu : „ tineretul din ziua de azi….”) Tinerii sunt tineri, indiferent de zile. Vedeți cât e de simplu ?…
Noi două avem digestia bună. Ne-am păstrat copilăria, ne-am conservat tinerețea.
Ne-am conservat-o cu patos, cu multă pasiune. Avem amândouă priviri directe și senine, de parcă am ști secretul vieții. Și da. Noi îl știm!

Avem un moment de tăcere, scurt, ca o avampremieră și Mariana mă strânge de mână, înfigându-mi unghiile în carne:
– Paula… Sunt bolnavă…
Și eu știu.
Noi nu ne-am pierdut vreodată vremea cu : „ mă doare…” sau „ am piatră la bilă…” Sau : „ nu știu de ce mă dor picioarele?” Noi știam de ce.
Și-atunci eu știu, că boala ei, e boală.
Și-ncep să plâng… Cu-același patos cu care-am râs până acum.
Nu… Nu-mi spune…
Și-mi simt gândul răgușit, rugător, dureros și tandru…
Spune-mi….

Continuarea… ultima parte, ultima mea povestire, mâine… La apus…
E foarte posibil să nu-mi mai continui povestea, pentru că, vreau nu vreau, are lăgătură cu reacțiile voastre.
Așa că, am să v-o dedic vouă : Arina ( draga mea, dragă.. ) ție, minune de Remus și ție, abia întrezăritul meu Remus Jr.
Aș mai avea o dedicație : ție, draga mea, necunoscuta mea, Adela Zane. Pentru că mi-ai fost tot timpul aproape și mi-ai arătat-o. Sper că ți-am fost și eu….

Mariana

Mă uit în jur aproape cu disperare: „ nimeni nu vede cât e de tâmpită piesa asta de teatru ?!”
Femeia de lângă mine miroase a ceapă prăjită. O fixez cu privirea, în timp ce ea se tot uită panicată, cu coada ochiului, repetitiv, la mine și, ani de educație, ani de experiență îmi spun : „ Taci! Taci dracului!”
– De ce miroși a ceapă prăjită?! îi șoptesc eu încrâncenată, scuturându-mi palmele răsfirate în fața perplexă a femeii de lângă mine. Nu are logică. Nu vii la o piesă de teatru dacă trebuie să faci cuiva tocăniță. Faci tocănița și stai dracului cu tâmpitul . Sau cu copiii. Cui i-ai făcut tocăniță de ceapă înainte de-a ieși din casă și-a veni într-o sală de teatru? Cui?! îi urlu eu pe șoptite.
Femeia cască niște ochi imenși, o văd cum încearcă disperată să înțeleagă ce i se-ntâmplă și se mută cuminte, privindu-mă cu o coadă de ochi speriată, doar cu două scaune mai departe de mine.
Bineînțeles, primul impuls e să mă duc după ea și s-o-ntreb: „ De ce nu pleci mai departe? Că sunt, slavă Domnului, locuri goale în sală. Ce anume din tine te ține atât de aproape de cineva care te atacă ?! Vezi? De-aia miroși a ceapă prăjită!”
O las în pace, totuși, și zâmbetul îmi reapare pe buze. Da. Cred că m-am mai răcorit.
Iza îmi pune o palmă cuminte pe genunchi, fără să mă privească. „ Liniștește-te, îmi spune mâna caldă a nurorii mele. Te rog…”
Se așezase strategic între mine și mama ei, cuscra mea, ( cuvântul „cuscră”, ca și „soacră”, a căpătat de-a lungul timpului, conotații grele, sumbre). Își făcea griji degeaba, nora mea. Cu Oli, cuscra, nu te poți certa, pentru că este o dulceață de femeie.
Mă bufnește râsul. Nimeni nu pare deranjat, atâta timp cât piesa asta de teatru se presupunea a fi o comedie. Mai încep vreo doi trei să râdă, ca proștii.
Erau atât de dornici să-și dea acordul pentru calitatea piesei, încât, după minute bune, în care toți așteptau să înțeleagă ceva din cretinătatea de piesă, când unul dintre personaje spune :
– Fiul meu a plecat.
– Unde? întreabă cel de-al doilea personaj, cu ochii beliți și mâna pe gâtlejul întins de uimire.
– În Kuala Lumpur.
Și toată sala râde frenetic, bătând din picioare.
Atât de simplu să fie? Ajunge ca un cuvânt să semene cu ceva obscen, și orice tâmpit de scenarist să aibe succes? Atât de simplu să fie?!
Maryl Strep spunea :„ Eu joc teatru. Sunt bună la asta. N-am încercat niciodată să scriu scenarii, să produc filme. Eu doar joc teatru.” Bunul simț spunea…
Trei femei în tranziție. Cred că ăsta era titlul piesei.
Trei actrițe mari, de excepție,( care de fapt erau vreo patru ), au pus tot ce aveau mai bun, timp de-o oră jumate, să facă din căcat bici. Și-al dracu bici, nu voia nicicum să pocnească!
– Kuala Lumpur!  ridică Rodica Bitănescu un deget în aer și oamenii râd. Și eu spumeg pe nări fornăind.
Mâna dulce a nurorii mele mă țintuiește în scaun. Bine, draga mea, dragă. Am să rezist. Dar tot am să-ncerc să îți explic cândva, că nu cu : „ așa se face” nu cu : „ așa-i frumos” se construiește, în fapt, o viața frumoasă. În viață, ca în piesele de teatru, e nevoie de sinceritate. Nu ajunge să furi ideea cuiva. Sau dacă tot ai furat-o, fă-o dracului, mai frumoasă!
Da, aș avea tot felul de sfaturi. Dar nu prea mi le-ascultă nimeni.
Kuala Lumpur!
– Biiiiis! se-aude un urlet dement, în timp ce minunatele actrițe fac plecăciuni peste plecăciuni.
„ Să mori tu?” ar fi cea mai cuminte din reacțiile mele. Că știu și cu acadele.
– Ți-e teamă că o să slăbești, dacă aplauzi? aud o voce în spate și cineva mă strânge puternic, încrezător, de umăr.Totul începe să se desfășoare cu încetinitorul. Întorc secvențial, în microni de secundă, capul în flăcări. „ Dă, Doamne, să fie femeia ceapă! Dă, Doamne, să vrea să se răzbune! Dă, Doamne… că nici mâna nurorii mele nu mai e de-ajuns!” și-un râs ancestral mă cuprinde.
Împietrita mea noră, cu lacrimi de spaimă în privire : „ Eu atât am putut face…Dumnezeu cu mila!” asistă la o scenă ciudată, oricât de mult s-ar fi așteptat la tot ce poate fi mai rău.
Eu râd în hohote. Și ea râde la fel.
Mariana…
Draga mea… Draga mea….
Nu ne văzuserăm de aproape douăzeci de ani.
Ne sufocăm povestind, scuturându-ne abitir de umeri, de mâini. Mariana îmi prinde zdravăn o bucată de bluză și trage de ea :
– Tuuuu! Te-am văzut pe facebook. La ce nivel ești la candy ?
Mă uit siderată la mâna ei, cum trage de mine și simt cum mi se umplu ochii de lacrimi care râd și ele. Doamne, ce dor mi-a fost de tine! Ce dor mi-a fost de noi !
– Nu te mai scap! Vii la mine! Știi? Tu știi câte avem de povestit ?!
– Stai, că trebuie s-o duc pe Cerna, soră-mea, acasă. Vă mai știți?
Mă uit la Cerna, fără s-o văd altfel, decât ca pe-o extensie care acum ne-ncurcă. Cerna zâmbește dulce, învăluită parcă, în părul alb, nepotrivit de alb cu fața încă tânără.
– Cum să n-o știu?! îmi șerpuie drăguț ipocrizia. Ceva din zâmbet parcă îmi aduce aminte, totuși, de sora cea cuminte. Elegantă, tăcută… Ca din altă lume.
– Du-o! Du-o repede! mă abțin eu să fac gesturi fluturate cu mâna.
Pe scările teatrului ne oprim din doi în doi pași, ni se aude înalt ecoul de râs dintr-ăla de „ mi se rupe”.
Râsul nostru.
– Tuuuuu, mai ții minte când ne-au dat afară din autobuz?!
Și râsul nostru cuprinde toată sala de teatru. Da, Rodica Popescu, invidiază-ne!

Îmi voi continua povestea, pentru că e mai puternică decât mine.
O singură rugăminte am: vă rog din suflet, dacă aveți ceva de spus despre ea, despre Mariana, spune-ți.
Dar nu aici cu ” D-zeu s-o odihnească!”