Browse Author: Paula Munteanu

Femeia care zâmbea ( partea a treia)

„ Bine sau rău, ce putea să se întâmple, s-a întâmplat deja”, spusese tatăl meu înainte de-a mă trimite la culcare.
Nu e nimic frumos în răsăritul de soare. Nu e nimic frumos în razele care scaldă copacii tăcuți și casele mute. Când ți-e frică, totul e rece.
Ți-e doar frig.
Îmi încep rutina dimineții trecând pe lângă un tată robotitor care îmi pune o lopată în mâini: „treci și bagă nisipul în curte”, ca și cum noaptea de ieri n-ar fi existat, eu nu aș fi venit acasă plângând că prietenul meu e în pericol de moarte.
Cu ochi împăienjeniți de plâns și nesomn, privesc obsesiv casa de peste drum în timp ce iau cu mâini fără vlagă lopeți de nisip. Nimic și nimeni nu mișcă. Răul împietrit.
Va trece cumva și dimineața asta. Va trece secundă cu secundă prin tremurul meu. Va trebui să treacă, cândva.
Și trece.
Ajung în fabrică și merg direct pe banda unde lucrau Mihai și Lidia.
Îl văd de departe pe Mihai. Era maistru și-și luase impozanta poziție de șef în capătul benzii. Mă vede și-mi dau seama că vrea să fugă de mine. Îl strig din toate puterile, acoperind zgomotul țăcănitor al lanțurilor care transportau navete cu încălțăminte.
– Unde fugi? Ce s-a întâmplat aseară? Unde e Lidia?
– Nu fug, îmi spune el pe un ton moale, trăgându-mă mai departe de fata care lucra la lansat. Lidia e acolo, la locul de muncă, mi-o arată el pe soția lui, în speranța că voi merge să discut cu ea.
– Ce s-a-ntâmplat aseară? repet eu pe un ton ridicat. Spune-mi de la început.
– Păi au venit ăia și-au tras-o pe Lidia de lângă mine și-au plecat cu ea, se oprește el ca și cum ar fi terminat povestea.
– Și tu? Unde ai dispărut?
– M-am dus la văru-meu și-am vrut să sar peste gard, să iau un topor, îi lucesc lui ochii de încântare. Phaaaai, dacă îi prindeam!
Mi s-a întâmplat de multe ori să rămân trăznită. Realitatea e în fața ta și tu nu o poți percepe. Nu ajunge cum trebuie în creierul tău care e pregătit pentru normalitate.
Îmi dau seama că mi se mișcă mandibula, gura mi se deschide, dar nu ies cuvinte.
– Cum să-i prinzi, mă?! apăs eu cuvintele rar, mijindu-mi ochii până la durere. Cum să-i prinzi, mă?! mi se încleștează mie pumnii de parcă l-aș strânge de gât. Cum să-i prinzi, mă, dacă tu ai fugit?!
Îl privesc împăienjenit și știu: eu, cu omul ăsta, nu mai am ce vorbi.
Mă-ndrept ca o furtună spre nevasta lui.
Lidia are aceiași reacție: vrea să fugă. Ce se întâmplă? Ce-i asta? mi se rotesc mie rotițele în panică. De ce fug ăștia de mine?
Îmi voi da seama mai târziu de ce fugeau de mine. Îmi voi da seama mai târziu de ce Lidia mă privise cu ură: fusesem martor la umilință.
Dar atunci, pe loc, nu aveam decât un singur gând: Emil.
„ Păi nu știu, își smulge femeia umărul din strânsoarea mea. Eu am plecat acasă și el a rămas acolo, cu ei”.
„ Oare nu cumva… oare nu cumva oamenii ăștia au meritat…” mă îngrozește pe mine răutatea gândului meu.
– Lidia! Omul ăla ți-a salvat viața! o privesc eu adânc, poate, poate înțelege. Pentru că bărbatul ăla al tău, care fuge după topoare, nu te-ar mai fi vrut.
Ne privim adânc în ochi și-mi dau seama că da, înțelege.
Nu a făcut nimic, pentru că nu a putut să facă. Cum nici eu, de frica tatălui meu, n-am făcut nimic. Eram la fel de vinovată. Amândouă eram vinovate de frică.
Și se întindeau iarăși ore și ore înaintea mea. Cum au să treacă? Secundele sunt ca împietrite și eu am un singur gând: „ nu mai pot…”.
Mi-e frică în oase. Mi-e ceață în jur. Și nu sunt oameni… Nu sunt. Nu-i nimeni. Doar vârtejul de spaimă.

Ies pe poarta fabricii cu picioare de plumb.
Emil e acolo. Zâmbindu-mi.

Am revăzut chipuri dragi, de-a lungul vieții mele. Am simțit fericiri de neprețuit la revederea atâtor chipuri iubite. Am trăit intesități de vieți, în câteva clipe.
Dar niciodată ca atunci, când m-aș fi pus în genunchi și de-acolo să plâng.

Carpe diem

Am foarte multă treabă azi. Sunt hotărâtă să fiu fericită. Eu eram convinsă că sunt, dar se pare că mă înșelam. Și pentru asta trebuie să mă schimb. Să mă tot schimb până când voi găsi cea mai bună variantă a mea. Că varianta asta de-acum zice că nu-i bună. Facebook-ul zice că nu-i place de mine.
Astăzi n-am să ies pe balcon să mă cert cu păsăroiul care fluieră exact cum mă fluiera iubitul meu în tinerețe. E încă întuneric afară și n-am reușit să-l localizez. Am încercat să fluier și eu ca el, da bag seamă că la bătrânețe nici fluieratul nu mai e ce-a fost odată. Nu-mi iese decât un croncănit de rață opărită. Așa că m-am apucat să-l strig voinicește: „Băăăăăăăi”, „Heeeeeei”.
Și păsăroiului îi place, că fluieră și trilulează în draci.
Astăzi n-am să-i mulțumesc soarelui că mi-a rasărit.
Nu azi.
Azi am să-mi încep ziua cu douăzeci de flotări în ritm de zumba. Minim.
Așa zice Valentin. Și garantează fericirea. El nu pare prea fericit așa cum e, înalt, frumos, plini de bicepși, tricepși si mușchi. Că-i prea încrâncenat și serios. Cine știe? Poate el nu le-a făcut pe toate douăzeci, încă. Poate zumba lui nu-i prea bună. Cine știe…
După flotări, n-o să-mi fac cafeaua cu miros dumnezeiesc. Nu! Astăzi am să mestec doar așa, boabe de orez. Simple. Zice Maria. După care o să beau o cană de apa clocotită.
Și astăzi n-am să fumez. N-am să mă învălui în vălătuci de fum cu forme arcuite de boltă de rai. Nu, nuuu.
Zice că e un obicei dezgustător. Și zice că e foarte periculos. Nu prea știu de ce. Poate de-aia că ai putea să te arzi? Cine știe… Eu nu m-am ars încă.
Dar toată lumea zice. Și maică-mea:
– Tu, Paula! lasă ea să se audă obișnuitele pauze cu oftaturi. O zis la televizor că fumătorii mor primii, de la corona asta.
– Zău? îmi sar mie artificii din creieri. La televizoru’ meu o zis că bătrânii mor primii.
Noi n-avem nevoie de viruși ca să ne omorâm între noi. Ne decurcăm așa, simplu.
După clocotire n-am să mă duc la calculator să mă joc. Nu, nuuu. Azi am să scot toate hainele din dulap și-am să le pun apoi la loc, după ce le frec bine cu bicarbonat de sodiu. Zice Floricacurățenie.
Pentru masa de prânz mi-am făcut rost de două frunze proaspete de mătrăgună. Am să le stropesc ușor, cu 4 miligrame de ulei de măsline. O, Doamne! Îmi lasă gura apă. Abia aștept.
Am să citesc apoi șase cărți motivaționale, pentru inimă, suflet, esofag, cerebel, abdomen și carieră.
Mai spre seară, o să spun 176 de „ Ave Maria”. Cred că o să plusez, pentru mai multă mulțumire de sine și-o să mă dau și de 17 ori cu capul de pereți.
Și-apoi sunt foarte, foarte hotărâtă să mă duc să meditez. Am învățat în prealabil și niște incantații pentru o poziție corectă de lotus.
Și absolut toți sfătuitorii într-ale fericirii, te îndeamnă la sfârșit să trăiești clipa. Nu clipa ta. Nuuu. Că nu-i bună. Pe-a lor e cel mai bine s-o trăiești.
Carpe diem!
Sadhguru meu drag zicea că dacă nu ți-e bine cu tine când ești singur, înseamnă că nu ești într-o companie plăcută.
Mi-a fost bine până acuma, Sadhguru…
Mă duc acuma. Mă duc să mi-o trag în carpeni. În puii mei!

El

Îi simt privirea străbătându-mi din creier până în oase. Are o sprânceană usor ridicată, zâmbet pal, plin, șoptit, șerpuit. Mă privește direct în iris , săgetător și adânc . Și mie mi-e teamă că o să încep să behăi. Ca o oaie mă simt. Tremurândă și neputincioasă.
Citisem despre ei. Doar atât făcusem până la șaisprezece ani. Citisem „ Bell ami”, „ Pe aripile vântului”, „ La răscruce de vânturi”. Citisem multe cărți în care el era descris. El, cuceritorul, cu ochi scânteietori, cu zâmbet divin. Plin de încredere în el, dar nu arogant, nu nesuferit, ci doar cald, orgasmic de cald.
„ Fugi! îmi spuneau cărțile mele. Fugi ! Ei așa se uită la toate. Nu ești tu aleasa. Ei nu au alese. Ei doar cuceresc și-apoi părăsesc . Cuceritorii sunt o viață întreagă cuceritori, ei nu se opresc. Ca să poată cuceri, recuceri, vor părăsi. Fugi !”
„ Stai ”, îmi spuneau cei șaisprezece ani. „ Scaldă-te, îmbată-te în privirea asta, care-ți spune că ești cea mai frumoasă din lume!” Că aici, acum, în exact clipa asta,  tot ce-ai simțit și nu avea nume, capătă un sens. Și aerul din jur are o densitate aparte. Apasă, mângâie, îți freamătă-n tâmple.
Și stau! Mă scald, mă-mbăt…
Până la el, cea mai intensă experință fusese cu un băiat din clasa a șaptea, care-mi trăgea șuturi în fund în fiecare pauză. Am aflat mult mai târziu că nu știa altfel cum să-mi arate ce tare mă plăcea. Cine știe cum arătau manifestațiile de dragoste în familia lui.
Ne plimbăm prin parc, copacii toți se-nclină-n fața noastră, cu umbre parcă încrustate în asfalt. Mă-ntoarce cald spre el, își încâlcește răsfirat degetele-n părul meu și strânge:
– Se scaldă razele lunii, în frumusețea ta. Doamne, cât de frumoasă ești!
Și eu știu atunci, tocmai pentru că nu sunt frumoasă și luna nici măcar n-a răsărit, că voi fi sclava lui, pe veci. Nu cuvintele lui, teatrale ( în orice altă șituație aș fi râs ) mă-nfioară, ci strânsoarea aia, din părul meu, care face din mine un ghem electric de sentimente, simțuri neștiute, neîncercate, nedefinite.
Cum să fugi?! Unde să fugi?! De ce să fugi?!
N-a ținut mult, platonica noastră iubire. El a-ncetat să mă iubească după doar câteva luni, eu l-am iubit ani și ani, la rând. Îl mai iubesc, cumva, și astăzi. N-am regretat o clipă, niciodată, că n-am fugit, că m-am lăsat iubită altfel, că m-am lăsat mințită. Sau cine știe, poate nici măcar nu m-a mințit. Poate atunci, cândva, chiar am fost cea mai  frumoasă. Poate luna chiar a răsărit…
L-am revăzut, din când în când, preț de secunde, de-a lungul vieții mele, destul cât să-mi confirme un destin al lui, frământat și plin de iubiri ciudate.

Eram la plajă, citeam, și-am simțit deodată un fel de energie ( ca și cum aș fi fost intr-un film și melodia de fundal începe un crescendo ). Ridic privirea și-l văd : ținea o fată de umeri și, aplecat spre chipul ei, îi șoptea ceva, țintuindu-i privirea. Fata se topea. Și eu, cu plumb în oase, mă topeam și eu de-atâta suferință. S-au estompat amândoi, în perdeaua de lacrimi. Aș fi vrut s-o mai văd pe fată, ca și cum și eu aș fi iubit-o, ca și cum aș fi fost eu… Dar n-am mai văzut-o. Niciodată.

Ani. Trec ani.
Eu, citind într-un parc, pe bancă, ridic amuzată privirea : nuntă de țigani. Mireasa, desculță, cu o rochie simplă și vaporoasă ( ca a ielelor), dansează aruncând flori în jur. Țigani mustăcioși îi cântă cu ardoare din viori scârțâitoare. Îmi vine și mie să chiui cu ei, să m-alătur alaiului, atât de tare îi simt fericirea. Atât de tare o vreau și eu. Arunc o privire fugară spre mire și împietresc : e el! În alaiul fericirii e el. Desculț…
Și eu citesc…citesc…
„ N-o să țină!” îmi tremură gândul atât de tare, încât nici nu pot plânge. „ Nu vor rezista mult împreună.”
Și nu. N-au rezistat. Au făcut doi copii și-apoi ea l-a părăsit, lăsându-i-i lui.

Ani. Trec ani.
Împreună cu soțul meu ( iubirea, minunea vieții mele ), în vizită la niște prieteni. Bem, râdem și dansăm. În vălătuci de fum, de râsete, de rock nebun, ușa se dechide și intră doi bărbați și o femeie. „El e!” îmi spune prietena mea. „Cel despre care îți povesteam că locuiește cu amanta și cu soțul ei!” El e amantul.
N-aud nimic. Nici muzică, nici voci. Se-ndepărtează totul și din mine rămâne doar o privire lungă, adâncă, învăluită în privirea lui. Doar noi, pentru-o secundă cât o viață. Noi, și undeva, departe, mâna mea caldă pe cea a soțului meu: „Am să-ți povestesc, iubirea mea… lasă-mă a nimănui, o clipă… așteaptă-mă…”

Ani. Trec ani.
Merg singură, zâmbind, pe stradă. Îmi duc, senin îndoliată, iubirea vieții mele, să-i arăt oameni, flori și soare. Îl duc să ne vedem copiii și nepoții.
Din față apare el, îngândurat, mă privește în treacăt și-apoi smucit, încă odată. C-o umbră de zâmbet (o amintire caldă a vieții mele, a trecut pe lângă mine), merg mai departe. M-ajunge din urmă și-ncepe să-mi vorbească.  Îi privesc fascinată zâmbetul, cuceritorul zâmbet, peste dinți cariați, pe-o față ridată în aburi de alcool. Îi privesc fascinată siguranța din gesturile acum tremurânde. Îi ascult fascinată melodioasa voce, când îmi cere „ cu împrumut”, bani.
„ Ai fost un vis frumos al vieții mele. Mi-ai dat iubire, suferință, frumusețe”, aș vrea să-i spun, dar știu că nu am cui. N-ar înțelege. Îi dau toți banii pe care îi am la mine, îi mângâii lung și tandru obrazul chinuit și plec. Plec mai departe.
Și-i povestesc, pe drum, iubirii mele…
Și știu, și simt cum înțelege!

La oglindă

Dintr-o carte veche, mi-a căzut azi, o fotografie. M-am așezat în fotoliu și, cu nebănuitele mele puteri, am zburat direct acolo, în clasa a noua :
– Vrea cineva să recite poezia? essay writer întreabă profesoara cu un fel de ton de lehamite în voce. „ știu, f…-vă-n cur de copiii din altă generație, că nici voi n-ați învățat-o!”
– Aș vrea eu … se ridică două degețele palide, blonde și se aude o voce mâțâită de copil care se răsfață. Nu e o voce de copil răsfățat. Ei au alt ton, ca și cum răsfățul  face parte din cotidian :„ mi se cuvine.”  E voce lungă, falsă, de copil care doar și-ar fi dorit să fie. Răsfățat.
– Dar aș vrea, dacă se poate, s-o cânt.
Și-n timp ce profesoara parcă se trezește, uimită affordable papers 4u, șocată ( da, bă frate, când să zici că te-neci în monotonie, întotdeauna apare câte un nebun din-trăsta, care-i întece pe toți, din alte generații), mi se-aude răbufnind râsul îndelung reținut din toți rărunchii. Scuip tot în jur, împroșcându-mi extazul și toți încep să râdă cu mine. Batem în bănci, tropăim în podele negre, gudronte, aruncăm aproape chiuind caiete și cărți. Delir. Ne place.
O privesc o clipă pe profesoara mea de limbă română și râsul tembel mi se topește încet. Nu părea deranjată de nimic din ce se-ntâmpla în jurul ei, ba dinpotrivă, avea în priviri un fel de speranță.
Profesorii de limbă română, aproape toți pe care i-am cunoscut ( exceptând-o pe una singură, mică, neagră și acră care ne învăța gramatica , doar gramatica , cu bățul în mană ), au avut ceva special. Un strop de suflet în plus, o privire mai caldă, mai netârșiți prin ore lungi de educat tineri tâmpiți, pentru viață.
– Cânt-o!
Și Nuți ( așa o chema, pe fetița care se voia răsfățată! Din frumosul „ Elena”, cineva o încrețise, o micise, o banalizase în Nuți, Nuțica), începe să cânte:
– Azi am să-ncrestez în grindă…
În griiindăăăăă ( i se ridică ei sprâncenele până la rădăcina părului, belindu-i ochii, acompaniindu-se pe o voce mult prea înaltă, care-i scapă într-un falset,  de zici că era Dolănescu ), dar nimic nu o poate opri, nici falsetul, nici râsul nostru deja în spasme. Pe ton subțiriu și moale, avea deja o atitudine de Ecaterina Teodoroiu care ne-a făcut încet, încet, s-o ascultăm fascinați, cu rămășițe de rânjete tâmpe pe buze. Are și gesturi largi, prin care ne arată exact unde e grinda și cum dă ea oglinda jos. La : „ mama-i dusă-n sat cu dorul” face un semn de la revedere cu mâna la tâmplă, de rămâne doar „ mama-i dusă…”, iar când fredonează ( cu o jale de nedescris ) „ azi e singur puișorul ”, se ia în brațe și se leagănă cu tandrețe.
Da, aș vrea să vă văd pe voi, cât bun simț ați fi avut.
Blondă, cu trăsături pătrățoase care o făceau să pară tunsă inegal, avea Nuți un tic prin care își aranja bretonul cu podul palmei, de parcă își dădea pumni în cap. O palmă cu degete grose, boante, de țăran. Nimic din toată înfățișarea ei, nici măcar ochii albaștri de-un spălăcit ciudat, având în vedere tinerețea ei, nu se potrivea cu bălaiul părului ei de prințesă. Dar părea că ea nu știe.
Timp de doi ani, cât am fost colege, am tot încercat, fascinată de ciudățenia ei, s-o înțeleg , s-o încadrez undeva în panoplia mea de oameni, de personalitați.
Nu. Nu se încadra. Stătea undeva în afara schemei, tabelei aproape matematice pe care o făcusem eu, omenirii :
Pe prima coloană, oameni minunați ( puțini, foarte puțini, dar scriși cu litere mari de tipar), a doua, oameni frumoși și calzi ( mulți, foarte mulți, deși la vremea aceea încă nu știam cât sunt de importanți ), a treia coloană, oameni răi și negri (destul de mulți și ei…), a patra coloană, plante.
În timpul unei ore de matematică, în timp ce Antim, profesorul nostru ( vezi foto : bărbatul înalt,  care zâmbește plin de personalitate și pe care eu aproape că îl iau în brațe ), ne predă funcții cu o față palidă, de zombi, stând chiar cu mâinile atârnate, ca ei, cu creta rezistând magic intre două degete flașce, în timpul acestei ore pline de suspans, deci, Nuți se ridică din bancă, își ia ghiozdanul și, cu pasi lunecați de stafie, iese din clasă. Fără o vorbă.
Antim o privește cu gura căscată, mișcându-și tot corpul de-odată de parcă i-ar fi inlemnit membrele și gâtul. Se uită apoi la noi, de sub sprâncene stufoase, de parcă ne-ntreabă inecat :„ Ce-a… fost…asta…?!”
Și noi, elevii clasei a noua, aplaudăm frenetic.

( Nuți, dacă mai trăiești, te rog să mă ierți ! :))) )

II. Mariana

Urcăm scările gâfâind, vorbind întruna.
– Tu, ce pălăria mea nu te-ai mai mutatessay writer for you de-aici, de la etajul patru?
– N-am fost niciodată nomadă în acțiuni. Doar în gândire.
– Da, fă tu pe interesanta, ca de obicei, mă pocnește Mariana în umăr, trântindu-mă de perete.
– Lasă, că îți explic când ajungem, că acuma nici măcar nu pot să râd, mă opresc eu râzând.
Mariana era neschimbată : aceași privire directă, cu gâtul ușor înclinat înainte, plină de curiozitate. Privire de copil curios, care descoperă lumea, din mici amănunte.
Intră în casă aruncându-și pantofii cu tocuri înalte. Se-ntinde-n fotoliu, confortabil, de parcă ar fi plecat doar de zece minute din casa mea. Ca și cum ar affordable paper fi fost a ei.
– Tu, ce dracu faci cu-atâtea cărți?! Cum le ștergi de praf? se oprește ea uimită de râsul meu în prag de colaps.
– Le citesc!
– De mai multe ori? Ce dracu tot râzi, ca proasta ?!
– Am și uitat cât de dor mi-a fost de tine! Zi! Spune tot. Cum îți sunt copiii? Cum ești cu Remus? Ai divorțat?
– Ești nebună la cap ?! Cum să divorțez?!
– Trăim vremuri tulburi, ridic eu un deget în aer și ea mi-l fixează concentrată. Murim sau divorțăm. Și dacă nu, tot ne părăsim, într-un fel sau altul, unii pe alții.
– Da, și eu am uitat cât ești de nebună. Nu mai citi atâta, că te afectează. Șterge praful cu cârpa !
Râdem gros, plin, aplecându-ne una spre cealaltă.
Și-ncepem povești despre noi, întrerupându-ne cu un gest al nostru, de parcă ne ținem de mână, pe care îl avem din tinerețe. Pregătite ca de un fel de start, începem să ne scuturăm : acuma taci, să-ți spun eu! Ne scuturăm foarte des.
Punem întrebări și n-ascultăm răspunsul, pentru că îl știm. Ne cunoaștem atât de bine una pe cealaltă, încât, doar constatăm că da, așa era normal să evoluăm în viață. Era normal să avem copii atât de minunați, pentru că noi suntem minunate. Era normal să avem soți minunați, pentru că noi suntem minunate. Copiii… Cum îți sunt copiii?
– Săraca Arina, alerga cu caietul după mine în casă : „ mă asculți, mami? „ Du-te la tată-tu, că ș-așa stă degeaba”. „ Mă asculți, tati, să vezi ce bine am învățat?” „Du-te la mamă-ta, îi spunea Remus convingător și rar , că ei îi place foooarte tare să te asculte ”. Și alerga, săraca, de la unul la altul, de ajunsesm să ne-ascundem de ea, că învăța prea bine, prea des și prea mult.
Nu știu de ce își începea poveștile despre fiica ei cu apelativul „ săraca”, pentru că ulterior, când am cunoscut-o pe Arina , am descoperit o tânără plină de personalitate, plină de încredere în ea, frumoasă și realistă, care ia viața în piept nu ca pe o luptă, ci doar ca pe o binemeritată, senină izbândă. Fiica mamei ei.
– Alex a venit, în clasa întâi, ( am și eu povești din primară ) cu un zâmbet fericit, extaziat, pentru prima oară de când începuse școala:„ M-a dat și pe mine! M-a dat cu capul de bancă!” „Cine, mamă?!” intru eu într-o panică vecină cu moartea. „ Tovarășa învățătoare, îi lucesc lui ochii de fericire. Știi, pe ăia care nu puneau punct, tovarășa îi pocnea cu capul de bancă. Azi, m-a pocnit și pe mine!”. Bietul meu copil, inteligent și marginalizat. Voia și el cu turma.
Și-ncepem apoi poveștile cu „ mai ții minte?!”„ ții minte când am fost…ții minte când am făcut?….”.
Sunt povești care nu pot fi spuse pe faceboock, unde e plin de babe constipate. :))
Știți cum  se recunoaște o babă constipată ? E cea care își începe o propoziție ( că nu știe să o continue în frază ) cu : „ tineretul din ziua de azi….”) Tinerii sunt tineri, indiferent de zile. Vedeți cât e de simplu ?…
Noi două avem digestia bună. Ne-am păstrat copilăria, ne-am conservat tinerețea.
Ne-am conservat-o cu patos, cu multă pasiune. Avem amândouă priviri directe și senine, de parcă am ști secretul vieții. Și da. Noi îl știm!

Avem un moment de tăcere, scurt, ca o avampremieră și Mariana mă strânge de mână, înfigându-mi unghiile în carne:
– Paula… Sunt bolnavă…
Și eu știu.
Noi nu ne-am pierdut vreodată vremea cu : „ mă doare…” sau „ am piatră la bilă…” Sau : „ nu știu de ce mă dor picioarele?” Noi știam de ce.
Și-atunci eu știu, că boala ei, e boală.
Și-ncep să plâng… Cu-același patos cu care-am râs până acum.
Nu… Nu-mi spune…
Și-mi simt gândul răgușit, rugător, dureros și tandru…
Spune-mi….

Continuarea… ultima parte, ultima mea povestire, mâine… La apus…
E foarte posibil să nu-mi mai continui povestea, pentru că, vreau nu vreau, are lăgătură cu reacțiile voastre.
Așa că, am să v-o dedic vouă : Arina ( draga mea, dragă.. ) ție, minune de Remus și ție, abia întrezăritul meu Remus Jr.
Aș mai avea o dedicație : ție, draga mea, necunoscuta mea, Adela Zane. Pentru că mi-ai fost tot timpul aproape și mi-ai arătat-o. Sper că ți-am fost și eu….

Mariana

Mă uit în jur aproape cu disperare: „ nimeni nu vede cât e de tâmpită piesa asta de teatru ?!”
Femeia de lângă mine miroase a ceapă prăjită. O fixez cu privirea, în timp ce ea se tot uită panicată, cu coada ochiului, repetitiv, la mine și, ani de educație, ani de experiență îmi spun : „ Taci! Taci dracului!”
– De ce miroși a ceapă prăjită?! îi șoptesc eu încrâncenată, scuturându-mi palmele răsfirate în fața perplexă a femeii de lângă mine. Nu are logică. Nu vii la o piesă de teatru dacă trebuie să faci cuiva tocăniță. Faci tocănița și stai dracului cu tâmpitul . Sau cu copiii. Cui i-ai făcut tocăniță de ceapă înainte de-a ieși din casă și-a veni într-o sală de teatru? Cui?! îi urlu eu pe șoptite.
Femeia cască niște ochi imenși, o văd cum încearcă disperată să înțeleagă ce i se-ntâmplă și se mută cuminte, privindu-mă cu o coadă de ochi speriată, doar cu două scaune mai departe de mine.
Bineînțeles, primul impuls e să mă duc după ea și s-o-ntreb: „ De ce nu pleci mai departe? Că sunt, slavă Domnului, locuri goale în sală. Ce anume din tine te ține atât de aproape de cineva care te atacă ?! Vezi? De-aia miroși a ceapă prăjită!”
O las în pace, totuși, și zâmbetul îmi reapare pe buze. Da. Cred că m-am mai răcorit.
Iza îmi pune o palmă cuminte pe genunchi, fără să mă privească. „ Liniștește-te, îmi spune mâna caldă a nurorii mele. Te rog…”
Se așezase strategic între mine și mama ei, cuscra mea, ( cuvântul „cuscră”, ca și „soacră”, a căpătat de-a lungul timpului, conotații grele, sumbre). Își făcea griji degeaba, nora mea. Cu Oli, cuscra, nu te poți certa, pentru că este o dulceață de femeie.
Mă bufnește râsul. Nimeni nu pare deranjat, atâta timp cât piesa asta de teatru se presupunea a fi o comedie. Mai încep vreo doi trei să râdă, ca proștii.
Erau atât de dornici să-și dea acordul pentru calitatea piesei, încât, după minute bune, în care toți așteptau să înțeleagă ceva din cretinătatea de piesă, când unul dintre personaje spune :
– Fiul meu a plecat.
– Unde? întreabă cel de-al doilea personaj, cu ochii beliți și mâna pe gâtlejul întins de uimire.
– În Kuala Lumpur.
Și toată sala râde frenetic, bătând din picioare.
Atât de simplu să fie? Ajunge ca un cuvânt să semene cu ceva obscen, și orice tâmpit de scenarist să aibe succes? Atât de simplu să fie?!
Maryl Strep spunea :„ Eu joc teatru. Sunt bună la asta. N-am încercat niciodată să scriu scenarii, să produc filme. Eu doar joc teatru.” Bunul simț spunea…
Trei femei în tranziție. Cred că ăsta era titlul piesei.
Trei actrițe mari, de excepție,( care de fapt erau vreo patru ), au pus tot ce aveau mai bun, timp de-o oră jumate, să facă din căcat bici. Și-al dracu bici, nu voia nicicum să pocnească!
– Kuala Lumpur!  ridică Rodica Bitănescu un deget în aer și oamenii râd. Și eu spumeg pe nări fornăind.
Mâna dulce a nurorii mele mă țintuiește în scaun. Bine, draga mea, dragă. Am să rezist. Dar tot am să-ncerc să îți explic cândva, că nu cu : „ așa se face” nu cu : „ așa-i frumos” se construiește, în fapt, o viața frumoasă. În viață, ca în piesele de teatru, e nevoie de sinceritate. Nu ajunge să furi ideea cuiva. Sau dacă tot ai furat-o, fă-o dracului, mai frumoasă!
Da, aș avea tot felul de sfaturi. Dar nu prea mi le-ascultă nimeni.
Kuala Lumpur!
– Biiiiis! se-aude un urlet dement, în timp ce minunatele actrițe fac plecăciuni peste plecăciuni.
„ Să mori tu?” ar fi cea mai cuminte din reacțiile mele. Că știu și cu acadele.
– Ți-e teamă că o să slăbești, dacă aplauzi? aud o voce în spate și cineva mă strânge puternic, încrezător, de umăr.Totul începe să se desfășoare cu încetinitorul. Întorc secvențial, în microni de secundă, capul în flăcări. „ Dă, Doamne, să fie femeia ceapă! Dă, Doamne, să vrea să se răzbune! Dă, Doamne… că nici mâna nurorii mele nu mai e de-ajuns!” și-un râs ancestral mă cuprinde.
Împietrita mea noră, cu lacrimi de spaimă în privire : „ Eu atât am putut face…Dumnezeu cu mila!” asistă la o scenă ciudată, oricât de mult s-ar fi așteptat la tot ce poate fi mai rău.
Eu râd în hohote. Și ea râde la fel.
Mariana…
Draga mea… Draga mea….
Nu ne văzuserăm de aproape douăzeci de ani.
Ne sufocăm povestind, scuturându-ne abitir de umeri, de mâini. Mariana îmi prinde zdravăn o bucată de bluză și trage de ea :
– Tuuuu! Te-am văzut pe facebook. La ce nivel ești la candy ?
Mă uit siderată la mâna ei, cum trage de mine și simt cum mi se umplu ochii de lacrimi care râd și ele. Doamne, ce dor mi-a fost de tine! Ce dor mi-a fost de noi !
– Nu te mai scap! Vii la mine! Știi? Tu știi câte avem de povestit ?!
– Stai, că trebuie s-o duc pe Cerna, soră-mea, acasă. Vă mai știți?
Mă uit la Cerna, fără s-o văd altfel, decât ca pe-o extensie care acum ne-ncurcă. Cerna zâmbește dulce, învăluită parcă, în părul alb, nepotrivit de alb cu fața încă tânără.
– Cum să n-o știu?! îmi șerpuie drăguț ipocrizia. Ceva din zâmbet parcă îmi aduce aminte, totuși, de sora cea cuminte. Elegantă, tăcută… Ca din altă lume.
– Du-o! Du-o repede! mă abțin eu să fac gesturi fluturate cu mâna.
Pe scările teatrului ne oprim din doi în doi pași, ni se aude înalt ecoul de râs dintr-ăla de „ mi se rupe”.
Râsul nostru.
– Tuuuuu, mai ții minte când ne-au dat afară din autobuz?!
Și râsul nostru cuprinde toată sala de teatru. Da, Rodica Popescu, invidiază-ne!

Îmi voi continua povestea, pentru că e mai puternică decât mine.
O singură rugăminte am: vă rog din suflet, dacă aveți ceva de spus despre ea, despre Mariana, spune-ți.
Dar nu aici cu ” D-zeu s-o odihnească!”

 

Vis împlinit…

Nu la fericire trebuie să ne gândim când intrăm intr-o relație. Fericirea este o stare, ca o ardere, ca un orgasm : intensă și de foarte scurtă durată.
Căsnicie fericită nu există !
Nici măcar în povești . „ Și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…” Dar nicio poveste nu știe, nu vrea să detalieze cum e cu fericirea asta fără de sfărșit. O lasă așa, nepovestită.
Eu știu continuarea poveștii. De cele mai multe ori, Ileana Cosânzeana ajunge obeză și Făt Frumos, alcoolic. Sau invers.
Și știu și s-o povestesc. Pentru că știu de ce. Doar că nu interesează pe nimeni continuarea poveștii mele. Toți vrem fericire. Cu polonicu o vrem. Fără să ne dăm seama că porția e doar de-o linguriță. Mai mult nu putem duce. Fericirea, în doze mici e antidot pentru durere.
Dar există, totuși, căsnicii reușite. Sunt cele în care femeia tace, înghite, ascunde. Sună ca o minciună perpetuă dar, paradoxal, astea sunt acele frumoase căsnicii pe care le vedem noi dinafară. Când îi vezi pe cei doi soți plimbându-se frumos împachetați, ținându-se de mână.
Da, bărbaților cu neveste blânde, femeia voastră vă minte. Minte ca să vă fie vouă bine, să-i fie și ei. Un bine cald și sec. La început plânge singură-n baie, noaptea sub plapumă când voi dormiți liniștiți sau când plecați de-acasă. Plânge ea, ce plânge, și-apoi se liniștește. Se contopește cu minciuna ei, cu tăcerile, cu tot ce-ar vrea să spună și nu va mai spune niciodată, pentru că a văzut că asta este o variantă bună. Oricum el nu-nțelege, devine violent în gesturi și cuvinte, și-atunci tot ce-i rămâne e să evite stările-ncordate. Să tacă și să-nghită. Mințind fără să mintă. Se identifică, in timp, cu el, uitâd ce și-a dorit cândva și ajungând să creadă, sincer, că dorințele lui sunt ale ei. Sau invers.
Și există cealaltă variantă. Femeia extrovertită. Femeia balaur. La fel de chinuită. Doar că ea nu acceptă chinul de una singură. Îl vrea în doi.
Și ăsta este fără de sfârșit… Dar chinul ăsta da, ăsta ar merita povestit. Cum ajungi să urăști ce-ai iubit, cum ajungi să muști acolo unde, cândva, ți-ai topit sărutări fierbinți. Blestemul visului împlinit.
Recordul căsniciilor nefericite, îl ating tocmai oamenii cei mai pasionali, cu trăiri intense.
Da, m-am căsătorit  cu omul iubit, mi s-a împlinit visul…
Și nu știi ce-i cu chinul care urmează visului împlinit. Nu știi să-i dai nume, nu știi cu ce poți umple golul, vidul ce urmează împlinirii unui vis.

Eu am trăit trei vieți distincte într-una singură. Nu m-am schimbat eu, ci doar decorul, personajele din jurul meu.
Mi-am început, prima mea viață, într-un fel de negru, greu, opac, și crunt. Atât de negru, încât, chiar dacă nu știam cum e lumina, eu tot știam că-i întuneric. Despre viața aia, de demult, vă povestesc în prima parte a cărții mele ( care e foarte puțin probabil că va fi publicată vreodată :)) ).
Mi-am început a doua viață-n zbor, spre rai. Spre visul pe care nici măcar nu îndrăzneam să mi-l doresc. Și-acolo-n rai, în soare, am stat cu visul împlinit în brațe, și-am plâns… și iar am plâns, fără să știu ce pot să fac cu el.
A treia viață nu a avut un început anume. Cred doar că am alunecat încet, în ea, fără să mi-o doresc, fără să fie un vis al meu de împlinit. Viața dintre vieți…
Și despre viața asta, despre împlinirea mea ca om pe-acest pământ, despre înțelegerea a tot ce-a fost și-a tot ce va urma, în aceeași carte vă voi povesti.

Dacă am ști, dac-am putea cu toții să ne bucurăm de lucruri mici, mărunte. Să ne trezim dimineața și primul gând să nu fie ce mi-aș dori de la ziua asta, ci doar să fim recunoscători pentru ce-a fost bine în cea de ieri.
Și primul gând să nu fie ce mi-aș dori…ci doar o bucurie pentru ce mi-a oferit viața, fără să-i cer…

I. La locul de fumat

Ne începem ziua de muncă, robotind de zor la fierbătoare, ceainice și alte instrumente de fiert cafeaua. După care ne aprindem țigările și începem să povestim, mai pe rând, mai toate odată, ce făcusem în ziua precedentă sau ce visasem. Aproape toate aveam copiii mici, așa că aveam ce povesti, nu glumă.
– Să vă spun ce-o făcut fiică mea ieri, începe Lenuța  și toate tăcem brusc. Lenuța era printre cele mai discrete femei în ceea ce privea familia ei ( discreție care nu folosea mare lucru, că toate știam tot ce era de știut. Radio șanț funcționa.) Dar povestea atât de rar, încât ne întoarcem toate privirile spre ea, pline de curiozitate.
– M-o făcut de rușine aia mică. Eram în sala de așteptare, la dentist, și-o văd cum merge ață la un copil și-i spune : „ Îmi dai, te rog, puțin, bomboana ta?
Doar o miros și ți-o dau înapoi!”
Ne va rămâne peste ani, expresia fetei Lenuței. Aveam și noi multe de mirosit și dat înapoi.
– Tâmpitul de fiu-miu, se ridică Carmena și-ncepe să bea apă ( avea o sete continuă, saharică), s-a opărit pe spate!
Răd, de-mi sar și fișele de pe birou :
– Cum tu? Cum s-a opărit singur pe spate?!
Să-mi fie cu iertare, da nu prea simțeam niciun fel de milă. Carmena avea un copil zbanghiu de tot. Când venea cu el la birou ne feream de el, ca de necuratul. Ne împungea în fund cu ace de gămălie și ne dadea cu liniarele în cap. Și noi trebuia să răbdăm, că era fiu de securist. Doar că eu nu prea tăceam :
„ Carmena, ține-ți plodu în frâu, că io îi trag una după cap, de nu s-adună!”
„ Păi ce să-i fac, Paula, că mă spune la taică-su, și văd eu pe dracu!” se plângea ea smiorcăit uitându-se la mine de parcă ar fi vrut chiar să-i dau un sfat. Nu cred, totuși că mi l-ar fi urmat: „ dă-i cu zbanghiu-n cap, la bărbatu ăla a tău”.
– Eu eram cu oala de apă fierbinte, și i-am spus să stea locului, că-i periculos. Și ce credeți că face? Se bagă pe dedesupt și dă cu capul în oală, intenționat.
Râdem toate, de parcă ce poznă drăguță ar fi făcut bietul copilaș.
– Și-acum eu ce mă fac? se uită ea la noi cu o privire terorizată. Când vine ăsta din delegație și mi-l vede opărit…
Și eu mă gândesc cu groază, cam ce căsnicie are fata asta, dacă ajunge să nici nu-i fie milă de copilul ei, de câtă spaimă are în ea.
Absolut toate nevestele de milițieni și securiști pe care le cunoscusem treceau prin tot felul de coșmaruri și chinuri. Și pentru mine era o veșnică uimire : de ce stau?! de ce suportă?! N-am aflat răspunsul de la niciuna dintre ele.
– Ar trebui să mai ieșiți și voi la locul de fumat. Sunteți prea multe fumătoare în birou, se stropșește deodată Rodica la noi. Nu știu de ce trebuie să suportăm noi astealalte, tot fumul vostru. Toate hainele îmi miros a tutun.
– Spală-ți-le! mă reped eu la ea, uimită totuși de ieșirea Rodicăi.
Preoteasă în timpul liber, era una dintre cele mai blânde și tolerante femei pe care le întâlnisem eu vreodată. Se uită la mine pe deasupra ochelarilor și văd că aproape tremură de nervi. Cine știe de când își dorea ea să ne spună să ieșim afară.
– Chiar nu văd de ce sunt eu obligată să vă suport vouă țigările astea care put!
– Și noi de ce să-ți suportăm ție mirosul de sarmale pe care le încălzești pe reșou? mă reped eu la ea.
– Păi ce? se-nmoaie Rodica, rănită. Sarmalele mele put?
– Tot ce vreau să-ți spun, e că într-un colectiv, trebuie să suporți una, alteia, tot felul de chestii.
– Și ce? Sarmalele mele put? repetă ea și i se simte în voce o umbră de plâns.
– Păi da. Put, gesticulez și eu nervoasă cu liniarul. Da nu pot să mă exteriorizez prea tare, că-mi legasem liniarul de birou ( mi-l tot luau fetele ), și gesturile mele, în loc să fie ample și elocvente, erau o chestie mică și mărunțită de parcă făceam o labă.
– Haideți tu, afară! Să n-o mai afumăm pe coana preoteasă! dau eu regruparea comunității de fumătoare. Și-i spun din ușă întinzând un deget către ea :
– Sper că ți-e clar că pe voi o să vă bârfim, o bag eu și pe prietena ei, care în tot timpul ăsta avusese fața aia ascuțită de „ așa vă trebuie! nesimțitelor!”
Ieșim râzând cu cafelele în mâini și ne proțăpim în holul larg din fața biroului. Eram la ultimul etaj, doar noi, de la Oficiul de Calcul și biroul Aprovozionare.
Birocrația, într-o intreprindere, se împarte aproape pe caste. Cațele de Contabilitate, sfrijitele de la Financiar, spălăcitele de la Personal, erau la primul etaj, aproape de împărăție. Și noi, stricatele de la Oficiu și Aprovizionare fuseserăm exilate. Adevărul e, că la început, nimeni nu vedea importanța calculatoarelor. Era considerat un birou creat doar ca să le găsească un loc mai călduț celor cu pile. Și cam așa era. Doar că așa era, în fapt, în toate birourile. Aproape toate eram nevestele cuiva, fiicele cuiva, nepoatele cuiva. Sunt absolut convinsă că toată treaba de hârțogăraie s-ar fi putut face cu un sfert din persoanele care lucrau în TESA.
Lucrasem înainte pe bandă, cu muncitoarele, dar eu, până să ajung la „birou”, nu auzisem niciodată expresia „volum de muncă”.
„ Am așa un volum de muncă, că nu știu cum o să-i pot face față!” și eu, proaspăt venită de pe banda de tras, unde se muncea la foc continuu, 8 ore, 12 ore, mă uitam siderată la sclifositele alea cum își făceau cafeaua și se plângeau de cum trag ele în jug. Eram la biroul Plan. În anul în care am stat eu acolo, n-am reușit să văd nici măcar o planificare. Și mie mi se dăduse să fac o chestie, la care „munceam” ore în șir, cu trei culori de pixuri, pe documente cumulative lungi de un metru și nu a folosit absolut niciodată, nimănui.
Nici documentele lor cumulative, cu care se vânzoleau pe holuri, trecând dintr-un birou în altul, pline de importanță, nu am observat să folosească vreodată cuiva.
Nu strică să ai termen de comparație. Eu am devenit expertă în birocrați care se prefac a munci. Îi văd peste tot. În absolut toate instituțiile statului.
Așa pile cum eram, se departajau totuși persoanele cu creier de cele care doar stăteau cuminți după un birou, calculând mica lor porțiune, fără să fie vreodată interesate să facă ceva în plus. Ele erau, în general, cele care, atunci când venea vreo muncitoare după adeverințe ( adeverințe care le trebuiau și la intrare la budă, atât de răspândită era birocrația în țărișoara noastră) spuneau pline de importanță :
– Veniți, dumneavoastră, mâine! Acum sunt prea ocupată.
– Tu, nu încercați, totuși, să vizualizați cam ce înseamnă pentru ele „ mâinele” ăsta? Poate vin din cine știe ce colț a orașului, pe jos, poate și-au lăsat copii la vreo vecină, poate i-au închis singuri în casă. Și vouă vă ia două minute să le căutați fișa.
– Ia nu mai face tu pe șefa!
Nu făceam pe șefa. Doar știam ce înseamnă : timp pierdut, umilință, neputință… De altfel, șefele noastre s-au dovedit a fi chiar cele mai lipsite de eficacitate, dintre noi toate. Am să vă spun odată o poveste cu una dintre ele, și cum devenise pentru ea o obsesie să mă dea afară, doar pentru că i-am spus că după ce că-i chioară, mai și bubuie de proastă. Nu știu de ce nu-i prea plăcea de mine. Continue Reading

2. Frica

„ Va trebui să trec prin asta, secundă cu secundă” și simți cum o acoperă o spaimă plumburie pe umeri, pe ceafă pe șira spinării.„ Cine m-a adus aici, nu m-a adus doar pentru o după-amiază” și ieși din ea, urlând necontrolat, fără speranță, fără așteptări, doar animalic. Urlă până vocea ei deveni doar un gâjâit agonic.
Mai târziu își dădu seama că adormise, pentru că visase. Și în vis era lumină.
„ Adună-te! își spuse simțind cum urletele îi înecau plămânii. Adună-te, gândește! Atât ți-a mai rămas, creierul. Folosește-l!”
Nu era o luptătoare. Crescută dur, de părinți abuzivi, avea mai degrabă tendințe de izolare, decât să-și înfrunte temerile, obstacolele. Multele și „ruptele din rai” bătăi, își puseseră amprenta pe viață în personalitatea ei. „ Dacă aștepți, te-ascunzi, până la urmă, răul va trece”.
Părinții abuzivi, ( de altfel ca și cei mult prea protectivi ) nu distrug vieți, ci doar le mutilează.
Se ridică și-ncepe hotărâtă să pipăie în jur. Avea nevoie de toaletă. Zidurile erau făcute din blocuri mari de piatră. „ E beci ”, își spune ea, încercând să nu-și imgineze șoareci, șobolani sau alte lighioane. Se lovește în coaste, pierzându-și o clipă respirația, de un fel de raft ieșit din perete. Gol. Nu era nimic pe el.
Aproape fără să respire, de cât îi era de groază de necunoscut, pipăie mai departe.
Găsește o chiuvetă și constată cu un fel de bucurie înlăcrimată, că are și apă. Probabil nu e potabilă, având în vedere că primise apă în recipientul de tablă, dar se putea spăla. Și asta da, era o bucurie. Și găsește și toaleta.
Se întoarce pe același traseu, hotărâtă să mai amâne explorarea din restul încăperii pe mai târziu.
” Ciudat cum ne facem locuri care ne dau senzația de siguranță, chiar în inima răului ”, își spuse ea când își dădu seama că tot ce își dorește acum e să ajungă la saltea și să se acopere cu pătura scorțoasă.
„ Și-acuma să vedem, ajunge ea în pat cu mâinile pline de mâzgă de pe pereți. Să găsim o explicație, gândește ea la plural detașându-se de creierul ei, luându-l ca pe o ființă separată cu care se poate consulta. Un bărbat a făcut asta. În general, e vorba de unul singur. Mă ține în întuneric tocmai ca să mă înspăimânte. Și am senzație îngrozitoare că e cineva cunoscut. Atfel nu de poate explica faptul că m-a luat din casa mea, fără să simt absolut nimic. Probabil vreun gaz, ceva. Dar cheie ? Ușa era tot timpul închisă. Cum intrase?
Va urma violul și apoi, foarte probabil moartea, își spune și simte cum lacrimile încep să-i curgă râuri adunându-se în barbă.
Văzuse zeci de filme cu tinere răpite de psihopați. Citise cărți. Obsedant îi revenea în minte, „ Colecționarul” lui Fowles. Și Miranda fusese răpită și adăugată la o colecție de fluturi.
„ Și totuși, de ce eu? Și cine?!”
Începe să se gândească la bărbații pe care îi cunoscuse, încercând să-și amintescă dacă vreunul dintre ei îi păruse mai ciudat.
Simte cum lacrimile uscate îi strâng obrajii și-și dă seama că zâmbește. El. Doar de el își amintește acum, agățându-se de imaginea din amintire ca de un colac de salvare.
Se dusese hotărâtă spre el, să-l abordeze cumva, să nu-l piardă. Dar când ajunse în dreptul lui, tot curajul ei se topise. I se făcu rușine și doar îi zâmbi, trecând mai departe. Surprins de zâmbetul ei, o privi o clipă uimit și-apoi îi zâmbi și el. Își amintea clar cum se făcuse dintr-o dată soare.
Plecase atunci și ea nu știa ce-ar putea face: să-l urmărească?  Rămăsese uitându-se la el cum se îndepărtează, gândind : „ Toată viața îmi voi aminti de zâmbetul ăsta. Și toată viața mea am să-l regret.”
Îl revăzuse totuși, după câteva săptămâni, când ieșea de la o repetiție, pe holul facultății de Teatru. Ieșise râzând,( era un spectacol de improvizație și repetițiile ieșeau mult mai bine, intotdeauna, decât spectacolul în sine) și se oprise cu râsul înghețat pe față, când îl văzuse. El o privi o clipă, ușor încruntat, de parcă își amintea ceva, fără să știe ce și trecu mai departe.
„ Nu, își spuse ea. De data asta nu, nu te mai las”.
– Am să-ți fac, străine, o propunere pe care nu vei avea cum s-o refuzi.
Îi licăresc ochii a zâmbet:
– Nici nu intenționez, și-i face un semn ca o invitație, cu palma deschisă spre ea.
Primul ei gând fusese : „ o noapte de iubire”, dar nu avu totuși atâta curaj :
– Am să te las, misteriosul meu străin, pe tine, s-o ghicești.
Și plecă râzând, sperând s-o țină picioarele tremurânde, până la ieșire.
” Am să-l revăd ”, își spuse ea încrezătoare. Și da, îl revăzuse, când venise să le predea cursuri pentru comunicare audiovizuale.
Un urlet lugubru o smulse din vise. Un urlet care se izbea de pereții de piatră, ricoșându-i apoi în timpane. Și ceva greu îi sfâșia ochii în mii de lame : lumina.