„ Bine sau rău, ce putea să se întâmple, s-a întâmplat deja”, spusese tatăl meu înainte de-a mă trimite la culcare.
Nu e nimic frumos în răsăritul de soare. Nu e nimic frumos în razele care scaldă copacii tăcuți și casele mute. Când ți-e frică, totul e rece.
Ți-e doar frig.
Îmi încep rutina dimineții trecând pe lângă un tată robotitor care îmi pune o lopată în mâini: „treci și bagă nisipul în curte”, ca și cum noaptea de ieri n-ar fi existat, eu nu aș fi venit acasă plângând că prietenul meu e în pericol de moarte.
Cu ochi împăienjeniți de plâns și nesomn, privesc obsesiv casa de peste drum în timp ce iau cu mâini fără vlagă lopeți de nisip. Nimic și nimeni nu mișcă. Răul împietrit.
Va trece cumva și dimineața asta. Va trece secundă cu secundă prin tremurul meu. Va trebui să treacă, cândva.
Și trece.
Ajung în fabrică și merg direct pe banda unde lucrau Mihai și Lidia.
Îl văd de departe pe Mihai. Era maistru și-și luase impozanta poziție de șef în capătul benzii. Mă vede și-mi dau seama că vrea să fugă de mine. Îl strig din toate puterile, acoperind zgomotul țăcănitor al lanțurilor care transportau navete cu încălțăminte.
– Unde fugi? Ce s-a întâmplat aseară? Unde e Lidia?
– Nu fug, îmi spune el pe un ton moale, trăgându-mă mai departe de fata care lucra la lansat. Lidia e acolo, la locul de muncă, mi-o arată el pe soția lui, în speranța că voi merge să discut cu ea.
– Ce s-a-ntâmplat aseară? repet eu pe un ton ridicat. Spune-mi de la început.
– Păi au venit ăia și-au tras-o pe Lidia de lângă mine și-au plecat cu ea, se oprește el ca și cum ar fi terminat povestea.
– Și tu? Unde ai dispărut?
– M-am dus la văru-meu și-am vrut să sar peste gard, să iau un topor, îi lucesc lui ochii de încântare. Phaaaai, dacă îi prindeam!
Mi s-a întâmplat de multe ori să rămân trăznită. Realitatea e în fața ta și tu nu o poți percepe. Nu ajunge cum trebuie în creierul tău care e pregătit pentru normalitate.
Îmi dau seama că mi se mișcă mandibula, gura mi se deschide, dar nu ies cuvinte.
– Cum să-i prinzi, mă?! apăs eu cuvintele rar, mijindu-mi ochii până la durere. Cum să-i prinzi, mă?! mi se încleștează mie pumnii de parcă l-aș strânge de gât. Cum să-i prinzi, mă, dacă tu ai fugit?!
Îl privesc împăienjenit și știu: eu, cu omul ăsta, nu mai am ce vorbi.
Mă-ndrept ca o furtună spre nevasta lui.
Lidia are aceiași reacție: vrea să fugă. Ce se întâmplă? Ce-i asta? mi se rotesc mie rotițele în panică. De ce fug ăștia de mine?
Îmi voi da seama mai târziu de ce fugeau de mine. Îmi voi da seama mai târziu de ce Lidia mă privise cu ură: fusesem martor la umilință.
Dar atunci, pe loc, nu aveam decât un singur gând: Emil.
„ Păi nu știu, își smulge femeia umărul din strânsoarea mea. Eu am plecat acasă și el a rămas acolo, cu ei”.
„ Oare nu cumva… oare nu cumva oamenii ăștia au meritat…” mă îngrozește pe mine răutatea gândului meu.
– Lidia! Omul ăla ți-a salvat viața! o privesc eu adânc, poate, poate înțelege. Pentru că bărbatul ăla al tău, care fuge după topoare, nu te-ar mai fi vrut.
Ne privim adânc în ochi și-mi dau seama că da, înțelege.
Nu a făcut nimic, pentru că nu a putut să facă. Cum nici eu, de frica tatălui meu, n-am făcut nimic. Eram la fel de vinovată. Amândouă eram vinovate de frică.
Și se întindeau iarăși ore și ore înaintea mea. Cum au să treacă? Secundele sunt ca împietrite și eu am un singur gând: „ nu mai pot…”.
Mi-e frică în oase. Mi-e ceață în jur. Și nu sunt oameni… Nu sunt. Nu-i nimeni. Doar vârtejul de spaimă.
…
Ies pe poarta fabricii cu picioare de plumb.
Emil e acolo. Zâmbindu-mi.

Am revăzut chipuri dragi, de-a lungul vieții mele. Am simțit fericiri de neprețuit la revederea atâtor chipuri iubite. Am trăit intesități de vieți, în câteva clipe.
Dar niciodată ca atunci, când m-aș fi pus în genunchi și de-acolo să plâng.