Se spală pe mâini , pe față, cu o lentoare plumburie. Se spală incă odată, repetitiv, amnezic, neștiind ce-ar putea face mai departe.
Iși ridică privirea in oglindă și străina de-acolo deschide ezitant gura să-i spună ceva și-apoi renunța. Tace. Se privesc lung, albit,indepărtându-se lent pană ce nu se mai văd una pe cealaltă.
Iese din baie cu-aceași somnolență-n pași pe care o simte și-n mâini și în privire.
Îl vede stând la geam , îi vede umerii senini și relaxați și-un gând de spaimă ii trece ace de gheață prin păr : „ cine-i omul ăsta ? unde-a plecat cel de dinainte ?”
Se-ntoarce brusc spre ea ca și cum l-ar fi izbit ceva din spate. O privește lung, contrariat :
– Ce-i tu, iubirea mea, cu tine ?
Îi ia capul în palme, cald, cum de multă ,multă vreme nu o mai făcuse. Ea își sprijină fruntea de-a lui uitându-se adânc în hăul negru încercând să descopere măcar o licărire, doar o scânteie din toata lumina care fusese cândva acolo.
– M-ai lasat singură…
Și lacrimi grele încep să-i curgă pe fața amorțită de tristețe.
– Nu, nu…îi șterge el lacrimile apăsat, ca și cum și-ar fi dorit să nu fi fost acolo, să nu il facă să se simtă vinovat. Imi cer iertare c-am venit târziu…
– Da…târziu…și azi și ieri…Și-atunci când ai venit, ai trecut dincolo de mine. Nu ți-a mai fost dor …când mie mi-era dor, atât de dor de tine !
El vrea să nege, să se disculpe și-apoi îi vede ochii goi și tace . Simte, în timp ce-o strânge-n brațe, că ea , cumva, plecase.
– Ce-aș putea face să mă ierți ?
– Nimic. Nimic nu se mai poate face. M-ai lăsat singură și pustiită intr-o lume rece. Puțin câte puțin, ai omorât în mine tot ce-aveam eu mai bun : iubirea pentru tine.