Sâmbătă noaptea.
Lucrăm 12 ore și patru dintre ele is trecute la muncă voluntară, nu la suplimentare cum greșit s-ar putea crede.
Imi pun calapoadele pe raft , alături, la număr , fețe si branțuri de pantofi negri . Harnică,eficientă muncitoare ca o furnicuță, am navete pregătite și pentru următorul raft. Cam pentru o ora. Il imping pe ăsta gata făcut lângă cea care bate branțurile pe calapod .
Lanțul de pe banda de tras țăcăne ritmic, puțin prea repede pentru planul meu. Mă uit peste bandă și-l vad pe maistru Chebeleanu la masa de „tras in părți ” (chiar așa se numește ) și apăs butonul să mai reduc puțin ritmul, doar cu doua trepte.
Fata de la uns  mă privește cu ochi incrucișați de strabism , dă din cap dezaprobator și-apoi și-l intoarce repede. A ințeles semnul meu dulce, discret cu palma la gât : ” la jugulară ți-o trag dacă vorbești ! „. Și fug.
La atelierul electric, unde Mariana mă așteaptă cu casetofonul in mână.
– In vestiar la bărbați !
– Hai !
Alergăm intr-un suflet, eu mă umplu de draci când constatăm că nu avem priză , da nu-i nimic : Mariana ii electrician. Si vine și Sorin.
Ii las pe ei doi să rezolve problema și eu fug iar pe bandă să mai completez raftul pentru incă o oră. Mă-ntorc sărind câte șapte trepte deodată, ca superwoman.
Au tras curent de la un bec și-i și mai bine așa. Cu unul singur care arde, avem și atmosfera de discotecă foarte necesară.
Tot incerc să-mi amintesc, acum în timp ce scriu, ce d-zeu am făcut noi acolo toată noaptea aia . Da, am dansat… și ? Ce-am mai făcut ?
Si-apoi imi dau seama că nu cu mintea de acum trebuie gândit ci cu cea de-atunci, simplu : am dansat și-am râs. Nu te plictisești la 19 ani.Și nu obosesti .
Jeni și Jill vin și ele in pauza de masă ( cui ii mai trebuie mâncare când e rost de dans ! ) sau dacă , după rugi fierbinți, zeii se indură și se mai rupe lanțul de la bandă.
Imi pregatesc ultimul raft spre dimineața si tuleo-n vestiar , care-i plin acuma. S-a dus vestea și erau aici toți tinerii care puteau chiuli cumva.
Când ne spărgeam in figuri din ce in ce mai tare, in ușa apare un cap cu batic albastru, legat regulamentar la spate și cu ochi inspăimantați de moarte :
– Mihăilă !!!
Când spui : au dispărut cât ai clipi , te-aștepți să fie doar o figură de stil. Dar nu. Câteodată chiar așa se-ntâmplă.
Mariana se ține cu disperare de casetefonul imprumutat de nu știu unde, Sorin se ține cu disperare de Mariana și eu chițăi disperată intre ei doi.
Intrăm in singurul loc unde te puteai ascunde : un dulap de tablă.Ne-nghesuim cu fețe albe și mâini tremurande și-auzim o voce subțire, inaltă, cu tonalitate de cață turbată:
– Ce se-ntâmplă aiceaaaaa ?!
Ne privim toți trei ingroziți și Sorin șoptește cu un rictus de zâmbet : ” ne-am ascuns de-o trăznit ! ăsta-i singurul dulap ”
Mariana, foarte serioasă, cu ochii cât cepele : ” eu ii dau cu casetofonul in cap ! ” și eu mă pun pe un râs ancestral.
Izbucnim din dulap peste cața chirăitoare si fugim râzând ” ca proștii ” ( cum va povesti mai târziu Mariana apăsând rar fiecare vocală-n parte ).

Luni. Ora 7.
Trei tineri frumoși, tăcuți și foarte palizi se uită ca hipnotizați la ușa capitonată pe care scrie : DIRECTOR !
Stăteam toți trei in picioare, corect aliniați , cu mâinile atârnate ( nu știam dacă avem voie să le încrucișăm sau să le băgăm in buzunare )
Directorul intră impunător, ne aruncă o privire de sus, din înalturi și, indicându-ne cu capul o intreabă pe secretară :
– Formația de fluierași ?
Secretara aprobă fără umbră de zâmbet , dând repetat din cap.
– Trimite-i pe rând. Tinere, vino tu primul. Adu-mi și cafeaua !
Rămân cu Mariana, ne strângem înspăimântate de mână, ca niște vechi camarazi de arme . Prin câte războaie o să mai trecem noi două ?!
Sorin iese după vreo zece minute, trece pe lângă noi fără nici măcar o privire și pleacă lasându-ne mască.
Intră Mariana. Și stă…și stă…
– Ia loc, că văd că durează ! se-nmoaie secretara.
– Poate i-o trage și scăpăm amândouă, m-așez  eu cu un oftat de disperare.
Femeia se uită la mine cu o privire de gheață și eu imi doresc, pentru a nu știu câta oară in viață, să fi tăcut dracului cu tot cu glumele mele.
Intră in secretariat unul dintre proaspetii ingineri. „Mihai”, il botezasem eu, neștiind și neinteresându-mă cum il cheamă. Eram două mii de tinere fete si femei in fabrica recent deschisă de forțele de muncă ceaușiste (si n-am să-mi cer scuze pentru cacofonie ) . Toată floarea nefacultățită a Hunedoarei . Și doar trei ingineri, necăsătoriți, rupți din soare. Aici să vezi bătălie ! Ce Mărășești !
Și Mândrescu, directorul plin de sexapil, pentru care toate cele doua mii se impărțeau în două: jumătate care fuseseră deja prin patul lui și cealaltă jumătate care ne-am fi dorit in secret să trecem și noi pe-acolo.
–  Din formație ? mustăcește inginerul pe sub mustață indicându-mă la fel, cu capul intr-o parte.
Secretara afirmă.
Devenisem deodată mari vedete. Ce d-zeu făcusem ?!
Mariana iese cu ochi înnourați. M-atinge cald pe umăr si pleaca lăsându-mă singură pe lume.
Inginerul imi deschide politicos ușa și-apoi intră și se-așază pe unul din multele scaune de la o masă lungă unde-n capăt, sub tabloul imens cu Ceaușescu, stătea ca un zeu, Mândrescu.
– D-le Director,încep eu, pornită, chiar nu pot ințelege ce-am făcut atât de grav. Doar în pauze ne-am dus in vestiar , n-am intrerupt procesul de producție și-am ascultat puțina muzică. Atâta tot ! Nu știu ce v-o fi povestit subsecretara de partid , dar vă spun sincer că, din punctul meu de vedere, n-am făcut absolut nimic rău.
Mândrescu pare foarte preocupat de o statuetă pe care o ține in mână.
– Nu mai gesticula atâta când vorbești, că m-ai amețit !
Eu iau promt și cuminte poziție de drepți.
– Tu ești tot electrician ?
– Nu. Lansoatoare pe banda de tras.
– Cum crezi tu că-i făcută asta, că nu are dungi de matrița ? imi intinde el statueta s-o studiez si eu.
In mintea mea se-aude un scârțâit de frâne : ce? ce zici tu acolo?
– Păi știu eu… poate turnată in matriță intreagă, unică. Poate prin injectie…
Ii simt interesul in privirea ridicată brusc.
– Zău ? Și cum crezi tu că arată o fabrică nou-nouță care ia foc din cauza a trei copii tâmpiți ?
– Ce foc ?! De-aia c-am fumat ?
– Aaaaa. Ati și fumat in loc interzis ?
-…Un pic…
Inginerul izbucnește-n râs ,aranjându-și mustața cu ambele mâini. Bufnește și directorul.Se simțea că râsul e mai vechi, că știau mai mult. Poate de când le povestise subsecretara. Poate ca nici ei n-o prea inghițeau.
– Măi fată…măi fată…ieși afară! Să nu vă mai prind pe-aici !
Și-n timp ce eu închid ușor ușa, aud:
– Am așa o vagă presimțire, Costică, că noi, pe-astea două, o să le mai vedem pe-aici !
Da. Presimțirea lui s-a adeverit.