– Uite casa Oegăreselor ! mă agit eu pe banchetă împingându-l pe Costaș în Uța, arătându-le o casa mai ciudată, albă, construită pe lung, ca un tren. De la ele am împrumutat eu „ Pe aripile vântului”. Erau simgurele din sat care aveau bibliotecă.
– Alea care aveau o soră cocoșată ? Și pitică? își amintește Ovidiu ceva ce probabil îl marcase pe el în copilărie.
– Alea, alea. Nu era pitică, mă, doar foarte cocoșată, râd eu. Dacă ai fi reușit s-o îndrepți, s-o-ntinzi, detaliez eu plină de candoare, ar fi fost normală. Erau ele așa, mai cucoane. Cucoane, cucoane ,mă revolt eu retroactiv, da când au venit în vizită la noi, Cornelia cred c-o chema pe aia mai tânără, ne-a furat șapca Gavroche. Un an am plâns și eu și Lili după ea.
– Uite-ți casa, tată ! mă bulucesc eu în cealaltă parte.
Același albastru intens era pe pereții scorojiți ai casei. Mică și cocârjată, cu acoperișul din paie, mie îmi era și acuma foarte dragă.
Mă-ntorc spre un Costaș fascinat și-o Ută foarte înghesuită:
– Aici ieșea Nene la poartă cănd treceam noi și striga :„ mereți acasă, la Huneodoara, ulicauăle dracului !” răd eu si-acum amintindu-mi cu entuziasm cum arunca cu bâta după noi.
– Era bețiv ! îi aud eu împătimirea din voce, tatălui meu, și tac o clipă, dăndu-mi seama că după atătea zeci de ani el nu uitase. Și nu iertase.
– La țară nu sunt bețivi, îi iau eu apărarea bunicului meu. La țară bărbații beau și muncesc apoi căt zece. Poate de-aia beau, nu doar de plăcere, din viciu, ca orășenii. Pe lângă faptul că nene era bolnav de parchinson, și tremuratul ăla nu-l ajuta deloc să pară mai treaz.
– Ce parchinson? întreabă Ovidiu privindu-mă în oglindă, pe un ton îngrijorat. (Parcă simțea și el, uneori, așa,un tremurat în mâini).
– Boala aia care se moștenește la a doua generație, pe linie bărbătească, îl informez eu, plină de amabilitate, pe iubitul meu frate.
– Din casa asta am plecat eu la unsprezece ani și m-am bagat slugă la Zalău. Acolo am mâncat eu, pentru prima oară în viața mea, pâine albă ! i se iluminează tatălui meu toată fața.
Nu-i plăcea să vorbească despre copilăria lui. Ne povestea uneori despre tinerețe. Cum s-a bătut el la habă (șezătoare), cu cinci ficiori odată. Și-n timp ce povestea i se încleștau pumnii, retrăind momentele cu o satisfacție pornită din rărunchi.
„Păi de ce te băteai?” „Pentru mamă-ta ! Ca prostu!” zicea el fără să râdă. „ Era frumoasă și harnică. Muncea în rând cu bărbații la sapă. Și mi-am zis atunci că eu numa cu fata asta pot construi o casă. Daaa, zicea el nostalgic, dacă mamă-ta ar fi fost mută, ar fi fost femeia perfectă.”
– Uite casa! aproape urlă el. Casa pe care am construit-o eu! Nu au dărâmat-o!
– Băăăăă, ne cuprinde el apoi, pe toți patru, intr-o privire cruntă, aveam douăzeci și cinci de ani!
– Ce! io-s director! se scoate moldoveanul meu cu ton copilăros, ardelenește.
– Da. Mare director, se lăhămețește taică-miu enervat ca de obicei de bunătatea și blândețea soțului meu. „ Io pe toți i-aș spulbera”, îl învăța el cum trebuie să fii când ești director, fără să explice totuși de ce.
– Nici n-am locuit în ea, se uită el până îi dispare casa din vedere.
– De ce ?! sărim toți patru, prinși în trecut, prinși de tânărul nostru tată.
– Am vândut-o și-am plecat la Hunedoara cu banii de pe ea. Să fac altă casă. Se construise Combinatul și era o adevărată migrație. La roșu am vândut-o! se-ntoarce el cu voce plată, spunându-ne doar ca o informație, nu cu mândrie, cum ne-am fi așteptat. Și-apoi, plin de patimă :
– Fiecare cărămidă, cu mâinile astea două am făcut-o. Fiecare cărămidă-n parte, ține el două mâini vânjoase, dar rozalii și netede, la vedere (munca de macaragiu nu presupunea chiar așa mult efort fizic) . Și-mi dau seama cât de mult a suferit când a trebuit s-o vândă. Prima lui creație. Prima lui izbândă împotriva sărăciei.
– Nu mai e casa lui măicuța! simt eu un nod în gât, recunoscând doar spațiul în care fusese casa în care îmi petrecusem aproape toate vacanțele.
– Da uite ce minunăție au construit pe locul ei! Casă mare, cu etaj, se simte un fel de invidie către necunoscut în vocea lui. Oare cine o sta aici ? Lasă că o întreb io pe Măria.
– Mie mi se pare aproape o impietate să-i strici autenticitatea unui sat așa frumos, și să faci monștri de-aștia de case. Pur și simplu nu se potrivesc cu satul ăsta.
Pe lângă faptul că faci etaje pentru copii, adică să-i obligi să stea legați de tine, toată viața. Sau îți pleacă acei copii, și rămâi , dracului, cu etajele pustii.
– Păi de să plece ? tună el.
– Pentru că așa-i normal. Și nu toți părinții își merită copii.
Îl simt cum se-agită pe scaun, se desface din centură, și se uită la mine prin tetieră :
– Cum adică ?! Vrea să continue, și-apoi renunță, expirând lung, ca un oftat, aerul pe care și-l reținuse cât timp vorbisem eu.
Știam că asta era visul lui : să mai construiască încă o casă, cu etaj, unde să-și aducă măcar fiul, să aibă grijă de el la bătrânețe.( A construit acea casă cu două etaje, dar el n-a mai îmbătrânit ). Și n-aveam curaj să-i spun: „ tu de ce ai plecat,tată, slugă la unsprezece ani ?”
– Aici stătea Lăbăoaia, bețiva, spune Ovi repede, vrând să ne-ntoarcă la atmosfera de dinaintea de-a ține eu dizertația despre case și copii.
– Păi tu n-auzi ce zice Paula ? La țară nu sunt bețivi !
– Și mențim ce-am zis, sar eu peste ironia lui, în dezaprobarea tensionată din aer. Doar Costaș mă strânge de umeri:„ zi ce vrei, iubirea mea, eu sunt aici”. Lăbăoaia era o femeie harnică și veselă , care avea dramele ei cu un soț neputincios, înrăit de neputința lui. Voia femeia să păstreze aparențele și se furișa în fiecare seară. la măicuța, care vindea vin și pălincă după ce murise tătica. Tocmai furișatul ăsta a băgat-o in tagma bețivilor. Nu te poți ascunde de oameni într-un sat ca ăsta.
– Dacă venea să cumpere băutură, cum dracu nu era bețivă ?
– Că nu-și lua acasă. Bea acolo, cu măicuța. Era doar foarte singură, femeia aia.
– Tu ai venit in Recea câteva vacanțe și deja știi mai multe decât mine, care m-am născut aici. Știi și ce putea sau nu putea Labău.
– Eu îi ascultam. Pe mine m-au interesat oamenii, m-au fascinat întotdeauna. Și țăranii au ceva aparte, un fel de puritate…
– Da, mă-ntrerupe el cu satisfacție, Gavrilă din deal, care i-o dat în cap la mă-sa cu ciomagu, era plin de puritate.
Râdem toți, destinși, parcă fericiți că Gavrilă i-a crăpat capul maică-sii.
– Uța, se uită taică-miu spre nora lui inghesuită și parcă tot mai mică, mai zi și tu ceva!
– Ce să mai zic ? V-ascult pe voi cum mă bombardați cu povești si nume ciudate: Oiegari, Lăbăoi, Nene, incearcă ea să pronunțe ca noi ne-ul ardelenesc, fară să-i iasă însă decât un fel de silabisire de bebeluș. Ne-ul ăla se pronunță cu toată limba lipită de cerul gurii, și iese atunci un sunet plin, cald.
– Aici stătea Sofia, îmi continui eu tenace povestirile cu care probabil îi obosesc pe toți, dar nu prea îmi pasă. Uite, de ea chiar sunt foarte curioasă să știu ce s-a ales. Era atăt de inteligentă, că-i speria pe toți: „ tulai doamne, copii ăștia nu trăiesc prea mult ”, aveau ei, așa, o credință că prea multă deșteptăciune poate ucide.
– Eu nu știu cine-i Sofia, pare taică-miu uimit că știu totuși mai multe decât el despre săteni.
– Era colegă cu Onița. Venea seara la noi și citeau temele de a doua zi la lumina lămpașului. Sofia citea repede, cursiv, cu intonație. Și Onița citea împiedicat, de parcă punea punct după fiecare cuvânt în parte. Și după ce pleca, tătica :„ nimnic nu înțelegi din ce citește fata asta, așa repide le zâce. Onița nostă parcă cântă”, își lăuda el ultima progenitură, venită la peste douăzeci de ani, după maică-mea, primul lor copil.
– Uite-o pe Paladia ! îi fac eu cu mâna unei țărănci mai domnoase, așa, fără prea multe poale. Ne răspunde cu un zâmbet senin, entuziast, de parcă la ea venisem noi.
– Hai, că aproape am ajuns, i se simte tatălui meu o răgușeală stranie în voce.
– Îi deschisă poarta mare ! Și asta are o semnificație la ei, le spun eu celor de lângă mine cu sufletul la gură.
– Da, mă aprobă tata. Semnificația îi că știu că venim cu mașina, gâjâie el sătul de metaferele mele.
Coborâm din mașină :
– Băăăă, mai reparați-vă și voi drumurile astea, că ne-o scuturat de draci avem, găsește el o formă de salut plină de voie bună.
În curtea casei, trei oameni ne așteaptă cu zâmbete emoționate pe fețe calde: Mătușa, Ioni și Dorina.

Am să mă opresc puțin aici, să-mi caut bine, bine cuvintele, să-ncerc cumva să vă spun și vouă despre cel mai minunat om, cea mai minunată femeie pe care am cunoscut-o eu, de-a lungul vieții mele: mătușa mea.