Intră în compartiment aproape împinsă de bărbatul din spatele ei. Se-așază pe primul loc, lângă ușa. cu privirea albită. Bărbatul își pune valiza, se uită la ea cu ochi porcini, micșorați de ură și-o-ntreabă ceva, pe un ton care-mi provoacă și mie frisoane. Fata îi răspunde încet, tremurat, ca din altă lume și el, fără să-i pese că am o carte în brațe, stinge lumina.
Mă uit pe fereatră, încercând să scap de răul adus în jurul meu de omul ăsta, mă uit la misterioasa frumusețe a copacilor care alunecă în întuneric, învăluiți o clipă de lumina lunii.
Îmi place să merg cu trenul. Îmi place țăcănitul ritmic ca o poveste spusă la ureche, mă simt ca dusă-n brațe, legănată, de-un uriaș puternic.
Întorc încet privirea, parcă atrasă de un strigăt mut, și văd fața fetei scăldată de lacrimi. Impietrită parcă, fără nicio grimasă, doar lacrimile curg și curg.
Se simte privită și vrea să se ascundă, c-o spaimă de ciută. Își vede apoi lacrimile curgând pe fața mea și, preț de câteva secunde, în întunericul pătat din cand în când de lună, ne-mbrățișăm șoptit, doar din privire.
Am dus, fată frumoasă, durerea ta mută cu mine, toată viața. O am și-acum cu mine, de parcă timpul a încremenit atunci, și eu încă îmi doresc să te pot feri, să te ajut cumva.
Și sper să fi ajuns măcar odată, până la tine, gândul meu cald, necunoscuta mea înlăcrimată.