Intru într-o sală de așteptare puțin atipică, fotolii comode și canapea de piele. „ Aici se așteaptă, nu glumă” îmi trece mie prin cap un gând nu prea amabil. Poate e doar faptul că notarii au bani. Pereții sunt plini de icoane și, pe masuța din colț, tronează o statuetă enormă cu ieslea și pruncul. În spatele biroului, pe perete, un tablou imens cu o scenă din „ O mie și una de nopți”, încadrat și el de cruci foarte creștine, îmi spune multe despre cultura generală a acestei notărițe.
– Bună ziua, apare ea volubilă și foarte preocupată, din celălat birou, neaccesibil publicului larg.
– Bună ziua. O procură aș vrea.
– Imediat, imediat. Luați loc.
– Lăsați. Aștept așa, în picioare.
– Treaba d-stră, da o să mai dureze, că am foarte multă treabă, îmi spune ea din zbor, și o aud povestind apoi, pe un ton foarte ridicat, cum fiica ei, o nerecunoscătoare, care a intrat într-un anturaj, n-a mai sunat-o de două luni. Apare iarăși:
– Buletinul.
Și se tot repetă scena, cu intrat, ieșit, povestit pe ton de victimă câte pătimește ea pe lumea asta. La un moment dat începe o poveste în celălat birou și-o continua firesc, în ăstalalt.
– Ce să facem, doamnă, imi spune ea ca și cum eu aș fi fost martoră la cum săpa ea șanțuri, trebuie să muncim, că pe zi ce trece viața îi tot mai grea, Am ajuns, în orașul ăsta mic și pustiit, să mă bucur când mai moare câte unul cu avere mai mare, că din mărunțișuri nu se mai fac bani, îmi aruncă ea un zâmbet complice, adică :„hai să ne bucurăm împreună de glumele mele cu succesiuni”. Parcă mă simt vinovată că-s la mărunțișuri.
Între timp. mai intră oameni, la fel de tăcuți ca mine, la fel de spășiți. Avem de făcut niște acte, ca să putem face apoi altele. Notariatul este doar o fază intermediară între o jefuială și alta. Respectăm cu drag și abnegație legile unei țări care ia de la cei mulți și proști, ca să poată băga în buzunarele unor astfel de oameni necăjiți care se spetesc imprimând o foaie tipizată, pe care ți-s trecute datele din buletin.
– Lenuța! Lenuțaaaa! ne uităm toți în direcția în care strigă ea cu disperare. Apare femeia cu mopul și halat albastru.
– Fugi repede și cumpără ceva de mâncare, că-s moartă de foame.
Și face apoi un gest, pe care eu prea curănd n-am să-l pot uita: bagă mâna intr-un sertar și scoate, fără să se uite, fără să numere, o sumă de bani și i-o dă Lenuței.
Nu știu ce semnificație putea avea în mintea ei, gestul ăsta făcut în fața noastră (că-i darnică sau poate increzătoare), da știu sigur ce semnificație avea in mintea mea.
– Vai și-amar de singurătățile mele, spune ea ca pe o continuare ( probabil de la altă tură, și ea nu observase că-ntre timp se schimbaseră oamenii din sala de așteptare). Bărbatul mi-a murit, fata nu mă sună, nu mai am familie, nu mai am pe nimeni… Doar pe D-zeu, își face ea o cruce pioasă în fața tabloului cu neguțători și cu sultani.
– Da, îi greu fără familie, îmi aud eu vocea fără strop de compătimire. Nu-mi doream o conversație c-o astfel de femeie, dar limbarița mea s-a dovedit și de data asta mai puternică decât mine.
– Știți. doamnă, se-agață ea de privirea mea, că vipera de fiică-mea nu m-a sunat de două luni?
– Păi sunați-o dumneavoastră pe ea! îi rezolv eu problema pe loc.
– Cum adică?! Cum adică?! se-neacă ea de potopul de indignare. Și simt cum mă privește mai atent, uimită. Știți câte am făcut eu pentru ea?!
– Ca toți părinții, o bag eu la grămadă. Cam asta-i treaba noastră.
– Și a intrat într-un anturaj…caută ea printr-un dosar, cu măînile tremurânde, probabil să-mi arate facturi de la ce case și apartamente i-a cumpărat ea, viperei.
– E foarte important să ai prieteni.
Îi văd privirea cruntă și-mi zic: „ ai pus-o de procură”!
Se lasă o liniște grea, lungă.
– 48 de lei! mă briciuie ea scurt, din încheietură.
Cam atât primește o femeie, în orașul nostru mic și pustiit, pe cam zece ore de muncă. Zi lumină. Cam cât primești tu, în cinci minute, de la mărunțișuri. Da, mi-ar plăcea foarte tare să ii spun.
Plătesc, îmi face factură ( nici nu se pune problema celor doi lei, pe care nu-i dă rest) și, în timp ce ies, aproape că scrâșnește:
– Aveți, doamnă, copii?
– Am, doamnă, am. Că de-aia știu că toți copii-s minunați. Și sunt așa cum noi ni-i creștem.
Da. Va trebui să caut alt notar. Nu cred, totuși, că va fi o problemă. Sunt mulți.
In timp ce mă indepărtez, îmi dau seama că am plecat cu pixul ei în mână. Și simt un râs draconic: „ ți-am făcut-o!”
Și-acum am să mă duc acasă, am să mă spăl de-atăta ură, și-am să mai ies afară doar când va fi obligatoriu.
Până atunci, voi intra pe facebook. Doar acolo toți suntem super frumoși, super buni și mega fericiți.