Mă uit la el uimită. Nu vrea să joace șah cu mine și gata. Nici măcar nu-mi explică de ce. Până acum nu-mi prea refuzase nicio dorință. Și-atunci, ca orice nevastă răsfățată, mă enervez:
– Să știi că plec de-acasă! Am eu cu cine să mă joc! folosesc eu un ton ambiguu, adică, cine știe, mai sunt bărbați pe lume.
– Pleacă, îmi spune fără să zâmbească.
Mă-mbrac plină de draci, sperând că voi auzi totuși „ hai să ne jucăm”. Trag de timp, mă uit la el cum citește impasibil, și mă enervez și mai tare. Ies din casă, încă sperând că voi auzi o ușă deschizându-se, cu tabla de șah sub braț. Când ajung în stradă, aproape mă bufnește râsul:„ no, unde mă duc eu acuma?”. Nu prea e oră de făcut vizite pe la prieteni, care probabil abia au ajuns de la serviciu și stau și ei la masă. Merg totuși grăbită, de parcă ce de treabă am eu. Acasă nu pot să mă întorc și dacă știu că bat orașul ăsta pe jos, câteva ore. Ce dracu nu m-oi fi dus eu în altă cameră și să bufnesc de-acolo, plină de indignare, cum fac de obicei? Na, plimbă-te acuma!
Ajung în celălalt capăt al orașului și mă uit la ceas. N-a trecut nici măcar o oră, așa viteză i-am băgat. Mă mai plimb, ce dracului să fac.
Simt de-odată un miros divin, de cafea la ibric și de tutun, și-mi dau seama că sunt lângă cafeneaua unde veneam cu prietenii, în cealaltă viață. Viața de nemăritată. Misterioasa, minunata mea, cafenea întunecată.
Intru. Par foarte sigură pe mine, cum intru eu așa, neînsoțită, de parcă tot singură prin baruri îmi petrec eu viața. Îmi obișnuiesc ochii cu întunericul dens, afumat, și văd că mai toate mesele sunt ocupate. Singură la o masă, o doamnă in vârstă:
– E liber?
– Sigur. Ia loc, îmi zâmbește ea de parcă pe mine m-ar fi așteptat. Ce-i cu tabla aia de sah?
Încep să râd și-i povestesc necunoscutei, cu lux de amănunte, despre nedorita mea aventură. Îi povestesc cu ușurința cu care ne destăinuim străinilor pe care știm că nu-i vom mai întâlni vreodată.
– Si-acuma, în loc să-l pedepsesc pe el, fac eu bășici în talpă. Și nu l-a interesat deloc unde am să plec.
Râde, ușor gâjâit, privindu-mă cald.
– Da ești bună la șah?
– Nici pe departe. Dar aș putea fi, ridic eu tonul în atmosfera de liniște grea din cafenea.
Și-mi continui confesiunile:
– Ciudat e că nu-mi doream în fapt să joc, doar că-l iubesc atât de tare, încât devin îngrozitor de posesivă. Nici nu știu cum să respir fără el. Și cititul lui, îl ducea foarte departe de mine. Eu, și când citesc îl iau cu mine. El nu. Mă părăsește. De multe ori…
– Îmi amintesc. Vag, răde ea, dar încă-mi amintesc cum e să iubești așa. Și nu cred că-ți dorești șă-ți spun tot ce știu eu despre o astfel de iubire. Tu ești la început. Eu i-am trăit sfârșitul…
– Ai grijă! îmi caută ea deodată, adânc, privirile prin întuneric. Ai grijă!
Îi simt în voce o îngrijorare mai mult decât ciudată. Ca și cum ar fi dorit să îmi transmită, peste generații, secrete neștiute.
M-a speriat atât de tare întărâtata șoaptă, încât mi-a venit pe loc să mă ridic și să plec. Dar am știut și-atunci, ca și-n alta dăți, când viața mi-a dat o șansă, că așa ceva nu merită pierdut. Ce simt eu acum, în prezența femeii ăsteia bătrâne și ciudate, e una din experiențele pe care le cauți uneori, și n-ai cum să le găsești.
– Ce vrei să spui? îmi aud glasul, sincer  nedumerit, și ea începe să râdă iarăși:
– Eram sigură că o să vrei să mă confrunți, că n-ai să fugi. Știi ceva? Hai să mai comandăm o cafea și în zațul ăsteia de-aici, o să-ți ghicesc eu viitorul.
Îmi vede încruntarea și ridică mâna, ca un semn de așteptare:
– Știu. Știu că nu crezi în ghicitul în cafele. Din ce mi-ai povestit în jumătatea asta de oră, știu că nu crezi în multe lucruri, în care alții cred. Dar mai știu ceva…
– Ce știi? îmi aud inima bătând altfel, ca la o speranță de ceva dorit și neștiut. Ești psiholog? am eu zâmbetul ăla, ușor timid, de parcă ar trebui să ne dorim amândouă, ca eu să fi ghicit.
– Nu, îi aud eu iarăși râsul. Sau cel puțin, nu cu acte care s-o ateste. Dar cred că toți oamenii pe care-i interesează soarta celorlați, pot fi numiți așa. Deci, s-ar putea să fiu.
– Cum te plătesc? intru eu în fascinantul joc.
– Tabla de șah, bineînțeles!
Și când râdem, râsul nostru seamănă, cumva firesc.
– Cu ce să-ncep ? învârte ea ca un expert ceașca, creând forme abstracte în porțelanul alb.
– Căți copii o să am?
– Doi. Vei avea doi băieți, se-ncruntă ea la ceașcă, fără să ezite. Vor fi ai tăi, mă privește ea lung. Îi ai deja în tine, îi duci cu tine.
– Mă gândesc eu, așa, că știi cât ești de ciudată, încerc eu să-i depășesc profunzimea vocii.
– Ai mai fi stat tu, cu mine, la cafea, dacă nu eram? se uită la mine ca pe deasupra unor ochelari imaginari.
– Mă-ntreb și eu…
– Și-acuma o să-ți spun, o să-ți spun, tânăra mea șahistă, despre iubirea ta. Am să-ți spun, chiar dacă știu că nu o să mă crezi, că nu o să m-asculți. Am să-ți spun cum ai să arzi cu ea, cum ai să o transformi în scrum…
N-o cred. Mă uit la ea, aproape rugătoare, și-mi simt în voce lacrimi.
– Spune-mi !
Mă privește lung, pune ceașca de cafea încet pe masă și-mi ia o mână între palmele ei :
– Nu el va înceta să te iubească, ci mult mai grav: tu n-ai să-l mai iubești pe el. Putem iubi pe cineva care nu ne mai iubește, dar când ne pierdem noi iubirea, ceva în sufletul nostru moare pentru totdeauna. Rămâi ca un copac uscat, aproape fără viață, doar cu amintirea sevei și-a culorii, fără să mai simți freamătul. Și în freamătul ăsta, draga mea, stă toată magia iubirii.
– Da, am tot auzit povești dintr-astea, cum că dragostea nu ține mai mult de trei-patru ani. Doar că dragostea mea nu e bazată doar pe simțuri. Eu știu exact ce și de ce iubesc acel ceva din el. Și dacă am să ajung vreodată să nu îl mai iubesc pe el, va însemna că nu mă voi mai iubi pe mine.
– Noi două, exclamă ea lăsându-mi brusc mâna, am avea de povestit zile în șir, atât de bine ne înțelegem. La mine e explicabil : sunt bătrână și am trăit deja tot ce trăiești tu, cu atâta patimă, acuma. Dar tu de ce știi taine de viață trăită deja?
– Pentru că citesc din vieți deja trăite, îi răspund eu fără să pară că pe ea o interesează răspunsul la intrebarea ei retorică.
– Da, draga mea, ai concentrat intr-o frază scurtă un mare adevăr. Suntem cumva setați să ne iubim prin prisma celorlați. Ne place la noi, doar ce simțim că altora le place. Ai observat cum absolut toate persoanele de pe planetă, absolut toate, vor să se schimbe ?  se uită ea lung la mine ca să înțeleg exact importanța întrebării.
– Vrem să ne lăsăm de ceva, pentru că am observat noi că celorlați nu le place. Vrem să devenim mai buni, nu pentru că bunătatea ne-ar face nouă bine, ci pentru că am observat noi, că tuturor le place bunătatea. A celorlați ! ridică ea un deget începând să râdă. Paradoxal, ne putem iubi pe noi înșine doar când altcineva ne iubește. De aici cultul iubirii pentru mamă. O iubim pe ea, ființa care se presupune că ne iubește necondițiionat, ca să ne putem iubi pe noi.
– Și dacă pe ea n-o putem iubi ? Dacă ea chiar nu merită iubirea noastră?
– Atunci avem o problemă. O mare problemă… se uită ea în ceașcă, fără să pară că va mai explica cum e cu problema.
– Toată viața ta, e aici, în mâinile mele. O văd pe toată și n-am cum să te-ajut. Pentru că tu nu vei crede nimic din ce ți-aș spune.
– Cum să nu? De ce nu te-aș crede? Doar că nu cred că în ceașcă vezi tu viitorul meu. Cred că doar speculezi, fiind un bun analist al ființei umane. Și mai cred că multe dintre speculații se bazează, în fapt, pe experiența vieții tale. Pe tine ai vrea tu să te-ajuți. Și nu mai poți.
Se lasă pe spate, gata să cadă de pe taburetul roșu, și râde plin, înalt, făcându-i pe tinerii de la celelate mese să ne privească intrigați.
– Bine, tânăra mea prietenă anonimă. Las ceașca. Dar, ca să-mi merit, totuși, tabla de șah, am să-ți spun ceva , ce sper că-ți vei aminti peste ani și ani : doar când iubim, noi nu mai suntem singuri pe pământ. Ai grijă, ai grija de iubirea ta. E-așa usor s-o perzi… Și nici nu îți dai seama c-ai pierdut-o. Doar că te simți pustiu, și nici nu știi de ce.
Se ridică și când trece pe lânga mine, mă sărută ca o boare pe păr.
– Ai grijă la tablou! îmi spune ea pe ton șoptit, misterios. Și dispare în întunericul cețos.
Nu-mi amintesc nimic din drumul către casă. Știu doar că am intrat și el m-a luat, zămbind, în brațe:
– Unde umbli tu, iubiroi supărat? Și-apoi, privindu-mi fața:
– Ce s-a întâmplat? Ești cumva, ciudată.
Îi povestesc de cafenea, de conversație, de ce senzație de frig mi-a lăsat bătrâna. Și-apoi mă apropii de el, îi prind obrajii-n palme și mă inec în ochii lui frumoși și blânzi:
– Să nu mă lași, iubirea mea. Să nu mă lași  vreodată, să nu te mai iubesc.
…
A existat o poveste a unui tablou, pe care am să v-o spun altădată. Un fel de tablou al lui Dorian Gray. Cu suflet, nici măcar vândut, ci doar pierdut, așa, degeaba.
Și-mi amintesc acuma, toate astea, uitându-mă la alt tablou. Din care ajunge de departe, până la mine, iubirea lui, grija lui, zâmbetul lui.
Dacă ne-am ști viața dinainte, am putea proceda altfel? Am evita greșelile?
Eu cred  că nu. Și nu pentru că aș crede în destine. Doar că suntem ceea ce suntem, și-n funcție de tiparul nostru, unic, al fiecăruia, ne croim viața.
Iau tabla de șah în brațe, ca pe o caldă amintire, și-aud o voce ca o boare:
– Nu ai fost, draga mea, și nici nu vei mai fi, vreodată, singură pe pământ.