Botezul Anei

  • – El e Costică, minunatul meu cumnat. și ea e Paula, frumoasa lui nevastă, ne prezintă Oltea celor câțiva invitați care veniseră mai devreme.
    De când veniserăm în București, auzeam pentru a nu știu câta oara „ frumoasa Paula”. La început, plăcut intrigată, chiar credeam că ei mă văd frumoasă.
    Din fericire (sau poate din păcate), am fost de când mă știu un om foarte realist. Mi-am știut perfect și calitățile și defectele. Nu am fost, nici măcar în tinerețe, vreo frumusețe care să-ți taie răsuflarea. Eram doar banal drăguță. Așa că acest apelativ, repetat, m-a pus bineînțeles pe gânduri. Și-apoi mi-am dat seama (sau cred că mi-am dat) de ce o tot fac cei din jurul meu : nu reușeau, săracii, să-mi găsească o altă calitate. Probabil nu înțelegeau de ce m-a luat Costică de nevastă și se gândeau, ori că-s foarte bună la pat, ori că el mă vede, totuși, frumoasă. Nu. Nu eram. Nici una, nici alta. Dar nu puteam să-i condamn, pentru că nici eu nu înțelegeam. Trecuse peste dezacordul total al familiei, peste dezaprobul încruntat al mamei lui: „ câ nu de-așeea te-am țânut atația ani prin  facultăți!”, și se însurase cu una dintre sutele de banale muncitoare, needucate, din fabrica de încălțăminte. Da. Cenușăreasa. Doar că eu nici măcar harnică nu eram.
    Recunosc, eram profund impresionată de toți invitații ăia. Sabina, regizor la teatrul nu știu care, soțul ei, director pe nu știu unde. Producători, scenariști,actori, mulți dintre ei, ceva cu platoul. Mă băgam în Costică, aproape ținându-l de mână prin casă : „ ce mult se iubesc…”
    Ada. sora Oltei, actriță la Iași, domina audiența cu verva ei debordantă.
    Venise la noi de un Revelion, cu vreo două zile înaintea celorlalți, și în astea două zile ne facuse, doar mie și lui Costică, toată reprezentația de pe Broadway, de una singură. Se băga intr-un spațiu mic dintre perete și bibliotecă ( norocul ei că făcusem curățenia de sărbători), și ieșea de-acolo ca din culise pe scenă, cântând din toți bojocii, sacadat și ritmic : „Se schimbă gardaaaaa la Buckingham ” ( Buckingham-ul fiind scurt, parcă taiat de sabie). în loc de baston sau sceptru ( nu știu exact ce-ar fi trebuit să fie) manevrând o impresionantă umbrelă. Și-apoi o interpreta pe regină.
    Cu o vară înainte, făcuse turul României, împreună cu prietena ei, cu autustopul. Prietena ei, provenea dintr-o familie foarte bogată ( cu toate că pe ea nu se vedea asta, era cam urâțică, și nu știu de ce, pe ea, hainele păreau cam uzate), și Ada, ca să ne convingă, ne-a spus, retrăind o uimire aproape copilărească:
    – Ăștia au tacâmuri pentru pește la masă !
    Au ieșit din turul ăla povești pentru trei generații. Totuși, ce o impresionase pe ea foarte tare, ca o concluzie, a fost că unul dintre șoferii care le dusese până intr-un sat uitat de lume, le-a urat la despărțire: „Să vă dea D-zeu, fiecăreia dintre voi, câte un soț cu două pule!”, se apleca Ada, în prag de isterie de atâta râs. „Nu știu ce a văzut individul ăla la noi, de-a simțit el nevoia să ne ureze așa ceva.
    Personaje extrem de interesante, erau și mătușile de Cluj. Mătușile de la Cluj, fiind deja ca numele lor propriu, comun, pentru că tot ce făceau, făceau împreună, de parcă ar fi fost siameze. Se așezau deodată, se ridicau la fel, mergeau la fel. Când una dintre ele făcea vreo afirmație plină de siguranță și înțelepciune, cealaltă asculta, dădea, inițial, aprobator din cap, și-apoi, plină de indignare : „ Ce spui tu aicea, dragă?!  Văd că nu te mai prea țin neuronii!”
    Și urma o polemică față în față, până una dintre ele pleca enervată la culme. Cealaltă se uita nedumerită la noi, parcă vrând o confirmare că ea e cea deșteaptă, și-apoi fugea repede, repede s-o prindă din urmă.
    Mie îmi vâjâiau creierii de atâta noutate, de oameni ciudați, din punctul meu de vedere ( provincilă obișnuită cu un fel de simpliatate caldă), mult prea sofisticați și cu gesturi teatrale. Și totuși, personajul care capta ateția tuturor, părea să fie un copilaș de vreo cinci-șase ani. Un băiățel drăguț, dar care, văzând că i se dă atâta atenție, începuse să se comporte cam ca D-l Goe.
    Găsise în biroul Oltei, o mașină de scris ( lucru foarte rar în vremurile alea) și scrisese o poezie: „ Mă uit pe stradă și văd o bicicletă verde. Mă uit pe stradă și mai văd încă una. Mă uit pe stradă….” Și se crează un fel de agitație cu gesturi ample, priviri indreptate către ceruri. măini apăsate pe piept în formă de cruce…O, doamne! Ce talent! Câtă precocitate!
    Una dintre actrițe îi smulge foaia din mână, se urcă așa încălțată pe canapea ( făra să se dezechilibreze!) și-ncepe să ne-o recite cu  multe pauze și cu mult suflet:
    – Mă uit pe stradă ( pauză și priviri adânci în ochii fiecăruia în parte)
    Și văd o bicicletă verde ( devine tonul ușor ridicat de uimire)
    Mă uit pe stradă și mai văd încă una ( ajunge tonul aproape de consternare)
    Mă uit pe stradă…( aici totul devine de-o tristețe sfâșietoare )
    Eu sunt la un pas de-a o rupe cu neamurile mele intelectuale, pentru totdeauna, pentru că râsul meu în hohote mi se bulucește pe ochi, pe nas, pe gură.
    Mă refugiez în camera unde Ana, un bebeluș cu ochi imenși, gângurește dulce cu un pumn mic îndesat în gură. Când simte că nu mai e singură, incepe să dea fericită din picioare până își dă jos păturica, Și-apoi, după ce mă caută pe pereți, pe tavan, prin aer, dă cu ochii de mine, mă fixează o clipă și , plină de fericire, îmi intinde și mie un degețel cât o gămălie.
    Voi revedea acei ochi , doar peste foarte mulți ani, la fel de negri și la fel de intenși. Nu pentru că aș fi râs la acel botez, ci doar pentru că viața, distanțele, te despart uneori și de persoane care-ți sunt dragi. ( Dar asta este o altă, întreagă poveste).
    Dintr-un colț al camerei, se aude un sunet șoptit, ca un plâns. Mă uit, și-o văd pe Ioana, sora mai mare a botezatei.
    – Ce faci tu, singură aici?
    Cu ochi înlăcrimați și botic cât casa, nu-mi răspunde. Imi dau seama ce s-a întâmplat. E o victimă a D-lui Goe. Ea chiar e un copil extrem de inteligent și talentat, care acum nu-și mai găsește locul în propria ei casă, din cauza celuilat copil. Nu știu cum s-o consolez. Probabil nici nu cred c-aș putea.
    O durere nemărturisită, e o durere pe care trebuie s-o duci singur.
    În bucătărie, aflu  de la Mătușile de la Cluj, ce-i cu Goe. E fiul unui forte apreciat actor, Dragoș Pâslaru. Minunat actor.( Abia acum, când scriu, îmi dau seama că nu am mai auzit nimic despre el, de foarte mulți ani. Păcat. Mare păcat.)
    Trec prin hol, tocmai când cineva bate la ușă. Deschid.
    – Sărut mâna. Eu sunt Dragoș, se prezintă el simplu.
    – Eu sunt Paula, frumoasa nevastă a lui Costică, mă mănâncă pe mine undeva.
    Bietul om, se oprește o clipă cu mâna în aer, și-apoi o strânge, totuși, pe cea întinsă de mine. A vazut el multe, probabil, la viața lui intensă. Ce mai contează încă o nebună.
    Când intră in sufragerie se-aud ropote de aplauze.
    – Voi sunteți nebuni! ripostează el. Stați măcar să spun o poezie, ceva, un monolog, incepe el să râdă.
    – Apropo de poezie. Hai să-ți arătăm ce  operă de artă a scris fiul tău.
    Citește curios de pe foaia întinsă:
    – Terminați mă, cu prostiile. Ce artă?! E o tâmpenie, spune el, devenindu-mi dintr-o dată, foarte drag. Lăudati-l și voi, că a scris corect, nu-l încurajați la eșecuri în viață.
    Și văzănd atmosfera ternă, de cenaclu :
    – Dă-mi să beau, Stelică! strigă el, aproape ardelenește. Hai să ne-mbătăm ca porcii!