Eu, Tania si Mary. Trei prietene de-o viata. Ne stabilim cam cate o intalnire pe luna. „La psiholog ” o cheama pe intalnirea noastra.
Ocazional , cand mai vine cate o veche prietena de prin alta tara, grupul nostru se mareste. Ieri a venit Vica.Din Ungaria.
Prietena noastra draga, are acolo o viata implinita un sot si-o fata minunata, dar ii este tot timpul ingrozitor de dor de tara ei natala. Si de noi.
Vica: „Tu,ce mai stiti de Maria ?”
Eu : ” Cred c-a murit”
Trecem peste povestile gata pregatite de-acasa ” ce bine ne e noua, ce copii minunati avem , cat de tare ne iubesc ei pe noi…etc”, si-ajungem la :
Vica : ” Elena ce mai face. ati mai intalnit-o?”
Eu : „Pai cred c-a murit ! ”
Tania si Mary rad infundat si cuminte, si-apoi ii povestesc ele Vicai ce mai face Maria si Elena ( bineinteles :)) nume fictive ).
Apare si Katy ( nume real, dar n-o sa mai specific. Atunci cand zic ceva de bine numele e real, cand nu..nu .)
Deci, apare Katy. Ii zambim toate dulce ( recunosc, la mine e mai mult ranjet : Katy e una din femelele alea care arata intotdeauna bine ), ne pupam, facem poze,eu sunt tot mai exuberanta ( parca am vazut si la ea un inceput de burta).
Katy : „Tu, Paula,tu stii ce mai face…?”
Si dintr-o data incep sa tipe toate : ” N-o intreba pe ea!!!”
Apare si Mariana. Mai ascultam o tura de ” ce bine ne e noua „, dupa care trecem incet, incet, la barfa. Si-aici ne regasim toate, toata vigoarea din tinerete.
Avem povesti, amintiri cu cat de tare ne imbatam noi, ridicam un deget spre fetita care ne serveste si cerem cu emfaza ” inca un rand de apa. Apa plata!”
Stam ore-n sir la masa ( fetita-i tot mai contrariata ” astea sigur au pe sub masa o sticla cu vodca”), ne-nghesuim toate sa spunem cate-o intamplare. Cel mai adesea castig eu. Eu stiu sa urlu cel mai tare, si ele cedeaza resemnate asteptandu-si randul.
Fetele. Fetele mele… Nu stiu daca impreuna luate toate mai avem 20 de dinti ( naturali ! ) in gura , dar noi tot ” fetele ” suntem.
Ne despartim greu. Ne mai pupam odata , si-nc-o data, mai facem inc-o poza, agatandu-ne  parca de noi insine, de cat de bine ne intelegem una pe cealalta.
Eu, plina de optimismul care ma caracterizeaza de-o viata : „Tu, sa nu muriti pana data viitoare ! ”