Revelion la 20 de ani

Gara. Gara din Hunedoara.Ora 6 dimineata.
Pe usile inalte intra doua fete, tinere, frumoase, cu  rucsacuri in spate. Le chitaie inalt ecoul de-atata fericire.
Eu si Mariana. Mergem la munte! Ne facem Revelionul acolo cu gasca!
Nu pot deloc sa-mi amintesc cum de eu am avut voie de-acasa ( parintii mei faceau parte din secta ” gardienii groazei ” ), dar ea nu avusese. Voie de-acasa.
Sarise pe fereastra. Cu tot cu rucsac.
Inca gafaind imi povesteste cu lux de amanunte panda, spaima , fuga.
Eu rad inalt. Nu e prima oara cand noi doua avem o aventura de-asta, stim ca oricum la-ntoarcere mancam bataie, Doar asa avem o sansa la tinerete.
Si dintr-o data o vad albind : ” Tata !!!”
– Ce tu ?Ce tata?
-Tata… Doar noi doua stiam sopti cu-atata groaza dulcele cuvant .
Ne razletim pe loc, instinctiv, strategic, fiecare pe dupa cate-un stalp.
Trenul fericirii noastre e acolo. La cativa metri. Puternic, mare si bland.Dar intre noi si el, sta teapan un tata.
Ii fac Marianei un semn cu un deget rotit in aer, ea se uita la mine cu ochi bulbucati si stiu ca-i in coma, totul ramane pe mine.
Imi trag caciula cu mot mai pe frunte, ma contopesc cu stalpul si-ncep rasucirea pe dupa. O sa ma stecor eu cumva, ii distrag atentia cerberului, si poate veni si ea.
Plina de incredere, aplic planul meu A, si simt cum mi se bulbuca si mie ochii : Ma-sa ! Venise si ea!
Retragerea!
De dupa geamurile murdare, doua fete tinere, frumoase, cu ochi bulbucati , se uita la trenul care porneste incet , ardeleneste ” no, ce sa va fac ?” si suiera sinistru, pana-n prasele.
Pe peronul gol, doi oameni mici de statura, cu nimic aparent inspaimantator in atitudine, tatal cu fularul frumos incadrat de paltonul negru (m-a obsedat mult timp : cum, cand si de ce si l-a aranjat?) , si-o mama cu privire de uliu.
Imi venea sa-mi lipesc palmele de geam, sa le ridic apoi spre cer si sa urlu :”why?! why?! why?!”.
Aud deodata un ” hac” langa mine, ca un sughit de dinainte de moarte. Ma uit la Mariana si-apoi inainte. Mama! Ne zarise!
Pe marmura garii se-aude tropait ingrozit de bocanci de munte. Doua rucsacuri se balangane chiraind pe spatele celor doua fete .Tinere.Frumoase fete.

Din spate, reverberand prin pereti, se simte un suflu de gheata. Gara sperantelor noastre se transformase-ntr-un monstru, gata sa ne inhate.
Fugi !
Fugim mancand zapada, cu caciulile de schi cazute-ntr-o parte, cu parul valvoi. Nimic din noi nu amintea de fetele de-acum un ceas care-si zambeau si-si tuguiau buzele-n oglinda, cu capul plecat putin,putin pe umar, catre spate.
La primul colt de bloc, ne oprim, ne sprijinim palmele deasupra genunchilor ne privim cu ochi imensi si fugim din nou.
La Costica.
Imi lasase cheia de la garsoniera si plecase in Moldova lui. Fara mine. Fara sa ma cheme…
Intram, ne trantim in fotolii si-nca termurand, ne uitam una la alta si-un ras imens ne potopeste.
– Daca te-ai fi vazut, cum te lipeai de staaaaaaalp…
– Da tu, cum beleai ochiiiiiiii…
– Si sarcu, tataaaaaaa…
– Cum facea maica ta , cu degetuuuuuu…
De rasul asta n-am scapat decat in a patra zi, cand se-apropia ziua sentintei. Decapitarea.
Cu maini tinere, frunoase si-ngrijite,fine, ne-arucam cat colo rucsacele, insfacam sticla de vodca ( sau bitter,vermut, nu mai tin minte ) , dam drumul la Tesla si dansam frenetic, fara sa ne pese ca de fapt ne canta  si se tanguie Bob Dylan, Joan Baez si Janis Joplin, sau ca abia se crapa de ziua. Sau cine stie , poate se-nsereaza.
Noi doua, am avut ( si mai avem inca ) subiecte de conversatie cat pentru 100 de ani. Intre noi n-au fost vreodata momentele alea jenante de liniste,dupa care incepi sa vorbesti automat despre vreme. Uneori vorbim amandoua deodata. Si nu ne deranjeaza!
– Si-acuma ce facem, ca nu putem iesi din casa?
– Eu zic sa plecam maine dimineata, pe 31, chiar daca ajungem mai tarziu, da tot e mai bine, ca daca mai stam doar noi doua, putem sa-nebunim :))
Dam muzica mai tare, dansam, cantam cu Bob un Hurricane, el tot mai jalnic, noi tot mai urlatoare.
– Tu, uita-te acolo!
– Unde ?
In blocul de peste drum, un tanar sta cu fereastra deschisa si se hlizeste la noi , incantat de spectacol: doua fete nebune in pijamale. Radem ca proastele, ne scalambaim si-apoi uitam de el. De la distanta nu parea prea stralucit.
Obosim cumva, totusi, razand ,behaind, ne pregatim de culcare. Trecem peste dezastrul din jurul nostru, fara sa ne pese prea tare si-apoi impietrim cu pernele-n mana. Cineva bate la usa!!!