Intrăm in curte sporovăind si-apoi tot cârdu-n casa. Imi aprind cu patos o tigară și trag adânc otrava , ca pe-un păcat divin.
– Bine c-ai și aprins-o ! Hai să punem masa !
– Uite câte Mărioare ai aici. Una mai harnică decât alta.
– Da, nu te-a dat pe tine hărnicia afară din casă…
Suflu fumul alene spre tavan:
– Să știi ca m-am gândit la asta. Eu cred că dacă aș fi fost și harnică, aș fi fost perfectă ! Și nu știu cum aș fi putut îndura asta !
– Așa, așa… Bate-ți tu joc de mine…
Chicotesc printre vălătuci :
– Habar n-ai, mamă, cât de fericit te fac viciile-n viată ! Doar să le poți duce .
Pe langă asta, am observat că oamenii prea harnici, sau îs depresivi sau suferă cu nervii. Ascultă-ți copila înteleaptă !
Mărioarele robotesc, chiar harnice, eficiente. Au o istorie lungă in spate cu cumnata lideră de varstă, căreia nimic din tot ce fac ele nu-i convine.
Uca ( tot un fel de Mărioară, dar adoptată mai târziu de grupul care de la parastase vine la chefuri ) se-asează langă mine:
– Ai dreptate, eu nu vreu să fiu nici depresivă, nici nesuferită ! Ia toarnă o pălincă !
– Gura păcătosului, adevăr grăieste ! No, vezi mamă, ce frumos știu eu a vorbi in pilde ?
Curioși , copiii si nepoții , care nu știu ce făceau prin curte , vin pe rând să-și pupe mame si mătuși.
Ăia mici, Tudor si Rareș, apar in ușă cu un zâmbet larg care se estompează foarte repede : aici îi plin de babe îmbrăcate-n negru !
Văd chipul angelic al nurorii mele, care salută frumos din prag și-i fac semne disperate : ia-ți copiii și pleacă ! Salvați-vă !
– Da’ ce, Iza nici nu intră ?! o zăreste maică-mea cu coada ochiului când pleacă pe varfuri. Atâta respect are ea pentru tine?
– Ce respect ? Ce să respecte la mine ?
– Măcar vârsta…
– Păi ce, crezi că ăsta-i un merit al meu , că așa am vrut eu, să fiu bătrană ?
– Oooo, mai tacă-ți gura ! Haideți toți la masă !
Dragos intră, pupa tot la rând și se asează. El chiar se simte confortabil cu noi ( in general copiii care comunica bine cu mama lor, comunica bine cu orice generație ). O iaîin brațe pe Uca . Și Uca se topește : ” vai , ce bine-i „!
– Sarmale ! intră Horia. Uite, ăsta-i cam singurul lucru la care bunica se pricepe bine.
Bunica îi zambește dulce , convinsă că Ică i-a facut un compliment. Îi dispare zâmbetul pe loc : intră și Alex. De el îi e cam frică. Alex o infruntă discutand cu ea cu logică (!).” Copilu’ ăsta-i cam nebun .”
– Ioi, tulai doamne !… se aude un țipat scârțâit, bat-o d-zeu de mâță, mi-o mâncat cârnațu’ !…
Nu știu de ce râdem toți, în valuri.
Horia se uită suav la mine :
– Paula, mergem să omoram mâța ?
– Sigur. Hai !
Bunica împietrește.
– Tu ești nebună la cap ! Cu toți copiii aștia ! Voi mi-ați mai omorât una !
Ne tăvălim…
Spre seară aducem tortul.I-am făcut mamei mele un tort de ciocolată plin de trandafiri. Și pentru că tocmai îmi comandasem coloranți alimentari, m-am gândit să folosesc și albastru, să vad cum iese. Uitasem de lumânări.
– Da câti ani implinește ?
– Mulți !
Căutăm prin sertare că știm că ea adună tot ce rămâne pe mese de la celelalte aniversări.
– Am găsit un 7 și un 2.
– Eu am găsit un 0, îi lucesc ochii lui Horia.
– Hai că-i punem 72. Ii mai puțin cu vreo zece ani, da sigur o să-i placă.
Intrăm cu tortul : Mulți ani trăiască ! Mulți ani trăiască !, și, din spate, Horia înfige și zeroul pe care-l găsise el : să fie !
Mă uit la ea și o văd aproape fericită : îi place să fie sărbătorită.
Tăiem tortul felii. Eu sunt entuziasmată : mi-au ieșit straturile de ciocolată foarte bine.
Mărioarele mă laudă. Ce trandafiri frumoși !
– Doar că e cam negru…zice o Mărioară.
Și-atunci ridic privirea. Din capul mesei văd un cârd de doamne îmbrăcate-n negru… cu gurile albastre !
Nu știu cu ce lichid le-am împroșcat pe toate ( bere sau vin ) știu doar că eu încă mai râd și astăzi !