Avem de unde-alege ?

Mă uit la televizor cu telecomanda-n mână, să pot butona repede peste emisiunile de știri, care-mi dau o stare de rău. Nu vreau să mă mai las cotropită de senzația aia de ură neputincioasă. Ne tot zbatem, cu gâtleje uscate, de zeci de ani. Noi, cei „ proști, da mulți, măria-ta” în fotolii și ei „ puțini, da foarte lacomi”, pe ecrane.
Mă prinde totuși o imagine cu o coadă lungă, lungă, pe undeva prin Franța. Românii stau la ea. Au venit cu trenuri, avioane, cu mașini, pe jos. Și vor să voteze.
Mi-i imaginez plecând pe drumuri, așezându-se cuminți la cozi, și ceva se rupe-n mine. „ Ce sperați, voi, oameni exilați de bunăvoie, de nevoie ? Voi nu vedeți?…” Acolo, undeva departe, licăre o speranță . Și reușesc cumva să mi-o trimită mie. Chiar dacă eu văd.
Mă ridic plumbuită din fotoliu, mă duc să mă-mbrac, îmi iau buletinul.
– Ce faci ? mă-ntreabă Dragoș.
– Mă duc să votez.
Se uită la mine perplex, și-apoi se agită :
– Stai, stai că vin și eu !
Eu n-am mai fost la vot de peste 20 de ani. Acum 22 de ani, am stat și eu la o coadă imensă a speranței. Până mi-am dat seama cât suntem de bolnavi cu toții.
Îmbolnăviți de comunism, de ceaușism. Bolnavi până la oase. Fiecare dintre noi, altfel bolnav, dar toți fară scăpare.
Am mai avut o singură dată o mică speranță, când a candidat Stolojan. Îmi câștigase cumva încrederea, cu fața lui senină, blândă. Și-aud apoi, în treacăt, cum are el două sau trei hoteluri prin Sinaia. De ce două, grijania mamii tale ? De ce două ? Cine vă pompeaza atâta lăcomie, de bani și de putere ? În toleranța noastră de „ mulți, da proști, măria ta ”, noi pe primul chiar îl putem înțelege. Dar al doilea ? Voi nu puteți vizualiza câți copii și bătrâni flămânziți, câți oameni alungați din țara lor, când voi nu vă mai săturați ?
La noi, în țară, nu e coada la vot. Săli de clasă golite de bănci, în care sunt înșirate impunătoare catedre, cu-aceleași fețe de masă cu franjuri, la care stau tineri plictisiți de moarte cu liste și ștampile. Îl pișc pe Dragoș făcâdu-i semn cu capul : „ hai la altă masă ”. Văzusem o fostă colegă ( nici nu știu dacă de serviciu sau școală, că eu pe oamenii care nu joacă un rol în viața mea, nu-i prea țin minte).
– Păi ce-ți face ? mă-ntreabă Dragoș soptit.
– O să mă aștepte să schimbăm opinii (!) despre alegeri. Și eu, despre politică și religie, nu vreau să vorbesc cu nimeni. Dacă ești de aceeași părere, discuția îi plictisitoare. Dacă nu, ajungi cumva să-l urăști ca prostu pe cel cu care vorbești, pentru ceva ce oricum nimeni nu înțelege și n-ajungi nicăieri.
O tânara urăta și ternă, începe să se-agite când îl vede pe Dragoș:
– La masa 5, vă rog. Acolo sunteți pe listă.
Dragoș îi face cu ochiul, promițător, și fata roșește ca dracu, devenind parcă mai drăguță.
Îi trag un cot complice, mândră de fiul meu și intru în cabină. Mă uit pe foaie și văd în cele două pătrățele tot felu de litere și desene. Acum douăzeci de ani, erau dracului goale, să știi exact unde votezi.
– Și eu unde pun ștampila? urlu eu cât mă țin bojocii de după perdele. Aici, unde scrie ACL ?
Se-aud vreo doua „ da”-uri ezitante.
– Da, ce bine că votu-i secret…îmi continui eu, râzând, conversația din spațiul strâmt.
Din cabina alăturată, aud râsul în cascade al fiului meu.
Când ies, văd cum toți tinerii ăia plictisiți au prins viață. Și-mi vine să fac reverențe.
Foarte mândru de mama lui toantă, cu veleități de cață, Dragoș mă ia în brațe.
Am avut norocul ăsta in viață : nici soțul meu, nici copii nu au fost vreodată jenați, indiferent ce spuneam sau făceam ( și cine mă cunoaște, știe că eu fac, nu mă joc ). :)) Au înțeles, bărbații vieții mele, alegerea mea de-a mă juca cu viața. Și, indiferent ce-am zis sau făcut, eu doar iubire, multă iubire, am văzut în ochii celor trei.

Aș fi vrut să inchei în tonul ăsta vesel și călduț. Dar am să-mi spun totuși părerea despre votul ăla.
Nu-mi pare rău că am votat un președinte care părea așa stăpân pe el, așa misterios, și-acuma pare ( îî cer din suflet scuze pentru mârlănie ) retardat puțin.
Atâta știu, că în sfărșit ceva se mișcă. Încep să se mai oprească lichelele din furt, după atâtea zeci de ani.
Și cine știe, poate următorul președinte o să aibă și curaj să-i pedepsească pentru ce-au făcut.
Acuma chiar se vede o licărire mică, mică, de speranță, venită de departe.