Ieșim din fabrică un cârd de femei. Cele mai multe dintre noi iuțesc pașii, tacute, grăbite, probabil să mai prindă vreun rând la ceva. Orice.  Noi chiar ne așezam uneori la vreo ” coadă ”, ca în bancurile cu proști,  fără să știm ce vom cumpăra.  Doar că nu era prostie, era pur și simplu lupta noastră pentru supraviețuire. Până stăteai tu să întrebi ce-o fi, se mai adăugau încă vreo zece persoane, care nu aveau curiozități dintr-astea.
Eu, Tania, Vica aveam ,din fricire, bărbați care se descurcau binișor cu aprovizionarea, așa că ne puteam permite să iesim vesele de la serviciu. Să mai râdem puțin pe drumul spre casă.
– Tu, uitați-vă la Mărioara de la financiar cum fuge ! le dau eu câte-un cot. Și râdem de biata femeie slabă și scălămbăiată care-și împrăștie toate membrele în nouă zări, de zici că o urmăresc turme de diavoli.
– Uite-o și pe Agripina ! îmi întoarce cotul, Vica. Și râdem din nou, fără alte explicații, de femeia cu privire înspăimântată, care trece fantomatic printre noi.
– Rele mai suntem ! ar vrea Vica să mai repare ceva.
– Mă lași ?! mă lehămețesc eu. Nu-mi mai poate fi milă de o femeie care aleargă cu atâta râvnă către o casă în care o așteapta un bărbat sadic și tâmpit. ( Cu trecerea anilor, privirea ei va deveni tot mai hăituită și ea tot către aceeași casă se gârbovea, parcă mânată de cine știe ce blesteme).
– În schimb, voi sunteți niște grozave ! auzim din spate o voce șoptită.
Ne întoarcem și-o vedem pe D mult mai aproape decât ne-am fi dorit. Râdem iarăși cu hohote fără umbră de vinovăție.
– Să vă spun eu ce-a făcut azi Tamara ! ni se alătură cu entuziasm D.
Și râsul nostru acoperă toată hărmălaia cu ascuțimi de gâște.
– Cu dragostea cum mai stai ? îi lucesc Vicăi ochii.
D este una dintre foarte puținele persoane lipsite total de ipocrizie pe care le-am cunoscut de-a lungul vieții mele. Legate de-o inteligență vie, de simțul umorului, poveștile ei de viață, trăite cu intensitate, ne duceau și pe noi într-o lume fascinantă.
– Sâmbăta asta am cunoscut un tip ! incepe D direct. Robert Redford era nimic pe lângă el. Aaaatâta de mișto ! apasă și lungește ea cuvintele, mijindu-și lasciv ochii.
– Și? Și? ne gâfâie nouă gândurile.
– Păi ne-am dus la mine, am trecut prin tot ritualul cu atingeri tandre ,făcut băi cu spumă, mâncat din aceeși bucățică de ciocolată până ni s-au atins buzele și-am ajuns în paaaat…
– Și? Și?
– Și ne tot frecam noi, unul de celălalt, mă pupa pe ceafă, pe urechi, pe spate. Simțeam că explodez! Și el nu mai începea odată ! Când mă uit în jos, ce crdeți că văd ?
– Ce?! Ce?!
– Nimic !!!
– Cum, tu, nimic?
– Dacă vă spun ! Nimic. Era acolo o chestie mică, mică, aproape înfundată. Incerc s-o trag afară, da cum trăgeam de ea,făcea ca elasticu : pleosc la loc, și parcă mai rău se înfunda.
Râsul nostru se izbește-n blocuri, se-nvârte pe antenele pentru bulgari și de-acolo se vălătucește drept spre cer. Sfântul Petru râdea și el cu noi.
– Noi nu suntem normale, se uită D în jur. Toată fabrica se uită la noi. Știți ce-ar trebui să facem? Punem toate bani, luăm o sticlă de votcă și mergem la mine să vă mai povestesc, că văd că vă place.
Niciuna dintre noi nu mai stă să se gândească ce-or zice bărbații, pe unde ne-or fi copiii, avem sau n-avem de mâncare. Adunăm banii, cumpărăm cuminți votca și mergem direct in patul lui Procust, să ascultăm povești de iubire, de la o Emilie total diferită de cea a lui Camil Petrescu
– Vai, Paula, ce pardesiu mișto ai ! ne-ntâmpina fiica lui D. Un roșu de-ăsta, vreu și eu , mami !
– Îhî, acuma ți-l iau. Privește-mă: așa arăt eu când alerg să ți-l cumpăr, îi arată mama, fiicei ei minore, un deget hotărât.
Adolescenta încrețește un botic dulce și ne întoarce un fund perfect, așezat dumnezeiește pe niște picioare perfecte, moștenite de la superba doamna D.
Ne-înghesuim toate la o măsuță mică, albă, din bucătărie :” mie casa trebuie să-mi miroase a flori de iasomie”.
– Băgați votca și tutun, fetelor, că eu cu gătitu… Vă dau niște slănină.
– Lasă-ne, tu, dracului, cu slănina ta! face Vica un gest de ”piei satană”, că noi toate bem ceai de crușin și mâncam doar varză.
– Am mâncat odată, la Paula, un gulaș, cum n-am mai mâncat in viața mea, își amintește D.
– Maică mea-l făcuse. Era și taică-miu pe-acolo, încep eu una dintre poveștile cu D. Voi îl știți, un tip sobru, dur. Stăteam toți la masă și-o vedeam pe D cum îl tot fixează cu privirea. Îi fac semne disperate ”tu, lasă-l în pace!”. Îi văd luminițele din ochi și știu că nu se va sfârși cu bine. La un moment dat, maică mea : ” bată-le d-zeu de uși, că nici-una nu se închide ca lumea. Când o să le repari, Ioane ?”. ” Tot așa vorbiți și d-stră, d-nă, cu soțul ?” își aranjeaza taică-miu cele câteva fire răzlețite din cap.” Eu și pe soțul meu, și pe ceilalți (!) bărbați din viața mea, îi tratez ca pe regi. Le duc mâncarea la pat, le fac băi cu spumă, îi spăl pe spate,îi spăl peste tot, răde D. O singură treabă au ei de făcut pentru mine. Da aia trebuie făcuta bine ! ”. Mă făcusem mică pe sub masă, așteptând tăcerea jenată a alor mei, când aud tonul înalt, aproape urlat al tatălui meu : „ Cum mama dracului, să n-o faci bine, când ești tratat așa ?! ”.
– Păi ce? Taică-tu nu-i și el tot un bărbat ?
– Tu nu ești normală !
În timp ce povesteam, D ne tot servea amabilă. Aștept să iasă din bucătărie și le șoptesc repede fetelor:
– Voi ați văzut ce face D ?
– Ce? Ce face?
– Nouă ne tot completează votca după ce am băut câte-o gură și ei își tot umple paharul.
– Da tu, se incruntă Vica. Și noi am pus banii în mod egal. Vrea să ne tragă-n piept!
– Problema e, zâmbește dulce Tania, că eu n-am mâncat nimic și deja simt că-s beată.
– Păi nici noi n-am mâncat. Da și dacă stiu că plec în patru labe, n-o mai las să ne păcălească! Goliți paharele! le fac eu semne cu palma în sus, în timp ce-l dau pe-al meu peste cap.
Mi-aș dori foarte tare să-mi amintesc poveștile care au urmat, Stiu doar c-am râs cu lacrimi, cu paharele în mână și D în fața noastră , în piciore, pentru că ne exemplifica și-n gesturi anumite poziții.
Din fericire, se întunecase când am ieșit din casă, aproape date afară. Eu și Vica ne bălăngăneam râzând isteric, iar Tania mergea senină, cu ochi tulburi, într-un fel de transă.
Ne pupăm la despărțire, ne îmbrățișăm, ne iubim fooooarte tare, așa cum fac bețivii.
Eu vreau să traversez, dar mi se pare că-s prea multe mașini. Bag două degete in gură și încep să fluier, golănește. Dacă speram cumva să trec neobservată, rezolvasem totul cu fluieratul ăsta.
Când urc scările catre apartamentul meu, simt că ceva mă trage-n spate. Întorc incet capul, să nu mi se rostogolească, și văd că mi s-a agățat frumosul meu pardesiu roșu de balustradă.„ Nu, zău! Te pui cu mine?!” și mă smucesc râzând, ca răzbunată, de pârâitul disperat al hainei.
Ajung în fața casei mele și-ncep să chicotesc. Îmi iau avânt și-i f… un picior ușii, bărbătește. Și cad în cur, bineînțeles. Costaș deschide și, cu o față ingrozitor de speriată, se uita cum încercam să mă ridic, râzând cu sughițuri.
– Ce-i cu tine?!
– Mie să-mi stai capră ! îndrept eu un deget amenințător spre pieptul lui.
– Hai că stau, i se ițește lui un zâmbet. Numa vorbește mai încet.
– Că ce?! Vecinii? Mi se rrrupe!
– Nu, nu vecinii, mă trage el în casă închizând ușa cu un umăr. Avem musafiri. Au venit doi verișori de-ai mei. Stii tu, ăia care lucrează la minister.
– Să vină toți aici !
– Lasă-i să stea acolo, mă duce el cu chiu cu vai în baie. Hai, iubirea mea. Sau duș cu apă rece, sau direct în dormitor.
– În dolmitol! hotărăsc eu pe loc. Că am învăsat figuri noi.
Fac totuși duș, încep să mă trezesc și dintr-o dată, momentul nu mai e așa de vesel. Cum dau eu ochi cu ăștia?
– O vrut D să bea mai mult ca mine, o pârăsc eu pe un ton plângăreț.
– Da. Din ce văd, nu i-a prea reușit.
Mă piaptăn, mă primenesc, îmi ciupesc obrajii. Exersez în oglindă un zâmbet fin, de mare doamnă și mă duc să-nfrunt delegația din minister.
– Mă blucul așșa tale c-ați plutut veni pe la noi ! le spun eu pe un ton răspicat, foarte coerent.