Cât suntem de bogați ?

Sentimentele, ca și obiectele, nu au mai multa valoare decat cea pe care le-o alocăm noi, fiecare în parte.
Acum vreo două săptămâni, a început în zori să ningă, preț de vreo cinci minute. Încă mai am de-atunci în mine zâmbetul fericit la senzația aia că mii de îngeri veseli mi se lipeau de geam să-mi spună bună dimineața. Ei bine, prima persoană cu care am vorbit despre asta mi-a spus: „o, băga-mi-aș, iar trebuie să-mi spăl ferestrele”. Mi-am dat seama și-atunci, ca de foarte multe ori de-a lungul vieții mele, cât sunt eu de bogată. Convertite-n bani, au fost doar clipele triste: taxe, chirii, trebuie să iau mobilă, trebuie să iau haine, trebuie să iau mașină. Norocul meu a fost că nu am avut niciodată prea mulți și-atunci tristețile-nsumate au fost foarte puține. Pentru că tot ce poate fi cumpărat cu bani, o facem de fapt ca să vadă alții ce bine ne e nouă.
Știu că vorbesc degeaba. Banul s-a dovedit a fi, de mii și mii de ani, cea mai puternică formă de organizare în societate. Normal că ești ipocrit când spui că ție nu ți-i trebuie. Dacă nu am avea inserată-n noi, cretina lăcomie, poate, cine știe…
Stăteam aseară ( ca orice babă care se respectă), pe calculator. Din camera lui Dragoș se auzeau voci vesele ( le auzeau, bănuiesc, toți vecinii). Era cu Patri, Crețu și cu Iulia. Și-i aud deodată râsul în hohote, lung, molipsitor. Și găndul meu a fost :„ copilul meu e fericit!”. Am adormit cu gândul ăsta și m-am trezit cu el.
Cei care își doresc mașini , haine, mobile, probabil simt și ei o mare bucurie când dorințele li se împlinesc. Dar știm toți că astfel de bucurii trec foarte repede. Și-apoi vor altceva, mai mult.
Pe când eu, râsul copilului meu fericit, îl voi avea mereu cu mine. Mie nu o să-mi treacă. Eu n-o să vreau mai mult.