Ora cinci dimineața. Intru în bucătărie plină de entuziasm, să-mi fac cafeaua. Mă opresc îngrozită, cu privirea fixă pe beculețul roșu al centralei, care pâlpâie dezastruos deasupra celui galben. Alarmă, alarmă! Îmi e atât de frică de beculețe roșii, încât eu și cele de veghe, de la întrerupătoare, le-am desfiițat. Stiu că nu-i presiunea. În asta sunt expertă. Și dacă nu-i presiunea, atunci e sau ventilatorul, sau ( doamne ferește!) placa.
Se crapă încet de ziuă și eu, cu ochii pe ceas ( care o fi ora decentă la care poți suna un reparator de centrale?), stau cu cele patru numere de telefon in față.
Pe asta l-am chemat ultima dată, mi-a schimbat o piesă mică, mică și mi-a luat, strategic, 277 lei. Cănd m-am uitat pe net, piesa costa 2,5 lei. Da, rămâi cu uitatul, că nu ai ce face, îți trebuie centrala.
Cel de la următorul număr, cu o privire tâmpă, mi-a spus foarte cucernic : „ nu vă fie teamă, doamnă, că, cu ajutorul lui D-zeu, o reparăm noi!”. „ Nu vreți, totuși să vă dau și manualul ?”
Altul, care mi-a schimbat butonul de alimentare ( 30 lei, și mi-a luat 216 ) a coborât de cinci ori, cele patru etaje, la un moment dat a apărut c-o scară !
Chestia cu coborâtul, urcatul, cumpărat o piesă, adus de pe nu știu unde o sculă interesantă, absolut toți au avut-o. Nu poți totuși să iei atâția bani și să schimbi piesa în cinci minute. Acceptam docilă tot circul, așteptând cuminte ca o cucoană nepricepută ( așa mi-a spus unul :„foarte grav, cucoană, foarte, foarte grav.”)
Îmi trebuia centrala.
– Dragoș, sună tu la numărul ăsta ( al patrulea ). Și vezi, folosește-ți vocea aia, dură, bărbătească. Că ăștia, când aud voce de femeie, vin gata setați pe jecmăneală.
– Alo. Bună ziua. Am ceva probleme cu centrala, își folosește fiul meu vocea baritonală.
Și-apoi, după ce ascultă căteva clipe ce zice reparatorul, strigă cu ecou, din baie:
– Mamiiiiiiii, ce marcă îi centrala noastră ?
Foarte bărbătește.
Îmi fusese casa plină. Nepoții erau la mine, Uța venise din Anglia și dormise la mine, după ce povestiserăm până târziu. Incet. încet, dispăreau toți din casa neîncălzită. Dragoș cu Patri, îmbrăcați de munte, mă pupă la ușă râzând :
– Te iubesc! Te iubim! Vai, ce frig o să-ți fie la noapte ! coboară ei în fugă scările plini de îngrijorare.
Seara, îmi mai iau o plapumă, o vestă, îmi pun o căciulă cu moț intr-o parte, și mă gândesc cu dragoste la copiii și nepoții mei care se vor distra trei zile minunate la munte. Și-mi vine așa deodată, să iau un snop de acadele, s-ajungă pentru fiecare-n parte. :))))
Nu mi-a fost frig deloc, dacă interesează totuși pe cineva.
Si-acum vă las, că-mi sună la interfon al patrulea reparator.
După ce pleacă, daca mi-o repară, am să vă povestesc. De nu, voi sta, voi tremura de frig, și-am să mă gândesc cu drag la voi toți cărora vă e cald, și cum v-aș da și vouă acadele.