– Iubiroi, merg la Cluj, să-l iau pe Dragoș. Nu vii cu mine ?
– Ba da, vin, spun eu și-i simt mica ezitare. Nu se astepta să accept atât de repede. Știe fiul meu că eu sunt foarte greu de scos din casă. Toți cei din jurul meu știu asta și doar cei cărora le sunt dragă nu încearcă să schimbe, cu orice preț, modul meu de viață.
– Bun, la ora 11, te aștept în fața blocului.
– K, îi spun eu facebook-ește, știind cât îl enervează.
La 11 fară două minute, cu un picior în casă și altul peste prag, mă uit la cronometrul de pe telefon să-mi dau singură startul. Cu Alex și orele fixate nu poți să glumești. Dacă ajungi prea repede se simte vinovat că te-a făcut s-aștepți. Dacă întârzii, atunci ai pus-o : „ e-atât de greu să respecți o oră fixă? am calculat tot felul de întâmplări neprevăzute și asta era ora corectă!”. ” Iubirea mea, timpul e relativ. Și este al nostru. Dacă nu ne agățăm de date și ore fixe, ne putem trăi bucuriile cu multă relaxare”. „ Lasă tu gargara. Tine-te de cuvânt!”. Mă țin.
Îi văd privirile lucind de fericire și mă gândesc ca toanta : „ ce dor i-a fost de mine!”. Și-apoi îmi dau seama care e motivul : și-a cumpărat mașină nouă. Următorul meu gând: „găsește, repede, repede, ceva inteligent!”
– Wow, cât îi de fainăăăă! Și neagrăăăă!…
– Hai să vezi bordu ! îmi demonstrează el că pot spune orice, oricum nu mă ascultă. Și mă relaxez. Nu-ți prea dorești ca Alex să te asculte cu atenție. Lui nu-i plac proștii.
Pe mine personal, la bordul unei mașini mă interesează dacă are aer condiționat, loc de pus cafeaua, dacă are scrumieră… și cam atât. Bordul ăsta o să-mi dea de furcă. O să am de scos multe, multe wow-uri. Și ce pun eu după ele?
Cafeaua mea „ to go ” e la locul ei, se-aude in surdină (deocamdată) Phoenix, deci plecăm.
Despre Alex, despre minunea mea de copil, este foarte greu de spus ceva în doar câteva cuvinte, atât e de complex. Pentru început am să vă spun doar că toată muzica era deja selectată doar pentru mine. Tot ce povestisem eu de-a lungul anilor despre vreo melodie (da, ați citit bine, eu și muzica o povestesc :)) ), era acolo. Nu avea melodii care să-i placă lui foarte tare și să vrea să mi le bage pe gât. Fiecare gest , ficare amănunt, demonstrează grija pe care o are pentru cei dragi din jurul lui. Toată viața mea am avut cu el, o senzație bizară de telepatie. Doar mă gândeam la ceva și apărea el, cumva, de undeva, indeplinindu-mi o dorință. Și face la fel cu toți cei dragi, fără să vrea ceva în schimb. Și nu, nu e telepatie, e doar grija continuă, aproape obsedantă, pentru fericire. A celorlați.
Și mai ales, după ce tatăl copiilor mei s-a dus… să moară puțin, a preluat Alex, ca pe o moștenire, grija de a mă rasfăța din când în când, aproape părintește.
Mă uit la el, la bucuria lui aproape fornăindă care i se citește-n ochi (pentru că fața lui pare bărbătește impasibilă), dorindu-mi să-mi fi păsat mai mult de mașini, să pot vorbi cu el măcar despre-o bujie.
– Da unde-s, mamă, boxele? sunt eu sincer uimită. Că am așa o senzație de vis, că mi-ar fi creierul secționat, și-n partea de sus e o scenă pe care Baniciu și Covaci cântă in draci.
– Bă, nici eu nu-mi prea pot da seama, cred că-s capito..
– Și Kappl imi atârnă cu vioara de-un lob de ureche, îl întrerup eu ca întotdeauna când vrea să-mi dea detalii mult prea tehnice.
Răde totuși, vag enervat de mârlănia cu care imi întrerup eu interlocutorii când nu mă interesează prea tare ce au ei de spus.
Ca o demonstrație, dă volumul la maxim, și-ncepem amândoi s-o urlăm din toți bojocii pe fata verde cu părul pădure. Îi urlăm și-i căpăcim și pe Creedence Clearwater Revival, ne jeluim un pic cu Bob Marley. ne jeluim chiar și pe Metallica cu Nothing else matters.
Da, mi-era dor de-o astfel de fericire. Doar eu și copilul meu, mergând să întâmpinăm incă o iubire, care zboară spre noi.
Intrăm in pădure (cred că a Feleacului) și o imagine de vis ni se așterne in față: aburi se vălătucesc deasupra soselei și se împletesc in ramurile copacilor, prin care răzbat razele soarelui.
– Uite, mamă, uite!
– Văd…știe el exact ce vreau să-i comunic.
– E-atâta frumusețe-n lume!…
– Da, cam este, vrea el să mai taie ceva din dulcegăriile mele. Doar că nu-i prea ține. Încep să-i recit fară jenă din Nichita:
– „Și-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini”.
Îl bufnește, bineînțeles, râsul. Un râs cu multă dragoste și înțelegere în el. Mă bufnește și pe mine.
– Bă! Întoarce, că n-am făcut poze!
– Stai, că nu pot aici, mă ia el în serios.
– Glumesc, mami. Oricum eu am lăsat absolut toate momentele importante nepozate. Trăiesc așa intens momentul, că dracu-si mai amintește de poze.
– Lasă, că tu le porți în tine, se molipsește el de poezie, și iarăși rădem.
Nu-i plac lui Alex efuziunile, americănismele cu teiubescuri pe care eu și Dragoș le folosim după fiecare virgulă. „ Când folosești prea des cuvinte importante, își pierd din valoare”. „Da, iubirea mea, da ce am constat eu, de-a lungul vieții, e că persoanele care amână, ajung să nu le mai folosească niciodată. Sau prea târziu. Așa că, te iubesc !”
Intrăm pe autostradă și-i văd ochii strălucind de-o bucurie ghidușă:
– Știi cât avem la oră?
Mă uit la vitezometru și găsesc ocazia perfectă să mă dau mecanic:
– Fantastic, ce aderență și stabilitate are! Nici nu-ți dai seama.
– Sper că nu ai și tu, ca Dragoș, spaime de-alea.
– Eu? Eu am încredere totală în tine. Zboară, puiule, zboară!
Nu poate zbura prea mult, că-l tot ceartă mașina: „alooo, ce faci? știi cât ii limita de viteză? ogoaie-te!”. Și, după o vreme, tot ea:„atenție, peste zece metri gropă în șosea.”  Văzându-mă fascinată, Alex vrea să-mi explice despre aplicațiile din telefon, cu legătură în bord, și-i fac semn: „taci, lasă-mă-n povestea cu mașina care vorbește cu noi.”
Ne-apropiem de aeroport și-i spun:
– Mă crezi că am emoții?
– Te cred. Cum să nu-ți fie dor de el?
– Aaaa, nu de dorul lui. Ți-am spus că mie nu mi-e aproape niciodată dor de voi. Sunteți atâta de prezenți, tot timpul, în gândurile mele, încât n-apuc să mai simt dorul. Nu, mă. Că o să văd, în sfârșit, un aeroport, de-aia am emoții.
Mă privește uimit și parcă-i simt rotițele invârtindu-se:„ ce dorințe are mama și eu nu știu de ele?”
– Da știi că ăsta din Cluj e doar o sală de așteptare banală, atâta tot? N-ai să vezi avioane și piste.
– Zău? mă dezumflu eu. No lasă, că o să mi le imaginez.
Ajungem, bineînțeles, mult prea devreme. Dar pentru noi nu e o problemă. Oamenii cu vicii nu au timpi morți. Mergem să ne căutăm cafele, căutăm loc de fumat și Alex îmi explică (el tot timpul are cate ceva de explicat, atât de multe știe, săracul, și nu prea are cu cine comunica) cum e cu forța centrifugă și de ce nu se varsă cafeaua.
– Arată-mi!
Și-ncepe pe loc să se-nvârtă cu cafeaua în poziție aproape orizontală. Bineînțeles că mă stropește și pe mine și pe el și-ncă vreo doi așteptători, până prinde viteza necesară. Dar nu se lasă, cuprins de frenezia aia copilărească pe care o ai când mama te încurajează să faci prostii, și-apoi te laudă.
Are (normal!) o aplicație pe telefon și putem vedea avionul în care e Dragoș.
– E deja deasupra Clujului, dar o să mai dureze până aterizează, până vin în aeroport…
– Mai arată-mi avionul.
– E doar un punct, nu-i desenat un avion.
– Arată-mi punctul. Sper că-i în aer.
Mă bulucesc apoi spre ușa pe care va intra Dragoș, cu telefonul ținut în poziția corectă, să nu cumva să uit iarăși de poze și Alex răde gâlgâit, lăsându-mă să mă joc și să vorbesc cât de tare vreau eu, să las amprenta râsului meu cu ecou în aeroportul banal.
Și bineînțeles, când apare, frumos ca un zeu, uit de poze, uit de tot și-ncep să bocesc elegant:
– Iubirea mea…iubirea mea…
E cu Adi, o minune de om, o minune de prieten, care, în momentul în care eu spun:„ mergeți înapoi și mai intrați odată, c-am uitat de poze”, se uită jenat în jur, dar e gata să execute. Și Dragoș râde:
– Hai, mă, că glumește. E maică-mea!

Și uite-așa se face, că de cate ori uit să fac poze, vă spun povestea. :))