Simte miros jilav de mucegai și își chinuie ochii să vadă ceva, orice, în întuneric. Un tremur violent i se răspândește prin tot corpul și-ncepe să pipăie în jur , ezitantă, de teama a ce ar putea să găsească. Din ce-și dă seama e așezată pe-o saltea uzată și scorțoasă, pereții sunt umezi, cu miros de beci. Își încrucișează brațele peste piept să oprească într-un fel valul de tremur. Ascultă întunericul dens. Nimic. Nimic nu se-aude. Vrea să se ridice să pipăie mai departe în jur, măcar spațiul să-l poata estima, să se poată localiza, dar picioarele n-o ascultă. I-e teamă să strige, i-e teamă și să plângă. Incearcă aproape cu deznădejde să se concentreze, să-și amintească ceva ce-ar putea explica de ce e aici. Nimic. Dumnezeule mare, nimic!
Parcă acum câteva secunde era în casă, pregătind-se de întâlnirea cu cel pe care și-l dorea atât de tare. Își amintea entuziasmul cu care își alegea hainele după ce se machiase, îi revenea chiar și zâmbetul ușor rușinat cu care își alesese lenjeria de corp cu gândul care o înfiorase :„ cine știe, poate…”, imaginându-și buzele lui pe pielea ei și mâinile febrile mângăind-o tandru. Și muzica dată la maxim.
Atât își amintea. Niciun zgomot, niciun intrus, nicio spaimă, nimic ce ar putea fi dus la starea ei de-acum.
Cu măini tremurânde își pipăie lenjeria. Da. Cu asta se îmbrăcase. Cea galbenă, dantelată.
Încep să-i curgă lacrimi:„Ce-i asta? Ce mi se întâmplă?!”
„ Nu! Nu-ți pune întrebări încă. Așteaptă să treacă tremurul. Calmează-te și-ai să-ți dai seama. Trebuie să existe o logică. Până atunci, gândește-te la ceva frumos. Gândește-te la el…”
Își amintește cum i-a auzit râsul, înainte de-a îi vedea fața. Un râs cald, plin de încredere în sine. Și, când a întors capul și l-a văzut, a simțit cum ceva fără nume îi străbate tot corpul. „ El e”, părea că-i spun toate gândurile ei. „ El e”, simțise ea un impuls să meargă către el, de parcă atunci se revedeau dintr-o altă viață, dintr-o altă lume.
Se stăpânise totuși, uitându-se în jur după un loc în care s-ar fi putut uita la el, fără să o observe. Un gând aproape de panică pusese stăpânire pe ea: „ să nu plece. Să nu îl pierd!”
Erau în curtea facultății, dar el nu părea a fi student. Nu părea a fi student. Nu părea a fi student. Nu părea a fi student…
Ce mi se întâmplă?! Ce-i asta?! Ce mi se întâmplăăăăăă?! o trage  întunericul înapoi, aproape ca o ființă.
I se pare că aude un zgomot și-și oprește respirația, ascultând. Dens, opac, doar sunetul tăcerii.
– Hei…, încearcă ea timid, speriindu-se de vocea ei. Hei ! prinde curaj. Heeeeei! aude ea ecoul, care o face să se ghemuiască de groază. Încăperea era imensă. Ecoul era ca de peșteră.
Începe să plângă, mai întâi jelitor, ca un bocit, și-ajunge aproape de urlet, razbătând aproape duios:
– Hei…. Nu-i nimeni aici? Te rog…Te rog…
Și nimeni nu-i răspunde.
Se-adună-n ea, cu teamă, și încă suspinând își spune, fără să poată să creadă nicio clipă: „ Fii tare. Rezistă. Ceva trebuie să se întâmple.”
Dar știe că orice ar fi să se întâmple, de bine nu va fi. Coșmarurile nu se termină cu happy end.
Simte un miros ciudat, ca de friptură și-ncepe s-adulmece ca un câine. Și-n timp ce se târâie în patru labe își dă seama că a uitat de frică.
„ Asta să fiu până la urmă? Un animal flămând? Mi se dă mancare și devin docilă?”
Orbecăind cu mâinile întinse, atinge un fel de castron din tablă și lângă el o gamelă cu apă. Se târăște-napoi, în direcția unde știa că e patul și-n timp ce mănâncă îșî dă seama cât îi fusese de foame.
Se bucură, chiar, de gustul mâncării, amintindu-și cum își făcuse ea un obicei de a bea cafea ieftină cel puțin două zile pe săptămână, ca să simtă apoi adevăratul gust al celei bune. „ Ne obișnuim cu binele și-l ducem în banal ”. „ Trebuie să ne-ntoarcem la rău , ca să…”
„ Doamne, Dumnezeule, de când sunt eu aici?” și-apoi, ca fulgerată: „ Cine a adus mâncarea? Cum a adus-o fără să aud și fără să văd vreo lumină?”
Și crește în ea, gigantic, o altă teamă, mai rea, mai crâncenă decât cea de dinainte.
Întunericul prinsese viață!