– Ce te chinuie pe tine, iubirea mea? își apropie ea milimetric fața de-a lui, voind parcă să-i intre în creieri.
`„ In special, tu, cotropitoarea mea iubită”, i-ar plăcea să-i poată spune, dar nu riscă. Știe prea bine cum se poate transforma dulcea lui nevastă din înger, în balaur.
– De ce te-ndepărtezi de noi?
Alege să nu-i răspundă și tace.
„Nu mă îndepărtez de nimeni, nici de ea, nici de copiii. Îi iubesc pe toți trei cu toată ființa mea. Și ea știe. Dar este atât de posesivă, că fiecare ieșire a mea cu prietenii , pentru ea e ca o trădare”.
Îi vede tristețea și-ar vrea să-i poată povesti  (ca la începutul căsniciei lor ) că nimic rău nu se întâmplase când se întâlnise cu băieții.
„ Oare?” i se ghemui un gând, amintindu-și de privirea lungă și promițătoare a Ioanei, de zâmbetul și mirosul ei fin, când trecuse pe lângă el, atingându-l ca din greșeală cu sânii.
„ Bă, da fraier ești!” îi spusese Csabi, care observase scena. Îți vin astea cu chiloții în mână și tu le ratezi.” Râsese atunci, să nu se dea de gol cât de tare i-ar fi trebuit-o.
Simți că-l arde-n spate privirea soției:
– La ce te gândești tu acum, iubirea vieții mele? Sau la cine? aproape că-l sperie ea, ca de atâtea ori când se simțise vulnerabil în fața perspicacității ei de-ai ghici  gândurile.
– Te-ajut la ceva? își alungă el excitanta moleșeală din amintiri.
– Na, na , na! Vrei s-o ștergi! Nu, dragul meu, nici nu m-ajuți, dar nici nu ai să pleci.
– Mă duc s-arunc gunoiul. Oricum o să faci scandal.
– Nu de scandalul de acum trebuie să te temi. Teme-te doar de ziua în care nu o să-mi mai pese că pleci, sau că rămâi.
Și-aproape c-o urî în clipa aia pentru suferința ei atroce. „ Vreau doar să ies la o bere cu băieții. Nu-i drept să mă faci să mă simt atât de vinovat. Altădată înțelegeai nevoia de independență ”. Altădată…
Și-ar fi dorit să fie Ioana în locul ei ? Găndul aproape că îl sperie. Nu. Categoric nu. Bărbații, mai mult decât femeile, atunci când își iau nevastă pentru că o vor foarte tare, o fac pe viață. Celelate femei, sunt doar aventuri și-atât.
Doar că îi era foarte dor de vechea lui nevastă, care-și înfigea mâinile în părul lui :„ Pe mine să mă iubești acum, aici, pe veci !”
Îi era dor de râsul în cascade, de dulceața mârlăniilor din sinceritățile și indiscrețiile ei. Și : „ Uite, uite!” îl strângea ea de mână, învinețindu-l cu patos, cu ardoare, doar pentru că vedeau amândoi, mahmuri, un răsărit de soare.
Și a plecat.
Și iarăși ea a avut dreptate. A venit ziua când ei nu i-a mai păsat nici când pleca, nici când rămânea.
Și totuși…
Când a adormit, fără să-i fie somn, fără să fie obosit, în ea s-a cuibărit. Și-l duce-acum cu ea, i-arată fiecare răsărit de soare, i-arată căt de minunați îi sunt copiii, i-arată cum s-a luminat planeta de când au apărut nepoții…
I-arată că iubirea nu se termină-ntr-o zi, chiar dacă pleci.
Iubirea e eternă….