In memoriam

  • – Ce-mi faci tu mie, măi băieti, măi ? Pi undi umbli ? Îmi umpli casa di musafiri și mă lași singură cu ei! se uită mignona Ivoneta la înalt spășitul ei soț.
    – Uite ce-am adus! încearcă Mihai să pună între ei pachetele cu cremvurști și cârnați, poate, poate scapă de polonicul amenințător din mâna micuței lui neveste.
    – Lasâ, tu, cârnații. Mii să-mi spui pi cini mi-ai adus în casă. Că eu, pe jumătate din oamenii din sufragerie, nici nu-i cunosc.
    – Toți îs băieți buni, bagă Mihai la un loc și femei și bărbați.
    – Știu, știu! se uită Ivona către cer. Ai uitat să-l chemi și pe portar.
    – Și-a rupt piciorul ! îndrăznește Mihai să glumească chiar și sub amenințare, și-apoi se-apleacă docil să-i fie mai ușor nevestei lui să-i care polonice-n cap.
    – Băi, băi, băi! se panichează Costaș văzând că Ivoneta chiar dă, nu glumește, și eu asist scena extaziată, cu gura până la urechi.
    Erau savuroși, acești prieteni ai noștri. Ivona, inginer stagiar, cu doi copiii micuți, Andrei și Tiți ( Tiți, de la fetița tatii ), se zbătea să rămână pe linia de plutire a decenței, cu un salariu mizer ( cum aveam cu toții ) din industria ușoară, și un soț de-o bunătate și dărnicie care depășea „ cămașa de pe el”.
    Era genul acela de persoană ( foarte necesar în acele vremuri, când noi aveam rețete ca:„ ghiară de pui crocantă, la cuptor” ), care făcea rost de absolut orice, oricând. Doar că, așa cum făcea rost, așa și dăruia.
    „ Știi cum face, Paula? îmi spunea ea cu ochi măriți ca de groază. Merge cu nesimțiții ăștia ( aici nici nu mai trebuia specificat că era inclus Ciobi ), își termină banii lui, apoi împrumută de la ei, ca să le mai dea de băut. Și ei îl împrumută! ”
    „ Știu, Ivoneta, știu. Că de-ăsta am și eu. Dar ne-am îndrăgostit de ei, de bunătatea lor, și-acum n-avem ce face, trebuie s-o-ndurăm ”, o enervez și eu cu râsul meu senin.
    Odată ajunși în Hunedoara, Mihai se adaptase orașului de parcă aici s-ar fi născut. Era oricum, genul de persoană sociabilă, foarte iubit de toți, și mai ales de toate. Ivona era mai retrasă, sobră, dar avea el grijă s-o arunce în tot felul de vâltori ale vieții, în care ea, până la urmă, incepea să inoate cu un zâmbet fin de : „ asta este”.  La un moment dat, a trebuit, moldoveni până în prăsele, să invețe ungurește. Andrei, îngrijit în timp ce ei erau la serviciu de o vecină, începuse să-și construiască dulce, primele propoziții. Problema era că nimeni nu înțelegea ce spune. Și a trecut o vreme până au realizat că li se vorbește ungurește.
    – I put a spell on youuuuu, ies eu din bucătărie urlând și legănându-mă lasciv, când aud Creedence.
    Cheful era încă la început, toți stăteau cuminți, cu paharele de vin într-o mână și țigările în cealaltă. Erau vremuri când absolut toată lumea fuma și toată lumea se îmbăta. Nu era la modă „ trăitul sănătos”.  Noi aveam alt țel : atât cât trăim, să trăim frumos.( Mărturie îmi e faptul că jumătate din cei din povestire sunt morți și nici noi, ceilalți, n-o ducem prea bine. Dar am trăit frumos! ) Și eu am fost chiar mai norocoasă : am aflat la timp că viața nu în ani se numără, ci doar în clipe.
    Era toată gașca noastră acolo. Emil Sevastre cu Geta, Nicu Pojar cu Lili, Carmen Vlasici, Viorel Gorgan, Ciobi ( scris românește ), Virgil ( din fericire, singur, fără nevastă ), dar erau și tot felul de oameni pe care Mihai îi invitase cu pornirile lui de „ hai să ne distrăm cu toții”. Era și vânzătoarea de la Alimentara, care-i dăduse „ pe sub mână”, cârnații.
    Ciobi își spunea poveștile, gen :
    –  Îi spun chelneriței, care îmi trântește paharul cu vodcă pe masă : „ Băi asta, tu la gară o să ajungi !”, ( adică nu o să mai servească la Oltul, lumea selectă, va ajunge vai și-amar de capul ei, să servească altfel de bețivi). Și ce credeți?! întreabă el retoric, pentru că absolut toată lumea știa răspunsul ( cred că și vânzătorea de la alimentara). Pe cine credeți că văd eu, în gară, când am plecat săptămâna trecută în delegație?
    Da. Mare mister.
    Avea totuși, Ciobi, un farmec aparte. Își îmbrăca de fiecare dată, altfel, poveștile, de până și eu, care nu eram un mare fan al lui , îl ascultam fascinată. Insurat fiind, era un nefamilist convins. Mai mult decât misogin, considera femeile doar păpuși gonflabile . Dar, carismatic, îi cam făcea pe bărbații noștri să-și dorească să petreacă mult timp prin baruri cu el. Știți genul. Peste tot în lume, există câte un Ciobi.
    Dansez aproape singură, cu un Costaș care-și începe dansul cu mine ( un fel de twist cu aplecări genoflexiare ) și veșnic mă uită și se întoarce spre alte partenere. Până începe „Lookin’ out my back door”, când Gorgan sare de pe canapea și-ncepem rock-ul care îi face pe toți să-și ridice picioarele și să se lipească de pereți ( nu în același timp, și nu aceleași persoane :)) ). Din fericire, Ivoneta nu avea obișnuitul dulap maroniu lăcuit, cu vitrină de sticlă, după care tronau îngerașii albi care se țin de puță.
    Mihai, cu sticlele de vin în mână :
    – Băăă, am adus o damigeană de 50 de litri de vin de Odobești ( ăsta era și motivul chefului ad-hoc ). Nimeni nu pleacă de-aici până nu se golește!  urlă el, și-apoi se uită către ușa de la bucătărie sperând din tot sufletul că Ivoneta nu l-a auzit.
    Aveam două feluri de chefuri. Unele cu dansat toată noaptea și altele cu cântat ( Costaș la chitară și noi behăiam pe lângă ) și spus povești. Nopți de poveste… În funcție de persoanele cu care eram. Elementul comun era, că în toate ne bețivăneam. Dar nu am nici măcar o singură amintire cu beții urâte, turmentate, borâtoare sau violente.
    De un fel de violență, am avut, totuși, parte în noaptea aia.
    La un moment dat, Cornel Tabacu (un tip înalt, atingea doi metri, ca popa ), care ieșise nu știu ce să facă, intră val vârtej în casă, cu o față speriată. După el, imediat, bubuie ușa :
    – Miliția!
    Nu știu ce făcuse, nici nu știu dacă m-a interesat vreodată ( era clar genul care atrage ca un magnet, epoleții ).
    În două minute, vrăjiți de Mihai, milițienii erau cu chipiele sub braț și mâinile ocupate cu pahare cu Odobești. De ei am scăpat mai greu decât de vânzătoarea de la alimentara.
    Când au plecat, cu sticle și cârnaț invelite cu ziare pline de chipul lui Ceușescu, toată lumea sare pe Cornel că :
    – Bă, da mai liniștește-te și tu, că numa prostii faci !
    Și, fără veste, Cornel se întoarce spre îngrijorata lui nevastă, și-i trage o bărbătească, eroică labă, de-i întoarce, bietei femei, capul pe spate.
    Printre: „ Ce-ai cu ea, măăă?! Că n-a făcut nimica!”,mă uit la el siderată, și-apoi încep să râd ca proasta. Recunosc, chiar și acum, în timp ce scriu, iar mă bufnește râsul. Un râs cinic, cu fiori pe șira spinării. Discrepanța dintre fața lui umilă, speriată, cât timp miliția era acolo și fața plină de-o ură masculinizată, după ce plecaseră, mie personal, mi s-a părut hilară. Persoana care putea să-i redea demnitatea de bărbat feroce, era acolo, la-ndemână.
    Nu am avut niciodată prea multă înțelegere pentru femeile maltratate. Crescută intr-o familie violentă, neavând de ales, asta am învățat : într-o relație ai de ales!
    Alege !Și credeți-mă : chiar se poate trăi frumos!