` Și-acuma ce fac eu cu mine și cu durerea asta?!”
Îmi simt tot trupul ca pe-un ghem de sârmă, compact și greu, de-mi vine să-mi îndepărtez și brațele, să nu mă zgârii, să nu mă sfâșii.
Îl privesc mergând, îndepărtându-se de mine, și mersul lui devine sinonim cu tot ce-a fost în viața mea plecare, părăsire. Nu el mă părăsea, ci lumea toată.
Un vid albit, cețos, mă-nvăluie rece, frisonându-mi părul și-ncep să merg fără să-mi simt pașii, ca-ntro alunecare către nicăieri.
Cât mi-a lipsit să nu cad în genunchi și să-l implor să nu îmi plece? Cât m-a despărțit să nu m-agăț de el, să-mi plimb mâini rugătoare pe fața-i goală, rece? Să-ncerc prin palme să-i încălzesc privirea, să-i fac transfer de suflet.
O boare, atâta mi-a lipsit.
Nu mândria, că-n dragoste nu-i loc pentru mândrie. Nu umilința, că-n rotundul iubirii, ea nu poate pătrunde.
Doar golul aspru, statuar, din ochii goi, privind prin mine, îmi hăcuia prin vene : „ El nu te mai iubește… Și orice-ai face, orice-ai încerca, nu va mai aduce scânteierea aia, dar de divinitate, pe care ți-o dă iubirea.”

Te du atunci, iubirea mea…
Te du cu bine…
Eu am să duc acum cu mine, durerea pură, de mai presus de lacrimi.
Și-am să te iau durere, și-am să mă învălui în tine, să mă apăr de ură, să mă apăr de iubire.