Zgomot de motor în miez de noapte.
Sar din pat ca aruncată în aer de grenade. ” Să nu audă tata!”
Da. E Adi C. Îi fac semne disperate : ” Pleacă! Pleacă! ” și el îmi face semne calme, hotărâte, privindu-mă intens : Nu!
Deschid încet fereastra :
– Pleacă! O să iau bătaie!
– Tu iei bătaie și dacă doar respiri. Vino! sună tonul lui ca o poruncă, încruntându-și ochii spre mijire. E noaptea ielelor!
Mă uit la Lili cum doarme liniștită și cuminte, m-apropii de ea și-i șoptesc aproape ca o rugă:
– E noaptea ielelor, Lili, sora mea dragă. Eu plec. Mă duc la ele.
Mă-mbrac ca un soldat în termen, în cinci secunde și sar pe fereastră cu elan de ciută. Nu vânată. Doar în zbor spre stele.
Chiuim urlat, pe ton nebun de nebunie, în timp ce vântul îmi vâjâie în tâmple :„ Lasă-te! Lasă-te mie! Am să te iau, valuri am să te fac, frunză, petală de floare, rază de soare. Dă-mi-te mie!”
Și eu mă dau. Și sunt și frunză și floare, și val, și soare. Sunt tot și toate în zbor către iele.
Am șaptesprezece ani. Sunt anii în care, dacă doar îți dorești, poți zbura. Poți transcede universuri. Poți orice, la șaptesprezece ani. Doar să-ți dorești! Și totul se-mplinește.
Oprim în mijlocul pădurii și, când zgomotul motorului se oprește, o liniște ca de popas de viață ne învăluie.
– Iubita mea, iubită…își încleștează Adi C. mâinile în părul meu și-apoi mă strânge ușor și tandru la piept, ca pe ceva prețios și scump, ce nu îți aparține, nu îl vei avea vreodată, dar toată viața ta ai să ți-l dorești.
„ Nimeni pe lumea asta, mă smucea el scuturându-mă, să-mi intre bine-n minte, nimeni nu te va iubi vreodată așa cum te iubesc eu! Nimeni nu va descoperi vreodată în tine, comoara pe care am descoperit-o eu. Până și râsul ăsta, de toantă, când nu gândești cât de tare mă poți răni cu el, până și el, are ceva aparte.
Și nimeni nu va vedea vreodată. Doar eu. Și tu nu știi, cretina mea ciudată, cât pierzi.”
„ Ba știu. Că de-aia mă iubești. Pentru că știu. Te simt, te-aud, te sorb, dar nu te pot iubi așa cum tu ai vrea. Dar tu, mai mult decât oricine, ar trebui să știi că iubirea pe care o am eu pentru tine, cealaltă iubire, e la fel de prețioasă. E parte din mine. E parte din tine…”
Îi simt lacrimile pe obraz, și știu că știe. Nu e nevoie între noi de cuvinte. Le folosim doar pentru că ne plac și le știm. Ca pe o melodie frumoasă in surdină.
– Te voi da ielelor în noaptea asta, îmi spune el cu o tristețe grea, de rămas bun in voce. Nu vreu să fiu cealaltă iubire. Ială. Iala mea… preoteasa soarelui, beția mea din suflet…poate te voi uita…
– N-ai să mă uiți, cealaltă iubire a mea, cum nici eu n-am să te uit vreodată pe tine, celălat suflet al meu, îi apăs eu greu cu palme calde, lacrimile amare de pe obraji, cuibărindu-mă în el, iubindu-mi neiubirea.
– Le-auzi ?! mă-ndepărtează el scrutându-mă în întunericul fremătător de iunie verde crunt. Le-auzi?!
– Le-aud… șoptesc eu lung, aburiu și-ncep să mă legăn în legănatul brațelor lui:
Voi Ielelor
Măiastrelor
dușmane oamenilor
stăpânele vîntului
doamnele pământului
ce prin văzduh zburați
pe iarbă lunecaț
iși pe valuri călcați
vă duceți în locuri depărtate
în baltă, trestie, pustietate
unde popă nu toacă
unde fată nu joacă.
Vă duceți în gura vîntului
să vă loviți de toarta pământului.

Și ielele vin….
( Va urma .. :))  )