Își rostogolește albul ochilor, dând în același timp, des din gene și eu mă gândesc cum să mă abțin să nu plâng. Voi călători cu femeia asta lângă mine, aproape nouă ore. Și nu pot să-mi scot cartea, să mă prefac a citi, că se înserează. „ Cum prind o pauză, îmi bag căștile în urechi ” îmi mai vine mie sufletul la loc.
– A terminat dreptul cu 10 pe linie și-acum face masterul.
– Da, îi spun eu părând chiar drăguță, îi la modă să mai frece menta pe spatele părinților, încă vreo doi, trei ani. Bine că nu vrea să facă a doua facultate.
– Vai de mine! Vai de mine! își flutură ea genele în disperare, de mai să-i sară de pe pleoape. Nu-i cazul fetiței mele. Ea are nepărată nevoie de master că…
– Da, îmi imaginez. Și știu cum e, încep eu deodată să-mi flutur și eu genele, hotărâtă să mă distrez de una singură, dacă tot nu pot scăpa de ea. Unul dintre băieții mei a fost chemat încă din facultate să predea ca asistent, plusez eu ștergându-mă fin în colțul gurii cu degetul mic.
Și-ncerc să nu bufnesc în râs, pentru că, la recensământ, când scribul mă întrebse cu ce se ocupă fiul meu, i-am spus suav : „ în genere, e belitor de p…”. Și bietul om a rămas cu pixul în aer, neîndrăznind nici să se uite către mine.
– Și vă rog să mă credeți, stimată doamnă, mă sclifosesc eu , făcând gesturi  largi, fluturându-mi palmele ca o balerină, a fost nevoit să refuze.
Mă privește ușor încruntată, uitând să-și mai strâmbe gura și să fâlfâie din gene.
– De ce ?
– Cum adică? par eu ușor consternată. Asistent? Visurile lui sunt mult mai mari de atât. Toți profesorii îl considerau genial. Și să nu vă mai povestesc despre celălat. Nu lasă cartea din mână. „ Mai lasă, mamă, cartea, și mai ieși și tu la un bar, la un chef cu băieții.” Dar el nu și nu. E însetat de cunoaștere. Face două facultăți deodată! am eu, așa, o revelație.
Na! Futu-vă-n aripă cu zecele vostru pe linie!
Norocul meu că nu m-a întrebat ce facultăți face, că eram deja setată pe medicină si drept. La Oxford !

Nu-i pot spune unei astfel de femei că pe mine, mai mult ca orice 10 din lume, mă face fericită râsul în hohote al copiilor mei. N-ar înțelege.
Copiii cu zece pe linie, nu știu să râdă. Ei doar zâmbesc. Politicos. Nu cu gura până la urechi.
Studiați-vă copiii când cresc. Când sunt mici, râd pentru că încă li se dă voie. Când cresc, dacă nu mai știu să râdă, ci doar zâmbesc, să știți cu toții : copiii voștri suferă. Și nici nu știu. Și nu din vina lor.
Mi-am crescut copii cu sinceritate, cu realism.  Nu pentru că aș fi „ genul de persoană care nu suportă minciuna”. Nu. Eu știu că minciuna e mai mult decât necesară. Nu. Eu iubesc minciuna, atâta timp cât are sens. Imaginați-vă o lume în care ne spunem noi, fiecare în parte, adevărurile noastre. Pentru că adevărurile sunt personalizate…
Nu i-am lăudat în viața mea, fără să merite, ba dimpotrivă, am dus ironia până la durere. Dar copiii mei au și avut voie să-mi spună că eu vorbesc prostii . ( Și mi-o spun foarte des. :)) )
Fii sincer cu tine! Să iei 10 pe linie , dacă tu îți dorești! Nu pentru mine, nu pentru profesori, nu pentru colegi, nu pentru vecina. Fă-ți o carieră dacă tu îți dorești! Nu pentru mine…
Și copiii mei sunt sinceri. Spun adevăruri simple, care nu sunt menite să rănească. Și sunt uimiți copiii mei când văd că au rănit. Nu știu de ce. Și nu pot înțelege… Și nu sunt înțeleși…
Pentru că peste tot, in jur, sunt copiii cu 10 pe linie.  Copiii care au fost intr-o continuă competiție. Și-au câștigat ceva. Doar că ei nu știu ce.
Copiii care zâmbesc…