„ Va trebui să trec prin asta, secundă cu secundă” și simți cum o acoperă o spaimă plumburie pe umeri, pe ceafă pe șira spinării.„ Cine m-a adus aici, nu m-a adus doar pentru o după-amiază” și ieși din ea, urlând necontrolat, fără speranță, fără așteptări, doar animalic. Urlă până vocea ei deveni doar un gâjâit agonic.
Mai târziu își dădu seama că adormise, pentru că visase. Și în vis era lumină.
„ Adună-te! își spuse simțind cum urletele îi înecau plămânii. Adună-te, gândește! Atât ți-a mai rămas, creierul. Folosește-l!”
Nu era o luptătoare. Crescută dur, de părinți abuzivi, avea mai degrabă tendințe de izolare, decât să-și înfrunte temerile, obstacolele. Multele și „ruptele din rai” bătăi, își puseseră amprenta pe viață în personalitatea ei. „ Dacă aștepți, te-ascunzi, până la urmă, răul va trece”.
Părinții abuzivi, ( de altfel ca și cei mult prea protectivi ) nu distrug vieți, ci doar le mutilează.
Se ridică și-ncepe hotărâtă să pipăie în jur. Avea nevoie de toaletă. Zidurile erau făcute din blocuri mari de piatră. „ E beci ”, își spune ea, încercând să nu-și imgineze șoareci, șobolani sau alte lighioane. Se lovește în coaste, pierzându-și o clipă respirația, de un fel de raft ieșit din perete. Gol. Nu era nimic pe el.
Aproape fără să respire, de cât îi era de groază de necunoscut, pipăie mai departe.
Găsește o chiuvetă și constată cu un fel de bucurie înlăcrimată, că are și apă. Probabil nu e potabilă, având în vedere că primise apă în recipientul de tablă, dar se putea spăla. Și asta da, era o bucurie. Și găsește și toaleta.
Se întoarce pe același traseu, hotărâtă să mai amâne explorarea din restul încăperii pe mai târziu.
” Ciudat cum ne facem locuri care ne dau senzația de siguranță, chiar în inima răului ”, își spuse ea când își dădu seama că tot ce își dorește acum e să ajungă la saltea și să se acopere cu pătura scorțoasă.
„ Și-acuma să vedem, ajunge ea în pat cu mâinile pline de mâzgă de pe pereți. Să găsim o explicație, gândește ea la plural detașându-se de creierul ei, luându-l ca pe o ființă separată cu care se poate consulta. Un bărbat a făcut asta. În general, e vorba de unul singur. Mă ține în întuneric tocmai ca să mă înspăimânte. Și am senzație îngrozitoare că e cineva cunoscut. Atfel nu de poate explica faptul că m-a luat din casa mea, fără să simt absolut nimic. Probabil vreun gaz, ceva. Dar cheie ? Ușa era tot timpul închisă. Cum intrase?
Va urma violul și apoi, foarte probabil moartea, își spune și simte cum lacrimile încep să-i curgă râuri adunându-se în barbă.
Văzuse zeci de filme cu tinere răpite de psihopați. Citise cărți. Obsedant îi revenea în minte, „ Colecționarul” lui Fowles. Și Miranda fusese răpită și adăugată la o colecție de fluturi.
„ Și totuși, de ce eu? Și cine?!”
Începe să se gândească la bărbații pe care îi cunoscuse, încercând să-și amintescă dacă vreunul dintre ei îi păruse mai ciudat.
Simte cum lacrimile uscate îi strâng obrajii și-și dă seama că zâmbește. El. Doar de el își amintește acum, agățându-se de imaginea din amintire ca de un colac de salvare.
Se dusese hotărâtă spre el, să-l abordeze cumva, să nu-l piardă. Dar când ajunse în dreptul lui, tot curajul ei se topise. I se făcu rușine și doar îi zâmbi, trecând mai departe. Surprins de zâmbetul ei, o privi o clipă uimit și-apoi îi zâmbi și el. Își amintea clar cum se făcuse dintr-o dată soare.
Plecase atunci și ea nu știa ce-ar putea face: să-l urmărească?  Rămăsese uitându-se la el cum se îndepărtează, gândind : „ Toată viața îmi voi aminti de zâmbetul ăsta. Și toată viața mea am să-l regret.”
Îl revăzuse totuși, după câteva săptămâni, când ieșea de la o repetiție, pe holul facultății de Teatru. Ieșise râzând,( era un spectacol de improvizație și repetițiile ieșeau mult mai bine, intotdeauna, decât spectacolul în sine) și se oprise cu râsul înghețat pe față, când îl văzuse. El o privi o clipă, ușor încruntat, de parcă își amintea ceva, fără să știe ce și trecu mai departe.
„ Nu, își spuse ea. De data asta nu, nu te mai las”.
– Am să-ți fac, străine, o propunere pe care nu vei avea cum s-o refuzi.
Îi licăresc ochii a zâmbet:
– Nici nu intenționez, și-i face un semn ca o invitație, cu palma deschisă spre ea.
Primul ei gând fusese : „ o noapte de iubire”, dar nu avu totuși atâta curaj :
– Am să te las, misteriosul meu străin, pe tine, s-o ghicești.
Și plecă râzând, sperând s-o țină picioarele tremurânde, până la ieșire.
” Am să-l revăd ”, își spuse ea încrezătoare. Și da, îl revăzuse, când venise să le predea cursuri pentru comunicare audiovizuale.
Un urlet lugubru o smulse din vise. Un urlet care se izbea de pereții de piatră, ricoșându-i apoi în timpane. Și ceva greu îi sfâșia ochii în mii de lame : lumina.