Nu mi s-au sărbătorit zilele de naștere nici în copilărie, nici în adolescență. Nici mie, nici fraților mei.
Cu Ovidiu a fost o tentativă, când a împlinit șase ani, care a eșuat complet.
Fusese tatăl meu în Ungaria ( să vândă cognac franțuzesc, făcut la noi în pivniță ) și stătuse în gazdă la o familie care pe el l-a impresionat foarte tare.
„ Oameni nebuni! îi categorisea el, dar nu urlător cum își punea el pecetea în general pe pământeni, ci vag uimit. Venise fostul soț al femeii și stăteau toți trei la masă și râdeau!” era el uimit că sunt în lume astfel de oameni care nu se urăsc. Dar mai mult decât fostul soț acceptat ca făcând parte firească din familie, îl impresionase fiul unguroaicei, un adolescent. Îi plăcuse foarte tare dezinvoltura, naturalețea și încrederea în sine a băiatului. Și-ar fi dorit și el așa un urmaș.
„ Când Ovidiu o să se apuce de fumat ( probabil tânărul își aprinsese o țigară și nimeni nu-i dăduse cu parul în cap ), numa Kent o să-i cumpăr!”
Bineînțeles că a uitat ce-a promis și când l-a prins fumând peste câțiva ani… nu i-a cumpărat Kent.
Deci, hotărât să-l sărbătorească:
– Fă-ți lista cu invitați, Ovidiu, că eu îți pregătesc toată mâncarea, a decis proaspăt hotărâtul meu tată să-și umple copilul de încredere în sine, începând chiar din acea clipă.
Și Ovidiu a făcut lista.
De ziua lui stăteam toți și așteptam invitații. Și stăm, și stăm…
– Mă, tu ai chemat copiii ăia?
– Io am făcut lista…
Da, cam așa se întâmplă când copiii nu știu cum se sărbătorește o zi de naștere. Se umplu de încredere în ei, pe tot restul vieții.

Când eu am împlinit 17 ani, Katy, prietena mea, îmi spune:
– Știi ce cadou îți voi face? Am să-ti prezint un tip mișto, care de mult vrea să te cunoască! Să vezi cât îi de frumoooos!
Chițăim amândouă pe tonuri de : „ hai, tu, ești nebună? chiar e mișto? și zici că vrea să mă cunoască?”
Și vine necunoscutul meu, cu un buchet imens de flori la întâlnirea pe neve.
În clipa în care l-am văzut, am avut o dorință imensă să mă întorc și să fug. Îl priveam totuși cu ochii bulbucați de cât de tare mă abțineam să nu râd. Atât de frumos era. Avea năsucul cârn și-un ten imaculat de ingenuă.
– Pe mine mă cheamă Sandu, își dă el ochii peste cap bătând ades din gene. Sandu Bibelou.
Cred, adică nu cred, chiar sunt sigură că l-am stropit și-n ochi pe bietul Narcis, când am bufnit în râs.
Nu mai țin minte dacă s-a supărat sau nu.

De majorat nu-mi amintesc nimic. De parcă n-ar fi existat.

Și-a venit apoi ziua când am împlinit douăzeci de ani.
Ziua în care eu am văzut pentru prima oară flori. Și erau pentru mine. Flori de ziua mea. Frezii. Trei fire.
Cele mai frumoase flori de pe pământ.
– Câți ani împlinești tu, omule? și-adaugă apoi privindu-mă adânc în suflet, omule drag…
– E prima zi din viața mea.

Și-am început o viață plină de zile. Azi împlinesc șaizeci de ani și patruzeci de fericire.
Dimineață Dragoș mi-a făcut cafeaua în timp ce eu eram într-un palpitant turneu de remi. Și mă pupă ( ca în fiecare dimineață ) până eu, cu un tandru : „ da, lasa-mă copile, că-mi iau ăștia jocker-ul”, îl împing duioasă.
Am primit apoi un mesaj de la nora mea, Iza. Mesaj intens și cald încărcat de „ je ne sais quoi” anume, cum știu sigur că puține soacre din lume, primesc.
Și Alex, care observase că mi se umflaseră foarte tare picioarele când stăteam cu ele atârnate la calculator, mi-a adus un laptop. Are și măsuță de-aia, pentru prințese. Nu picioarele o să mi se mai umfle mie de-acum înainte.
Copiii mei…
Nepoții mei, pe care-i simt făcând parte din mine, din tot ce sunt eu azi și care mi-au dat voie să-i pot iubi ca pe copiii mei…

Am avut și am  parte în zilele mele de-acea uimitoare și da, magică, iubire necondiționată, când cineva te iubește așa cum ești, fără să te judece, fără să vrea să te schimbe.
Puțini o fac, dar pentru mine e întreaga lume.