Ne începem ziua de muncă, robotind de zor la fierbătoare, ceainice și alte instrumente de fiert cafeaua. După care ne aprindem țigările și începem să povestim, mai pe rând, mai toate odată, ce făcusem în ziua precedentă sau ce visasem. Aproape toate aveam copiii mici, așa că aveam ce povesti, nu glumă.
– Să vă spun ce-o făcut fiică mea ieri, începe Lenuța  și toate tăcem brusc. Lenuța era printre cele mai discrete femei în ceea ce privea familia ei ( discreție care nu folosea mare lucru, că toate știam tot ce era de știut. Radio șanț funcționa.) Dar povestea atât de rar, încât ne întoarcem toate privirile spre ea, pline de curiozitate.
– M-o făcut de rușine aia mică. Eram în sala de așteptare, la dentist, și-o văd cum merge ață la un copil și-i spune : „ Îmi dai, te rog, puțin, bomboana ta?
Doar o miros și ți-o dau înapoi!”
Ne va rămâne peste ani, expresia fetei Lenuței. Aveam și noi multe de mirosit și dat înapoi.
– Tâmpitul de fiu-miu, se ridică Carmena și-ncepe să bea apă ( avea o sete continuă, saharică), s-a opărit pe spate!
Răd, de-mi sar și fișele de pe birou :
– Cum tu? Cum s-a opărit singur pe spate?!
Să-mi fie cu iertare, da nu prea simțeam niciun fel de milă. Carmena avea un copil zbanghiu de tot. Când venea cu el la birou ne feream de el, ca de necuratul. Ne împungea în fund cu ace de gămălie și ne dadea cu liniarele în cap. Și noi trebuia să răbdăm, că era fiu de securist. Doar că eu nu prea tăceam :
„ Carmena, ține-ți plodu în frâu, că io îi trag una după cap, de nu s-adună!”
„ Păi ce să-i fac, Paula, că mă spune la taică-su, și văd eu pe dracu!” se plângea ea smiorcăit uitându-se la mine de parcă ar fi vrut chiar să-i dau un sfat. Nu cred, totuși că mi l-ar fi urmat: „ dă-i cu zbanghiu-n cap, la bărbatu ăla a tău”.
– Eu eram cu oala de apă fierbinte, și i-am spus să stea locului, că-i periculos. Și ce credeți că face? Se bagă pe dedesupt și dă cu capul în oală, intenționat.
Râdem toate, de parcă ce poznă drăguță ar fi făcut bietul copilaș.
– Și-acum eu ce mă fac? se uită ea la noi cu o privire terorizată. Când vine ăsta din delegație și mi-l vede opărit…
Și eu mă gândesc cu groază, cam ce căsnicie are fata asta, dacă ajunge să nici nu-i fie milă de copilul ei, de câtă spaimă are în ea.
Absolut toate nevestele de milițieni și securiști pe care le cunoscusem treceau prin tot felul de coșmaruri și chinuri. Și pentru mine era o veșnică uimire : de ce stau?! de ce suportă?! N-am aflat răspunsul de la niciuna dintre ele.
– Ar trebui să mai ieșiți și voi la locul de fumat. Sunteți prea multe fumătoare în birou, se stropșește deodată Rodica la noi. Nu știu de ce trebuie să suportăm noi astealalte, tot fumul vostru. Toate hainele îmi miros a tutun.
– Spală-ți-le! mă reped eu la ea, uimită totuși de ieșirea Rodicăi.
Preoteasă în timpul liber, era una dintre cele mai blânde și tolerante femei pe care le întâlnisem eu vreodată. Se uită la mine pe deasupra ochelarilor și văd că aproape tremură de nervi. Cine știe de când își dorea ea să ne spună să ieșim afară.
– Chiar nu văd de ce sunt eu obligată să vă suport vouă țigările astea care put!
– Și noi de ce să-ți suportăm ție mirosul de sarmale pe care le încălzești pe reșou? mă reped eu la ea.
– Păi ce? se-nmoaie Rodica, rănită. Sarmalele mele put?
– Tot ce vreau să-ți spun, e că într-un colectiv, trebuie să suporți una, alteia, tot felul de chestii.
– Și ce? Sarmalele mele put? repetă ea și i se simte în voce o umbră de plâns.
– Păi da. Put, gesticulez și eu nervoasă cu liniarul. Da nu pot să mă exteriorizez prea tare, că-mi legasem liniarul de birou ( mi-l tot luau fetele ), și gesturile mele, în loc să fie ample și elocvente, erau o chestie mică și mărunțită de parcă făceam o labă.
– Haideți tu, afară! Să n-o mai afumăm pe coana preoteasă! dau eu regruparea comunității de fumătoare. Și-i spun din ușă întinzând un deget către ea :
– Sper că ți-e clar că pe voi o să vă bârfim, o bag eu și pe prietena ei, care în tot timpul ăsta avusese fața aia ascuțită de „ așa vă trebuie! nesimțitelor!”
Ieșim râzând cu cafelele în mâini și ne proțăpim în holul larg din fața biroului. Eram la ultimul etaj, doar noi, de la Oficiul de Calcul și biroul Aprovozionare.
Birocrația, într-o intreprindere, se împarte aproape pe caste. Cațele de Contabilitate, sfrijitele de la Financiar, spălăcitele de la Personal, erau la primul etaj, aproape de împărăție. Și noi, stricatele de la Oficiu și Aprovizionare fuseserăm exilate. Adevărul e, că la început, nimeni nu vedea importanța calculatoarelor. Era considerat un birou creat doar ca să le găsească un loc mai călduț celor cu pile. Și cam așa era. Doar că așa era, în fapt, în toate birourile. Aproape toate eram nevestele cuiva, fiicele cuiva, nepoatele cuiva. Sunt absolut convinsă că toată treaba de hârțogăraie s-ar fi putut face cu un sfert din persoanele care lucrau în TESA.
Lucrasem înainte pe bandă, cu muncitoarele, dar eu, până să ajung la „birou”, nu auzisem niciodată expresia „volum de muncă”.
„ Am așa un volum de muncă, că nu știu cum o să-i pot face față!” și eu, proaspăt venită de pe banda de tras, unde se muncea la foc continuu, 8 ore, 12 ore, mă uitam siderată la sclifositele alea cum își făceau cafeaua și se plângeau de cum trag ele în jug. Eram la biroul Plan. În anul în care am stat eu acolo, n-am reușit să văd nici măcar o planificare. Și mie mi se dăduse să fac o chestie, la care „munceam” ore în șir, cu trei culori de pixuri, pe documente cumulative lungi de un metru și nu a folosit absolut niciodată, nimănui.
Nici documentele lor cumulative, cu care se vânzoleau pe holuri, trecând dintr-un birou în altul, pline de importanță, nu am observat să folosească vreodată cuiva.
Nu strică să ai termen de comparație. Eu am devenit expertă în birocrați care se prefac a munci. Îi văd peste tot. În absolut toate instituțiile statului.
Așa pile cum eram, se departajau totuși persoanele cu creier de cele care doar stăteau cuminți după un birou, calculând mica lor porțiune, fără să fie vreodată interesate să facă ceva în plus. Ele erau, în general, cele care, atunci când venea vreo muncitoare după adeverințe ( adeverințe care le trebuiau și la intrare la budă, atât de răspândită era birocrația în țărișoara noastră) spuneau pline de importanță :
– Veniți, dumneavoastră, mâine! Acum sunt prea ocupată.
– Tu, nu încercați, totuși, să vizualizați cam ce înseamnă pentru ele „ mâinele” ăsta? Poate vin din cine știe ce colț a orașului, pe jos, poate și-au lăsat copii la vreo vecină, poate i-au închis singuri în casă. Și vouă vă ia două minute să le căutați fișa.
– Ia nu mai face tu pe șefa!
Nu făceam pe șefa. Doar știam ce înseamnă : timp pierdut, umilință, neputință… De altfel, șefele noastre s-au dovedit a fi chiar cele mai lipsite de eficacitate, dintre noi toate. Am să vă spun odată o poveste cu una dintre ele, și cum devenise pentru ea o obsesie să mă dea afară, doar pentru că i-am spus că după ce că-i chioară, mai și bubuie de proastă. Nu știu de ce nu-i prea plăcea de mine.

La Oficiul de calcul începuserăm cu un Celatron, un calculator care ocupa spațiu cât două apartamente, cu bandă perforată, cartele perforate. Era impresionant cât spațiu ocupa, cât zgomot făcea și cât de ineficient era. Ajunsesem între timp la mult râvnitele PC-uri. Și-apoi, gândiți-vă că azi, la doar treizeci de ani distanță ( spun doar , comparativ cu cele patru miliarde și jumătate de ani, ale planetei ) avem cu toții pământul în palme, în mici telefoane. Da, parcă ți-ai dori să le spui fetelor cu buze umflate și lipitori pe post de sprâncene: știți că Prunariu ( primul nostru cosmonaut ) a zburat în spațiu cu de treizeci de ori mai puțină putere decât cea pe care o ai tu, în palme, ca să-ți pozezi o carcasă goală, care nu-ți aparține ? Știi că poți apăsa pe un buton și toată viața lui Da Vinci, a lui Shackespeare, a lui Steve Jobs îți apare în față? Știi că poți într-o secundă să afli că î-ți și î-mi și dămi, te pot zgâria, pot lăsa cicatrici care nu se pot umple de niciun botox din lume. Ați observat și voi cât de legat e botoxul de î-ți?
Dar n-am să le spun eu. Eu sunt plină de tact și n-am să  supăr pe nimeni.

Deci, ieșim pe hol și eu încep să le povestesc un film pe care îl văzusem pe video. Ne adunam mai mulți la cineva acasă și venea un tip, ( întotdeauna dubios ) care deținea un video cu casete. Și, contra cost, 25 de lei filmul, ne puteam ridica nivelul cultural, în miros înțepător de ciorapi de plastic.
– Am văzut aseară Terminator și un film cu Chuck Norris. Din ăla de-și dau palme cu piciorul. Și un film de groazăăăă. Și unul mișto, psihologic. Și-au pus și unul porno, la sfârșit, da nu m-a lăsat Costaș să mai stau.
„ Nu ți s-ar fi părut ciudat să stam acolo cu toții și să ne uităm la porcării?” îmi vede el botul de supărată.
„ Ba da, da tot aș fi vrut să văd și eu. Ce, ei cum au rămas? Doar noi doi am plecat.”
„ Lasă, stricata mea iubită, că închiriem doar noi doi, un film porno ”.
„ Cred că ar fi mai ieftin să facem noi unul”, îmi trece mie repede bosumflarea.
Încep să le povestesc filmul și ele mă ascultă captivate. Era perioada în care nici la cinematograf nu se mai dădeau prea multe filme străine și-atunci ne mulțumeam cu povestitul celor care le vedeau așa, în mici grămezi în apartamente.
Apare și Mariana, care lucra acum la Personal. Fusese colegă cu noi dar, inteligentă, harnică și foarte motivată, fusese avansată ierarhic, pe merite concrete.
Dar îi lipsea Marianei colectivul nostru gălăgios și vesel. Și Atenuța, mezina noastră și alte nefumătoare ni se alăturau. Cam așa cum se întâmplă acum, la nunți, de se pomenește biata mireasă singură într-o sală imensă, împodobită frumos, că toți nuntașii stau pe-afară, cu fumătorii.
– Da cum de stați afară? Pe cine bârfiți? râde Mariana.
– S-a enervat Rodica pe noi, că o afumăm.
– Rodica?!
– Tu, am eu așa o revelație. Cred că știu ce s-a întâmplat. Ieri, când se uita în Neckermann ( revistă catalog obținută cu greu prin metode total ilegale) o văd la un moment dat cum, cu o față șocată, își ia liniarul si-ncepe să măsoare ceva pe birou, și ochii i se măresc de uimire.
„ La ce te uiți tu, acolo, Rodica? Ce măsori?” mă ridic eu repede, bănuind cam ce o fascinează. Rodica, preoteasa, roșește violent și-ncearcă să dea pagina, pe neobservate. Vica era cea mai aproape și-ncepe să râdă strigând în gura mare:
„Se uită la pule! La alea electrice.” Și țin-te frate pe râs și miștouri. Rodica nu prea are de ales și râde și ea.
„ Câți centimentri avea?”
„ Lasă-mă tu, că poți să-ți bați covorul pe ele!”
– Dar i-o fi rămas ei un ghimpe, c-am prins-o.
– Ce pantofi mișto ai! îi spune Gabi Copil aproape cu invidie Marianei. Cum poți să mergi pe tocurile alea?
Își luase și Gabi ( o femeie micuță, cu o față veșnic demonstrativ încruntată de : ”v-am spus eu că vine sfârșitul lumii!”) o fustă de un roșu toreadoric, largă. Și era atât de mândră de fusta ei, că după doi trei pași normali prin birou, ne pomenim cu ea că face o piruetă, vălătucindu-și fusta de ne zburau toate documentele. Mă uit la ea, de nu știam dacă trebuie să-mi scuip în sân, sau să-mi fac cruce, și ea, cu-aceeași față acră, ridată și îngrijorată, mai face o piruetă!
Trebuia să ne băgăm pe sub mese, să râdem înfundat acolo, că ea ne-ar fi pus lumânări în biserică. Și nu din alea albe.
Pe scările dintre etaje se-aud țăcănind alte tocuri și-o voce dictatorială care strigă către câteva muncitoare refugiate sus, la locul de fumat al muncitoarelor:
– Ce faceți voi aici? De ce nu sunteți pe bandă?
– Costa! Directoarea! i se măresc ochii Marcelei ca de groază. Mariana are o tresărire ca de sughiț, și vrea s-o ia la fugă ( nu dădea deloc bine să fii văzută în compania nebunelor de la „Ospiciul de calcul”). Unul dintre înaltele tocuri îi alunecă și se prăvale din înălțimea ei , peste pipernicita Gabi. Marcela vrea să le ocolească strategic, dar, vâltoarea celorlalte o prinde și-o-mplântă în grămadă. De undeva, din adâncuri, se-aude sufocat, râsul gâlgâit al Vicăi. Tania se uită la invălmășală c-o față senină de : „ aveți grijă, să nu vă loviți!”
Și eu încep să răd împrăștiind cafeaua pe fuste elegante, pantofi se lac și bluze apretate. Cand apare Costa, se uită la îngrămădeala de doamne birocrate, care se zbăteau să se desprindă din învălmășeală, se uită la mine ( eu nu de curajoasă nu încercasem să fug, dar n-am fost în viața mea cine știe ce alergătoare) cum mă înecam de-atâta ras, că deja fornăiam sforăit, în prag de colaps.
Le ocolește țâfnoasă, ignorându-le și, când se-ndepărtează, îi văd umerii cum îi tresaltă de râs înfundat.