Nu la fericire trebuie să ne gândim când intrăm intr-o relație. Fericirea este o stare, ca o ardere, ca un orgasm : intensă și de foarte scurtă durată.
Căsnicie fericită nu există !
Nici măcar în povești . „ Și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…” Dar nicio poveste nu știe, nu vrea să detalieze cum e cu fericirea asta fără de sfărșit. O lasă așa, nepovestită.
Eu știu continuarea poveștii. De cele mai multe ori, Ileana Cosânzeana ajunge obeză și Făt Frumos, alcoolic. Sau invers.
Și știu și s-o povestesc. Pentru că știu de ce. Doar că nu interesează pe nimeni continuarea poveștii mele. Toți vrem fericire. Cu polonicu o vrem. Fără să ne dăm seama că porția e doar de-o linguriță. Mai mult nu putem duce. Fericirea, în doze mici e antidot pentru durere.
Dar există, totuși, căsnicii reușite. Sunt cele în care femeia tace, înghite, ascunde. Sună ca o minciună perpetuă dar, paradoxal, astea sunt acele frumoase căsnicii pe care le vedem noi dinafară. Când îi vezi pe cei doi soți plimbându-se frumos împachetați, ținându-se de mână.
Da, bărbaților cu neveste blânde, femeia voastră vă minte. Minte ca să vă fie vouă bine, să-i fie și ei. Un bine cald și sec. La început plânge singură-n baie, noaptea sub plapumă când voi dormiți liniștiți sau când plecați de-acasă. Plânge ea, ce plânge, și-apoi se liniștește. Se contopește cu minciuna ei, cu tăcerile, cu tot ce-ar vrea să spună și nu va mai spune niciodată, pentru că a văzut că asta este o variantă bună. Oricum el nu-nțelege, devine violent în gesturi și cuvinte, și-atunci tot ce-i rămâne e să evite stările-ncordate. Să tacă și să-nghită. Mințind fără să mintă. Se identifică, in timp, cu el, uitâd ce și-a dorit cândva și ajungând să creadă, sincer, că dorințele lui sunt ale ei. Sau invers.
Și există cealaltă variantă. Femeia extrovertită. Femeia balaur. La fel de chinuită. Doar că ea nu acceptă chinul de una singură. Îl vrea în doi.
Și ăsta este fără de sfârșit… Dar chinul ăsta da, ăsta ar merita povestit. Cum ajungi să urăști ce-ai iubit, cum ajungi să muști acolo unde, cândva, ți-ai topit sărutări fierbinți. Blestemul visului împlinit.
Recordul căsniciilor nefericite, îl ating tocmai oamenii cei mai pasionali, cu trăiri intense.
Da, m-am căsătorit  cu omul iubit, mi s-a împlinit visul…
Și nu știi ce-i cu chinul care urmează visului împlinit. Nu știi să-i dai nume, nu știi cu ce poți umple golul, vidul ce urmează împlinirii unui vis.

Eu am trăit trei vieți distincte într-una singură. Nu m-am schimbat eu, ci doar decorul, personajele din jurul meu.
Mi-am început, prima mea viață, într-un fel de negru, greu, opac, și crunt. Atât de negru, încât, chiar dacă nu știam cum e lumina, eu tot știam că-i întuneric. Despre viața aia, de demult, vă povestesc în prima parte a cărții mele ( care e foarte puțin probabil că va fi publicată vreodată :)) ).
Mi-am început a doua viață-n zbor, spre rai. Spre visul pe care nici măcar nu îndrăzneam să mi-l doresc. Și-acolo-n rai, în soare, am stat cu visul împlinit în brațe, și-am plâns… și iar am plâns, fără să știu ce pot să fac cu el.
A treia viață nu a avut un început anume. Cred doar că am alunecat încet, în ea, fără să mi-o doresc, fără să fie un vis al meu de împlinit. Viața dintre vieți…
Și despre viața asta, despre împlinirea mea ca om pe-acest pământ, despre înțelegerea a tot ce-a fost și-a tot ce va urma, în aceeași carte vă voi povesti.

Dacă am ști, dac-am putea cu toții să ne bucurăm de lucruri mici, mărunte. Să ne trezim dimineața și primul gând să nu fie ce mi-aș dori de la ziua asta, ci doar să fim recunoscători pentru ce-a fost bine în cea de ieri.
Și primul gând să nu fie ce mi-aș dori…ci doar o bucurie pentru ce mi-a oferit viața, fără să-i cer…