Mă uit în jur aproape cu disperare: „ nimeni nu vede cât e de tâmpită piesa asta de teatru ?!”
Femeia de lângă mine miroase a ceapă prăjită. O fixez cu privirea, în timp ce ea se tot uită panicată, cu coada ochiului, repetitiv, la mine și, ani de educație, ani de experiență îmi spun : „ Taci! Taci dracului!”
– De ce miroși a ceapă prăjită?! îi șoptesc eu încrâncenată, scuturându-mi palmele răsfirate în fața perplexă a femeii de lângă mine. Nu are logică. Nu vii la o piesă de teatru dacă trebuie să faci cuiva tocăniță. Faci tocănița și stai dracului cu tâmpitul . Sau cu copiii. Cui i-ai făcut tocăniță de ceapă înainte de-a ieși din casă și-a veni într-o sală de teatru? Cui?! îi urlu eu pe șoptite.
Femeia cască niște ochi imenși, o văd cum încearcă disperată să înțeleagă ce i se-ntâmplă și se mută cuminte, privindu-mă cu o coadă de ochi speriată, doar cu două scaune mai departe de mine.
Bineînțeles, primul impuls e să mă duc după ea și s-o-ntreb: „ De ce nu pleci mai departe? Că sunt, slavă Domnului, locuri goale în sală. Ce anume din tine te ține atât de aproape de cineva care te atacă ?! Vezi? De-aia miroși a ceapă prăjită!”
O las în pace, totuși, și zâmbetul îmi reapare pe buze. Da. Cred că m-am mai răcorit.
Iza îmi pune o palmă cuminte pe genunchi, fără să mă privească. „ Liniștește-te, îmi spune mâna caldă a nurorii mele. Te rog…”
Se așezase strategic între mine și mama ei, cuscra mea, ( cuvântul „cuscră”, ca și „soacră”, a căpătat de-a lungul timpului, conotații grele, sumbre). Își făcea griji degeaba, nora mea. Cu Oli, cuscra, nu te poți certa, pentru că este o dulceață de femeie.
Mă bufnește râsul. Nimeni nu pare deranjat, atâta timp cât piesa asta de teatru se presupunea a fi o comedie. Mai încep vreo doi trei să râdă, ca proștii.
Erau atât de dornici să-și dea acordul pentru calitatea piesei, încât, după minute bune, în care toți așteptau să înțeleagă ceva din cretinătatea de piesă, când unul dintre personaje spune :
– Fiul meu a plecat.
– Unde? întreabă cel de-al doilea personaj, cu ochii beliți și mâna pe gâtlejul întins de uimire.
– În Kuala Lumpur.
Și toată sala râde frenetic, bătând din picioare.
Atât de simplu să fie? Ajunge ca un cuvânt să semene cu ceva obscen, și orice tâmpit de scenarist să aibe succes? Atât de simplu să fie?!
Maryl Strep spunea :„ Eu joc teatru. Sunt bună la asta. N-am încercat niciodată să scriu scenarii, să produc filme. Eu doar joc teatru.” Bunul simț spunea…
Trei femei în tranziție. Cred că ăsta era titlul piesei.
Trei actrițe mari, de excepție,( care de fapt erau vreo patru ), au pus tot ce aveau mai bun, timp de-o oră jumate, să facă din căcat bici. Și-al dracu bici, nu voia nicicum să pocnească!
– Kuala Lumpur!  ridică Rodica Bitănescu un deget în aer și oamenii râd. Și eu spumeg pe nări fornăind.
Mâna dulce a nurorii mele mă țintuiește în scaun. Bine, draga mea, dragă. Am să rezist. Dar tot am să-ncerc să îți explic cândva, că nu cu : „ așa se face” nu cu : „ așa-i frumos” se construiește, în fapt, o viața frumoasă. În viață, ca în piesele de teatru, e nevoie de sinceritate. Nu ajunge să furi ideea cuiva. Sau dacă tot ai furat-o, fă-o dracului, mai frumoasă!
Da, aș avea tot felul de sfaturi. Dar nu prea mi le-ascultă nimeni.
Kuala Lumpur!
– Biiiiis! se-aude un urlet dement, în timp ce minunatele actrițe fac plecăciuni peste plecăciuni.
„ Să mori tu?” ar fi cea mai cuminte din reacțiile mele. Că știu și cu acadele.
– Ți-e teamă că o să slăbești, dacă aplauzi? aud o voce în spate și cineva mă strânge puternic, încrezător, de umăr.Totul începe să se desfășoare cu încetinitorul. Întorc secvențial, în microni de secundă, capul în flăcări. „ Dă, Doamne, să fie femeia ceapă! Dă, Doamne, să vrea să se răzbune! Dă, Doamne… că nici mâna nurorii mele nu mai e de-ajuns!” și-un râs ancestral mă cuprinde.
Împietrita mea noră, cu lacrimi de spaimă în privire : „ Eu atât am putut face…Dumnezeu cu mila!” asistă la o scenă ciudată, oricât de mult s-ar fi așteptat la tot ce poate fi mai rău.
Eu râd în hohote. Și ea râde la fel.
Mariana…
Draga mea… Draga mea….
Nu ne văzuserăm de aproape douăzeci de ani.
Ne sufocăm povestind, scuturându-ne abitir de umeri, de mâini. Mariana îmi prinde zdravăn o bucată de bluză și trage de ea :
– Tuuuu! Te-am văzut pe facebook. La ce nivel ești la candy ?
Mă uit siderată la mâna ei, cum trage de mine și simt cum mi se umplu ochii de lacrimi care râd și ele. Doamne, ce dor mi-a fost de tine! Ce dor mi-a fost de noi !
– Nu te mai scap! Vii la mine! Știi? Tu știi câte avem de povestit ?!
– Stai, că trebuie s-o duc pe Cerna, soră-mea, acasă. Vă mai știți?
Mă uit la Cerna, fără s-o văd altfel, decât ca pe-o extensie care acum ne-ncurcă. Cerna zâmbește dulce, învăluită parcă, în părul alb, nepotrivit de alb cu fața încă tânără.
– Cum să n-o știu?! îmi șerpuie drăguț ipocrizia. Ceva din zâmbet parcă îmi aduce aminte, totuși, de sora cea cuminte. Elegantă, tăcută… Ca din altă lume.
– Du-o! Du-o repede! mă abțin eu să fac gesturi fluturate cu mâna.
Pe scările teatrului ne oprim din doi în doi pași, ni se aude înalt ecoul de râs dintr-ăla de „ mi se rupe”.
Râsul nostru.
– Tuuuuu, mai ții minte când ne-au dat afară din autobuz?!
Și râsul nostru cuprinde toată sala de teatru. Da, Rodica Popescu, invidiază-ne!

Îmi voi continua povestea, pentru că e mai puternică decât mine.
O singură rugăminte am: vă rog din suflet, dacă aveți ceva de spus despre ea, despre Mariana, spune-ți.
Dar nu aici cu ” D-zeu s-o odihnească!”