II. Mariana

Urcăm scările gâfâind, vorbind întruna.
– Tu, ce pălăria mea nu te-ai mai mutatessay writer for you de-aici, de la etajul patru?
– N-am fost niciodată nomadă în acțiuni. Doar în gândire.
– Da, fă tu pe interesanta, ca de obicei, mă pocnește Mariana în umăr, trântindu-mă de perete.
– Lasă, că îți explic când ajungem, că acuma nici măcar nu pot să râd, mă opresc eu râzând.
Mariana era neschimbată : aceași privire directă, cu gâtul ușor înclinat înainte, plină de curiozitate. Privire de copil curios, care descoperă lumea, din mici amănunte.
Intră în casă aruncându-și pantofii cu tocuri înalte. Se-ntinde-n fotoliu, confortabil, de parcă ar fi plecat doar de zece minute din casa mea. Ca și cum ar affordable paper fi fost a ei.
– Tu, ce dracu faci cu-atâtea cărți?! Cum le ștergi de praf? se oprește ea uimită de râsul meu în prag de colaps.
– Le citesc!
– De mai multe ori? Ce dracu tot râzi, ca proasta ?!
– Am și uitat cât de dor mi-a fost de tine! Zi! Spune tot. Cum îți sunt copiii? Cum ești cu Remus? Ai divorțat?
– Ești nebună la cap ?! Cum să divorțez?!
– Trăim vremuri tulburi, ridic eu un deget în aer și ea mi-l fixează concentrată. Murim sau divorțăm. Și dacă nu, tot ne părăsim, într-un fel sau altul, unii pe alții.
– Da, și eu am uitat cât ești de nebună. Nu mai citi atâta, că te afectează. Șterge praful cu cârpa !
Râdem gros, plin, aplecându-ne una spre cealaltă.
Și-ncepem povești despre noi, întrerupându-ne cu un gest al nostru, de parcă ne ținem de mână, pe care îl avem din tinerețe. Pregătite ca de un fel de start, începem să ne scuturăm : acuma taci, să-ți spun eu! Ne scuturăm foarte des.
Punem întrebări și n-ascultăm răspunsul, pentru că îl știm. Ne cunoaștem atât de bine una pe cealaltă, încât, doar constatăm că da, așa era normal să evoluăm în viață. Era normal să avem copii atât de minunați, pentru că noi suntem minunate. Era normal să avem soți minunați, pentru că noi suntem minunate. Copiii… Cum îți sunt copiii?
– Săraca Arina, alerga cu caietul după mine în casă : „ mă asculți, mami? „ Du-te la tată-tu, că ș-așa stă degeaba”. „ Mă asculți, tati, să vezi ce bine am învățat?” „Du-te la mamă-ta, îi spunea Remus convingător și rar , că ei îi place foooarte tare să te asculte ”. Și alerga, săraca, de la unul la altul, de ajunsesm să ne-ascundem de ea, că învăța prea bine, prea des și prea mult.
Nu știu de ce își începea poveștile despre fiica ei cu apelativul „ săraca”, pentru că ulterior, când am cunoscut-o pe Arina , am descoperit o tânără plină de personalitate, plină de încredere în ea, frumoasă și realistă, care ia viața în piept nu ca pe o luptă, ci doar ca pe o binemeritată, senină izbândă. Fiica mamei ei.
– Alex a venit, în clasa întâi, ( am și eu povești din primară ) cu un zâmbet fericit, extaziat, pentru prima oară de când începuse școala:„ M-a dat și pe mine! M-a dat cu capul de bancă!” „Cine, mamă?!” intru eu într-o panică vecină cu moartea. „ Tovarășa învățătoare, îi lucesc lui ochii de fericire. Știi, pe ăia care nu puneau punct, tovarășa îi pocnea cu capul de bancă. Azi, m-a pocnit și pe mine!”. Bietul meu copil, inteligent și marginalizat. Voia și el cu turma.
Și-ncepem apoi poveștile cu „ mai ții minte?!”„ ții minte când am fost…ții minte când am făcut?….”.
Sunt povești care nu pot fi spuse pe faceboock, unde e plin de babe constipate. :))
Știți cum  se recunoaște o babă constipată ? E cea care își începe o propoziție ( că nu știe să o continue în frază ) cu : „ tineretul din ziua de azi….”) Tinerii sunt tineri, indiferent de zile. Vedeți cât e de simplu ?…
Noi două avem digestia bună. Ne-am păstrat copilăria, ne-am conservat tinerețea.
Ne-am conservat-o cu patos, cu multă pasiune. Avem amândouă priviri directe și senine, de parcă am ști secretul vieții. Și da. Noi îl știm!

Avem un moment de tăcere, scurt, ca o avampremieră și Mariana mă strânge de mână, înfigându-mi unghiile în carne:
– Paula… Sunt bolnavă…
Și eu știu.
Noi nu ne-am pierdut vreodată vremea cu : „ mă doare…” sau „ am piatră la bilă…” Sau : „ nu știu de ce mă dor picioarele?” Noi știam de ce.
Și-atunci eu știu, că boala ei, e boală.
Și-ncep să plâng… Cu-același patos cu care-am râs până acum.
Nu… Nu-mi spune…
Și-mi simt gândul răgușit, rugător, dureros și tandru…
Spune-mi….

Continuarea… ultima parte, ultima mea povestire, mâine… La apus…
E foarte posibil să nu-mi mai continui povestea, pentru că, vreau nu vreau, are lăgătură cu reacțiile voastre.
Așa că, am să v-o dedic vouă : Arina ( draga mea, dragă.. ) ție, minune de Remus și ție, abia întrezăritul meu Remus Jr.
Aș mai avea o dedicație : ție, draga mea, necunoscuta mea, Adela Zane. Pentru că mi-ai fost tot timpul aproape și mi-ai arătat-o. Sper că ți-am fost și eu….