La oglindă

Dintr-o carte veche, mi-a căzut azi, o fotografie. M-am așezat în fotoliu și, cu nebănuitele mele puteri, am zburat direct acolo, în clasa a noua :
– Vrea cineva să recite poezia? essay writer întreabă profesoara cu un fel de ton de lehamite în voce. „ știu, f…-vă-n cur de copiii din altă generație, că nici voi n-ați învățat-o!”
– Aș vrea eu … se ridică două degețele palide, blonde și se aude o voce mâțâită de copil care se răsfață. Nu e o voce de copil răsfățat. Ei au alt ton, ca și cum răsfățul  face parte din cotidian :„ mi se cuvine.”  E voce lungă, falsă, de copil care doar și-ar fi dorit să fie. Răsfățat.
– Dar aș vrea, dacă se poate, s-o cânt.
Și-n timp ce profesoara parcă se trezește, uimită affordable papers 4u, șocată ( da, bă frate, când să zici că te-neci în monotonie, întotdeauna apare câte un nebun din-trăsta, care-i întece pe toți, din alte generații), mi se-aude răbufnind râsul îndelung reținut din toți rărunchii. Scuip tot în jur, împroșcându-mi extazul și toți încep să râdă cu mine. Batem în bănci, tropăim în podele negre, gudronte, aruncăm aproape chiuind caiete și cărți. Delir. Ne place.
O privesc o clipă pe profesoara mea de limbă română și râsul tembel mi se topește încet. Nu părea deranjată de nimic din ce se-ntâmpla în jurul ei, ba dinpotrivă, avea în priviri un fel de speranță.
Profesorii de limbă română, aproape toți pe care i-am cunoscut ( exceptând-o pe una singură, mică, neagră și acră care ne învăța gramatica , doar gramatica , cu bățul în mană ), au avut ceva special. Un strop de suflet în plus, o privire mai caldă, mai netârșiți prin ore lungi de educat tineri tâmpiți, pentru viață.
– Cânt-o!
Și Nuți ( așa o chema, pe fetița care se voia răsfățată! Din frumosul „ Elena”, cineva o încrețise, o micise, o banalizase în Nuți, Nuțica), începe să cânte:
– Azi am să-ncrestez în grindă…
În griiindăăăăă ( i se ridică ei sprâncenele până la rădăcina părului, belindu-i ochii, acompaniindu-se pe o voce mult prea înaltă, care-i scapă într-un falset,  de zici că era Dolănescu ), dar nimic nu o poate opri, nici falsetul, nici râsul nostru deja în spasme. Pe ton subțiriu și moale, avea deja o atitudine de Ecaterina Teodoroiu care ne-a făcut încet, încet, s-o ascultăm fascinați, cu rămășițe de rânjete tâmpe pe buze. Are și gesturi largi, prin care ne arată exact unde e grinda și cum dă ea oglinda jos. La : „ mama-i dusă-n sat cu dorul” face un semn de la revedere cu mâna la tâmplă, de rămâne doar „ mama-i dusă…”, iar când fredonează ( cu o jale de nedescris ) „ azi e singur puișorul ”, se ia în brațe și se leagănă cu tandrețe.
Da, aș vrea să vă văd pe voi, cât bun simț ați fi avut.
Blondă, cu trăsături pătrățoase care o făceau să pară tunsă inegal, avea Nuți un tic prin care își aranja bretonul cu podul palmei, de parcă își dădea pumni în cap. O palmă cu degete grose, boante, de țăran. Nimic din toată înfățișarea ei, nici măcar ochii albaștri de-un spălăcit ciudat, având în vedere tinerețea ei, nu se potrivea cu bălaiul părului ei de prințesă. Dar părea că ea nu știe.
Timp de doi ani, cât am fost colege, am tot încercat, fascinată de ciudățenia ei, s-o înțeleg , s-o încadrez undeva în panoplia mea de oameni, de personalitați.
Nu. Nu se încadra. Stătea undeva în afara schemei, tabelei aproape matematice pe care o făcusem eu, omenirii :
Pe prima coloană, oameni minunați ( puțini, foarte puțini, dar scriși cu litere mari de tipar), a doua, oameni frumoși și calzi ( mulți, foarte mulți, deși la vremea aceea încă nu știam cât sunt de importanți ), a treia coloană, oameni răi și negri (destul de mulți și ei…), a patra coloană, plante.
În timpul unei ore de matematică, în timp ce Antim, profesorul nostru ( vezi foto : bărbatul înalt,  care zâmbește plin de personalitate și pe care eu aproape că îl iau în brațe ), ne predă funcții cu o față palidă, de zombi, stând chiar cu mâinile atârnate, ca ei, cu creta rezistând magic intre două degete flașce, în timpul acestei ore pline de suspans, deci, Nuți se ridică din bancă, își ia ghiozdanul și, cu pasi lunecați de stafie, iese din clasă. Fără o vorbă.
Antim o privește cu gura căscată, mișcându-și tot corpul de-odată de parcă i-ar fi inlemnit membrele și gâtul. Se uită apoi la noi, de sub sprâncene stufoase, de parcă ne-ntreabă inecat :„ Ce-a… fost…asta…?!”
Și noi, elevii clasei a noua, aplaudăm frenetic.

( Nuți, dacă mai trăiești, te rog să mă ierți ! :))) )

Lasă un răspuns