El

Îi simt privirea străbătându-mi din creier până în oase. Are o sprânceană usor ridicată, zâmbet pal, plin, șoptit, șerpuit. Mă privește direct în iris , săgetător și adânc . Și mie mi-e teamă că o să încep să behăi. Ca o oaie mă simt. Tremurândă și neputincioasă.
Citisem despre ei. Doar atât făcusem până la șaisprezece ani. Citisem „ Bell ami”, „ Pe aripile vântului”, „ La răscruce de vânturi”. Citisem multe cărți în care el era descris. El, cuceritorul, cu ochi scânteietori, cu zâmbet divin. Plin de încredere în el, dar nu arogant, nu nesuferit, ci doar cald, orgasmic de cald.
„ Fugi! îmi spuneau cărțile mele. Fugi ! Ei așa se uită la toate. Nu ești tu aleasa. Ei nu au alese. Ei doar cuceresc și-apoi părăsesc . Cuceritorii sunt o viață întreagă cuceritori, ei nu se opresc. Ca să poată cuceri, recuceri, vor părăsi. Fugi !”
„ Stai ”, îmi spuneau cei șaisprezece ani. „ Scaldă-te, îmbată-te în privirea asta, care-ți spune că ești cea mai frumoasă din lume!” Că aici, acum, în exact clipa asta,  tot ce-ai simțit și nu avea nume, capătă un sens. Și aerul din jur are o densitate aparte. Apasă, mângâie, îți freamătă-n tâmple.
Și stau! Mă scald, mă-mbăt…
Până la el, cea mai intensă experință fusese cu un băiat din clasa a șaptea, care-mi trăgea șuturi în fund în fiecare pauză. Am aflat mult mai târziu că nu știa altfel cum să-mi arate ce tare mă plăcea. Cine știe cum arătau manifestațiile de dragoste în familia lui.
Ne plimbăm prin parc, copacii toți se-nclină-n fața noastră, cu umbre parcă încrustate în asfalt. Mă-ntoarce cald spre el, își încâlcește răsfirat degetele-n părul meu și strânge:
– Se scaldă razele lunii, în frumusețea ta. Doamne, cât de frumoasă ești!
Și eu știu atunci, tocmai pentru că nu sunt frumoasă și luna nici măcar n-a răsărit, că voi fi sclava lui, pe veci. Nu cuvintele lui, teatrale ( în orice altă șituație aș fi râs ) mă-nfioară, ci strânsoarea aia, din părul meu, care face din mine un ghem electric de sentimente, simțuri neștiute, neîncercate, nedefinite.
Cum să fugi?! Unde să fugi?! De ce să fugi?!
N-a ținut mult, platonica noastră iubire. El a-ncetat să mă iubească după doar câteva luni, eu l-am iubit ani și ani, la rând. Îl mai iubesc, cumva, și astăzi. N-am regretat o clipă, niciodată, că n-am fugit, că m-am lăsat iubită altfel, că m-am lăsat mințită. Sau cine știe, poate nici măcar nu m-a mințit. Poate atunci, cândva, chiar am fost cea mai  frumoasă. Poate luna chiar a răsărit…
L-am revăzut, din când în când, preț de secunde, de-a lungul vieții mele, destul cât să-mi confirme un destin al lui, frământat și plin de iubiri ciudate.

Eram la plajă, citeam, și-am simțit deodată un fel de energie ( ca și cum aș fi fost intr-un film și melodia de fundal începe un crescendo ). Ridic privirea și-l văd : ținea o fată de umeri și, aplecat spre chipul ei, îi șoptea ceva, țintuindu-i privirea. Fata se topea. Și eu, cu plumb în oase, mă topeam și eu de-atâta suferință. S-au estompat amândoi, în perdeaua de lacrimi. Aș fi vrut s-o mai văd pe fată, ca și cum și eu aș fi iubit-o, ca și cum aș fi fost eu… Dar n-am mai văzut-o. Niciodată.

Ani. Trec ani.
Eu, citind într-un parc, pe bancă, ridic amuzată privirea : nuntă de țigani. Mireasa, desculță, cu o rochie simplă și vaporoasă ( ca a ielelor), dansează aruncând flori în jur. Țigani mustăcioși îi cântă cu ardoare din viori scârțâitoare. Îmi vine și mie să chiui cu ei, să m-alătur alaiului, atât de tare îi simt fericirea. Atât de tare o vreau și eu. Arunc o privire fugară spre mire și împietresc : e el! În alaiul fericirii e el. Desculț…
Și eu citesc…citesc…
„ N-o să țină!” îmi tremură gândul atât de tare, încât nici nu pot plânge. „ Nu vor rezista mult împreună.”
Și nu. N-au rezistat. Au făcut doi copii și-apoi ea l-a părăsit, lăsându-i-i lui.

Ani. Trec ani.
Împreună cu soțul meu ( iubirea, minunea vieții mele ), în vizită la niște prieteni. Bem, râdem și dansăm. În vălătuci de fum, de râsete, de rock nebun, ușa se dechide și intră doi bărbați și o femeie. „El e!” îmi spune prietena mea. „Cel despre care îți povesteam că locuiește cu amanta și cu soțul ei!” El e amantul.
N-aud nimic. Nici muzică, nici voci. Se-ndepărtează totul și din mine rămâne doar o privire lungă, adâncă, învăluită în privirea lui. Doar noi, pentru-o secundă cât o viață. Noi, și undeva, departe, mâna mea caldă pe cea a soțului meu: „Am să-ți povestesc, iubirea mea… lasă-mă a nimănui, o clipă… așteaptă-mă…”

Ani. Trec ani.
Merg singură, zâmbind, pe stradă. Îmi duc, senin îndoliată, iubirea vieții mele, să-i arăt oameni, flori și soare. Îl duc să ne vedem copiii și nepoții.
Din față apare el, îngândurat, mă privește în treacăt și-apoi smucit, încă odată. C-o umbră de zâmbet (o amintire caldă a vieții mele, a trecut pe lângă mine), merg mai departe. M-ajunge din urmă și-ncepe să-mi vorbească.  Îi privesc fascinată zâmbetul, cuceritorul zâmbet, peste dinți cariați, pe-o față ridată în aburi de alcool. Îi privesc fascinată siguranța din gesturile acum tremurânde. Îi ascult fascinată melodioasa voce, când îmi cere „ cu împrumut”, bani.
„ Ai fost un vis frumos al vieții mele. Mi-ai dat iubire, suferință, frumusețe”, aș vrea să-i spun, dar știu că nu am cui. N-ar înțelege. Îi dau toți banii pe care îi am la mine, îi mângâii lung și tandru obrazul chinuit și plec. Plec mai departe.
Și-i povestesc, pe drum, iubirii mele…
Și știu, și simt cum înțelege!

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.