De m-aș putea întoarce-n timp
pasăre aș vrea să mai pot fi odată.
Sau fluture măcar.
Pentru o zi.

C-am fost cândva și pasăre și flutur
și am zburat cu tine-n brațe către soare.

De m-aș putea întoarce-n timp
aș vrea să nu îmi mai doresc
nici pasăre, nici fluture să fiu.
Că dac-aș fi știut atunci
că zborul e prea mult pentru iubire,
mi-aș fi dorit să fiu doar om,
și doar să fiu cu tine.

Aș vrea, de fapt
să-mi fii alături doar o zi,
ca-s fluture, ca-s pasăre, că-s om
Coboară tu din soare,
sau urcă-mă pe mine.

Îmbătrânim din umeri
când suntem triști.
Ne plâng pe umăr, umeri.
Noi nu de ani îmbătrânim,
ci doar de lacrimi, lin ne gârbovim.
Se lasă-ncet, încet, către pământ,
reazămul aripilor noastre.
Când suntem singuri,
din umeri triști
ni se oprește zborul.

Mă uit la televizor cu telecomanda-n mână, să pot butona repede peste emisiunile de știri, care-mi dau o stare de rău. Nu vreau să mă mai las cotropită de senzația aia de ură neputincioasă. Ne tot zbatem, cu gâtleje uscate, de zeci de ani. Noi, cei „ proști, da mulți, măria-ta” în fotolii și ei „ puțini, da foarte lacomi”, pe ecrane.
Mă prinde totuși o imagine cu o coadă lungă, lungă, pe undeva prin Franța. Românii stau la ea. Au venit cu trenuri, avioane, cu mașini, pe jos. Și vor să voteze.
Mi-i imaginez plecând pe drumuri, așezându-se cuminți la cozi, și ceva se rupe-n mine. „ Ce sperați, voi, oameni exilați de bunăvoie, de nevoie ? Voi nu vedeți?…” Acolo, undeva departe, licăre o speranță . Și reușesc cumva să mi-o trimită mie. Chiar dacă eu văd.
Mă ridic plumbuită din fotoliu, mă duc să mă-mbrac, îmi iau buletinul.
– Ce faci ? mă-ntreabă Dragoș.
– Mă duc să votez.
Se uită la mine perplex, și-apoi se agită :
– Stai, stai că vin și eu !
Eu n-am mai fost la vot de peste 20 de ani. Acum 22 de ani, am stat și eu la o coadă imensă a speranței. Până mi-am dat seama cât suntem de bolnavi cu toții.
Îmbolnăviți de comunism, de ceaușism. Bolnavi până la oase. Fiecare dintre noi, altfel bolnav, dar toți fară scăpare.
Am mai avut o singură dată o mică speranță, când a candidat Stolojan. Îmi câștigase cumva încrederea, cu fața lui senină, blândă. Și-aud apoi, în treacăt, cum are el două sau trei hoteluri prin Sinaia. De ce două, grijania mamii tale ? De ce două ? Cine vă pompeaza atâta lăcomie, de bani și de putere ? În toleranța noastră de „ mulți, da proști, măria ta ”, noi pe primul chiar îl putem înțelege. Dar al doilea ? Voi nu puteți vizualiza câți copii și bătrâni flămânziți, câți oameni alungați din țara lor, când voi nu vă mai săturați ?
La noi, în țară, nu e coada la vot. Săli de clasă golite de bănci, în care sunt înșirate impunătoare catedre, cu-aceleași fețe de masă cu franjuri, la care stau tineri plictisiți de moarte cu liste și ștampile. Îl pișc pe Dragoș făcâdu-i semn cu capul : „ hai la altă masă ”. Văzusem o fostă colegă ( nici nu știu dacă de serviciu sau școală, că eu pe oamenii care nu joacă un rol în viața mea, nu-i prea țin minte).
– Păi ce-ți face ? mă-ntreabă Dragoș soptit.
– O să mă aștepte să schimbăm opinii (!) despre alegeri. Și eu, despre politică și religie, nu vreau să vorbesc cu nimeni. Dacă ești de aceeași părere, discuția îi plictisitoare. Dacă nu, ajungi cumva să-l urăști ca prostu pe cel cu care vorbești, pentru ceva ce oricum nimeni nu înțelege și n-ajungi nicăieri.
O tânara urăta și ternă, începe să se-agite când îl vede pe Dragoș:
– La masa 5, vă rog. Acolo sunteți pe listă.
Dragoș îi face cu ochiul, promițător, și fata roșește ca dracu, devenind parcă mai drăguță.
Îi trag un cot complice, mândră de fiul meu și intru în cabină. Mă uit pe foaie și văd în cele două pătrățele tot felu de litere și desene. Acum douăzeci de ani, erau dracului goale, să știi exact unde votezi.
– Și eu unde pun ștampila? urlu eu cât mă țin bojocii de după perdele. Aici, unde scrie ACL ?
Se-aud vreo doua „ da”-uri ezitante.
– Da, ce bine că votu-i secret…îmi continui eu, râzând, conversația din spațiul strâmt.
Din cabina alăturată, aud râsul în cascade al fiului meu.
Când ies, văd cum toți tinerii ăia plictisiți au prins viață. Și-mi vine să fac reverențe.
Foarte mândru de mama lui toantă, cu veleități de cață, Dragoș mă ia în brațe.
Am avut norocul ăsta in viață : nici soțul meu, nici copii nu au fost vreodată jenați, indiferent ce spuneam sau făceam ( și cine mă cunoaște, știe că eu fac, nu mă joc ). :)) Au înțeles, bărbații vieții mele, alegerea mea de-a mă juca cu viața. Și, indiferent ce-am zis sau făcut, eu doar iubire, multă iubire, am văzut în ochii celor trei.

Aș fi vrut să inchei în tonul ăsta vesel și călduț. Dar am să-mi spun totuși părerea despre votul ăla.
Nu-mi pare rău că am votat un președinte care părea așa stăpân pe el, așa misterios, și-acuma pare ( îî cer din suflet scuze pentru mârlănie ) retardat puțin.
Atâta știu, că în sfărșit ceva se mișcă. Încep să se mai oprească lichelele din furt, după atâtea zeci de ani.
Și cine știe, poate următorul președinte o să aibă și curaj să-i pedepsească pentru ce-au făcut.
Acuma chiar se vede o licărire mică, mică, de speranță, venită de departe.

Ieșim din fabrică un cârd de femei. Cele mai multe dintre noi iuțesc pașii, tacute, grăbite, probabil să mai prindă vreun rând la ceva. Orice.  Noi chiar ne așezam uneori la vreo ” coadă ”, ca în bancurile cu proști,  fără să știm ce vom cumpăra.  Doar că nu era prostie, era pur și simplu lupta noastră pentru supraviețuire. Până stăteai tu să întrebi ce-o fi, se mai adăugau încă vreo zece persoane, care nu aveau curiozități dintr-astea. Continue Reading

Siberia. Alerg prin nămeți, caut tot felul de indicii care să mă ajute în aventura mea într-o țară din capăt de lume. Trebuie. cu orice preț, să ajung acolo unde au supraviețuit mamuții . Știu că-s acolo undeva, și-am să ajung la ei, așa cum i-am promis lui Hans. Mă cheamă Kate, sunt inaltă, suplă, frumoasă și foarte, foarte deșteaptă. Trec de ghețari și… ” bum ”, ” bum ” imi bubuie ușa de la intrare.
Mă desprind uimită din zăpezi :
– Cine-i ?
– Eu !
Deschid ușa și-ncep să mă gudur de fericire : Alex și Horia. Au venit pe la mine.
– Ce minunată surpriză ! Vă e foame ? Ce să vă dau ?
– Lasă tu foamea ! se-ncruntă Alex la mine. De ce nu răspunzi la telefon ?
– ?!
– De-o oră te tot sun !
– Probabil s-o fi descărcat. Da ce-i așa de grav ? Ce s-a întâmplat ?
– Păi ne-o sunat bunica , pe fiecare-n parte , că nu-i răspunzi la telefon. Bănuiam că ți s-a descărcat , dar a reușit cumva să-mi transmită un fel de spaimă tâmpită.
– O, las-o-n pace . Vă fac o cafea ?
Îi spusesem lui Alex, după ce s-a căsătorit, că eu n-am să le stric dumunicile, cum au făcut părinții mei cu mine. Și cum fac mulți dintre părinții care vor cumva să-și țină copiii aproape, cu dinții . ” De-aici vă începeți viața voastră, doar a voastră. La mine veniți doar cand vă va fi dor ”.
Și n-au mai venit vreun an. :)) Așa că pentru mine , ziua când mi se descarcă telefonul, e zi de sărbătoare.
Stăm la cafele, eu mai inserez din când în când ” hai să vă dau ceva de mâncare ”, ” vă fac o prăjitură ? ”.
– Sun-o pe bunica, să se liniștească.
– Alo, mamă ? De ce m-ai căutat ?
– Păi voiam să te întreb dacă vrei branză și ouă din piață, îmi spune ea cu o voce suspect de calmă și cuminte.
– Nu, mulțumesc ! Mai am. Hai că te las, că au venit copii pe la mine. Pa,pa !
Povestim și râdem. Râdem și povestim. Băieții se întind comod în pat și în fotoliu. Și iarăși râdem.
Sună telefonul. Mărioara. Una dintre mătuși, care lucrează cu mama mea.
– Da, Mărioară.
– Oare ce faci ? De ce nu răspunzi ? mă-ntreabă ea pe un ton plin de lacrimi.
– Mărioară dragă, îs bine , sănătoasă. Mi s-a descărcat bateria și nu mi-am dat seama de ce am așa o zi senină și frumoasă.
– Tu râzi… Da știi ce-o făcut mamă- ta ?
– Ce-o mai făcut ?
– O ieșit pe platou în piața și-o-nceput să țipe : ” tulai doamne, fata mea ! Nu-mi răspunde la telefon ! Îi plină de datorii și mi frică să nu fi făcut ceva…”
Eu plec. Mă mut în Siberia.

Ce faci, tu, iubirea mea , asa tarziu in noapte ?
Esti singura ? Esti trista ?
Ti-e dor de cineva ?
Ti-a-negurat cineva sufletul, astazi ?
Sau simti cumva ca visul implinit
ti-a lasat un gol mai mare-n suflet ?
Ti-e teama de un maine fad ?
De lipsa de dorinta ?
Sau simti amar cum tot ce daruiesti
se-mprastie , neatingandu-si tinta ?
Sau poate tu esti bine, fericita ?
si doar gandul meu te vede trista?

Ce faci tu, iubirea mea, asa tarziu in noapte ?…

• – Hai Vasile, intră și așază-te la masă !
  – Lasă că intru io… se proptește Vasile de tocul ușii zâmbind.
  Știam deja că va sta acolo așteptând insistențe, așa cum se făcea în satul lor. Nu se cădea să intri, cu-atât mai mult, doamne ferește, să te așezi la masă până nu ești invitat de cel puțin trei ori. Să nu cumva să creadă lumea că n-ai ce mânca acasă, de-aia ai venit în vizită.
  Trecuseră peste treizeci de ani de când plecaseră din sat, dar niciunul dintre frați nu renunța la obiceiul ăsta, fără să-și dea seama că tocmai de-aici puteai deduce cât fuseseră de săraci și cât efort făceau să ascundă asta.
  Mărioara lui intră și se-așază fără ritual, șoptind totuși un politicos : „ noi tocmai am mâncat „. N-o crede nimeni, dar nici nu e nevoie. Crescuse și ea în același sat, dar într-o altfel de familie. Un tată blând și bun, cum rar găsești la țară, și-o mamă veselă, gălăgioasă, total dezinhibată.
  – Bună să vă fie inima, apare și celălat frate, Ionaș, cu Mărioara lui . Bineînteles, Ionaș se oprește și el tot în ușă, uitându-se crunt la a lui Mărioară , care se așază ridicând din umeri : „ ce ! mie mi foame !”.
  Cei trei frați ai mamei mele au toți neveste pe care le cheama Mărioara. Și asa au căpătat prelungiri aristrocratice de nume : Mărioara lui Vasile, Mărioara lui Ionaș și Mărioara lui Toderica.
  Frații au toți freze cu părul dat ordonat pe spate ( ‘a la Gheorghe Turda ), sunt mici de înalțime, dar plini de vigoare și mușchi. Țărani muncitori, fiecare și-a construit casa cu bani puțini și muncă multă. Ionaș era singurul ușor complexat de înalțimea lui ( nu-i prea ajută pe țăranii noștri, munca la sapă, de tineri) și-atunci adoptă o poziție de cocoș mândru, pintenat.
  Iși luase nevastă tânără, frumoasă, fără să bănuiască însă, că tinerețea ei îi va da o lovitura acolo unde îl durea cel mai tare : fata era în creștere, și după nuntă a început ușor, ușor să se tot înalțe. Până l-a depășit cu vreo două capete.
  – Da’ intrați dracului, odată ! se rățoiește maică-mea la ei când apare și Toderica, că mi-ați blocat ușa.
  Frații se pun cuminți la masă. Știu că nu-i de glumit cu nervii surorii lor mai mari.
  Mărioara Toderichii, o mânuță de femeie harnica foc, se și face utilă râzând cristalin în timp ce servește.
  – Ie de-mbucă, fătu’ mneu ! repetă ea gluma arhicunoscută cu femeia de la țară care se scarpină undeva în timp ce spune asta.
  – Bune sarmale știe Floarea să facă !
  – Mie, se-nfoaie taică-miu în capul mesei, dacă nu mi-ar mai da nimeni, toată viața, sarmale, nu mi-ar fi dor de ele. Așa de des mi le face Floarea .
  Și-apoi începe veselia aia de la mesele în familie, când : ” hai să bem, dă-o-n foc lume-asta!”, și când se clemfăne pe diferite tonuri, și toti vorbesc deodată, din ce în ce mai tare.
  – Mă, fiți atenți aici ! bate taică-miu, șeful clanului, cu pumnul în masă. Când vine Mitică să fiți cu ochii pe el, că ăsta, cum bea un pahar, cum începe scandalu’. Iși tot găsește el să se certe cu cineva, de ne strică tot cheful.
  – Moldoveanu’ dracu’, se enervează anticipat unul dintre frați.
  – Lasă-l mă, că-i harnic și de treabă, intervine conciliant una dintre Mărioare.
  – Îi și chior de-un ochi, se mai domolește fratele.
  De la pălinca de dinainte de masă, se trece la vinul de după și-apoi se dau mesele la perete și se-ncepe danțul.
  De mică m-a fascinat seriozitatea cu care se dansează în Ardeal. Femeile îsi pun mâinile pe umărul barbatului, el face câteva acrobații cu bătutul peste picior, privește superior peste capetele celorlalți si-apoi începe o învârtită fluidă, ca un zbor,  capul țintuindu-se drept cu mișcari smucite din gât. Și, din toată seriozitatea asta iese câte-un țipăt agonic parcă, plin de patos : uiu iuiu iuiu iu !
  Mitică, soțul Onitei ( Ana, sora cea mică a clanului ) intră plin de veselie și, pe învârtita din Ardeal, el bate din picioare des, o tropațâcă.
  Înfulecă de pe unde-apucă , bea vin, pălincă, totul repede, să-i prindă din urmă pe ceilați care se simt așa de bine.
  Se uită fericit în jur la neamurile care îl acceptaseră atât de greu, de parcă voia să-i strângă-n brațe pe fiecare-n parte.
  Cineva chiuie aprig. Chiuie și Mitică. Și, extaziat de bucurie, dă ritmic cu pumnii în masă. Pahare și sticle încep să zdrăngăne ca turbate.
  Din coțtul în care mă retrăsesem, îi văd pe cei trei frați cu freze aranjate și mușchi de oțel, cum se regrupează ca la o comandă, îl inșfacă pe bietul moldovean fericit, îl scot în curtea casei…
  Și-l snopesc în bătaie !

Se spală pe mâini , pe față, cu o lentoare plumburie. Se spală incă odată, repetitiv, amnezic, neștiind ce-ar putea face mai departe.
Iși ridică privirea in oglindă și străina de-acolo deschide ezitant gura să-i spună ceva și-apoi renunța. Tace. Se privesc lung, albit,indepărtându-se lent pană ce nu se mai văd una pe cealaltă.
Iese din baie cu-aceași somnolență-n pași pe care o simte și-n mâini și în privire.
Îl vede stând la geam , îi vede umerii senini și relaxați și-un gând de spaimă ii trece ace de gheață prin păr : „ cine-i omul ăsta ? unde-a plecat cel de dinainte ?”
Se-ntoarce brusc spre ea ca și cum l-ar fi izbit ceva din spate. O privește lung, contrariat :
– Ce-i tu, iubirea mea, cu tine ?
Îi ia capul în palme, cald, cum de multă ,multă vreme nu o mai făcuse. Ea își sprijină fruntea de-a lui uitându-se adânc în hăul negru încercând să descopere măcar o licărire, doar o scânteie din toata lumina care fusese cândva acolo.
– M-ai lasat singură…
Și lacrimi grele încep să-i curgă pe fața amorțită de tristețe.
– Nu, nu…îi șterge el lacrimile apăsat, ca și cum și-ar fi dorit să nu fi fost acolo, să nu il facă să se simtă vinovat. Imi cer iertare c-am venit târziu…
– Da…târziu…și azi și ieri…Și-atunci când ai venit, ai trecut dincolo de mine. Nu ți-a mai fost dor …când mie mi-era dor, atât de dor de tine !
El vrea să nege, să se disculpe și-apoi îi vede ochii goi și tace . Simte, în timp ce-o strânge-n brațe, că ea , cumva, plecase.
– Ce-aș putea face să mă ierți ?
– Nimic. Nimic nu se mai poate face. M-ai lăsat singură și pustiită intr-o lume rece. Puțin câte puțin, ai omorât în mine tot ce-aveam eu mai bun : iubirea pentru tine.