Ne începem ziua de muncă, robotind de zor la fierbătoare, ceainice și alte instrumente de fiert cafeaua. După care ne aprindem țigările și începem să povestim, mai pe rând, mai toate odată, ce făcusem în ziua precedentă sau ce visasem. Aproape toate aveam copiii mici, așa că aveam ce povesti, nu glumă.
– Să vă spun ce-o făcut fiică mea ieri, începe Lenuța  și toate tăcem brusc. Lenuța era printre cele mai discrete femei în ceea ce privea familia ei ( discreție care nu folosea mare lucru, că toate știam tot ce era de știut. Radio șanț funcționa.) Dar povestea atât de rar, încât ne întoarcem toate privirile spre ea, pline de curiozitate.
– M-o făcut de rușine aia mică. Eram în sala de așteptare, la dentist, și-o văd cum merge ață la un copil și-i spune : „ Îmi dai, te rog, puțin, bomboana ta?
Doar o miros și ți-o dau înapoi!”
Ne va rămâne peste ani, expresia fetei Lenuței. Aveam și noi multe de mirosit și dat înapoi.
– Tâmpitul de fiu-miu, se ridică Carmena și-ncepe să bea apă ( avea o sete continuă, saharică), s-a opărit pe spate!
Răd, de-mi sar și fișele de pe birou :
– Cum tu? Cum s-a opărit singur pe spate?!
Să-mi fie cu iertare, da nu prea simțeam niciun fel de milă. Carmena avea un copil zbanghiu de tot. Când venea cu el la birou ne feream de el, ca de necuratul. Ne împungea în fund cu ace de gămălie și ne dadea cu liniarele în cap. Și noi trebuia să răbdăm, că era fiu de securist. Doar că eu nu prea tăceam :
„ Carmena, ține-ți plodu în frâu, că io îi trag una după cap, de nu s-adună!”
„ Păi ce să-i fac, Paula, că mă spune la taică-su, și văd eu pe dracu!” se plângea ea smiorcăit uitându-se la mine de parcă ar fi vrut chiar să-i dau un sfat. Nu cred, totuși că mi l-ar fi urmat: „ dă-i cu zbanghiu-n cap, la bărbatu ăla a tău”.
– Eu eram cu oala de apă fierbinte, și i-am spus să stea locului, că-i periculos. Și ce credeți că face? Se bagă pe dedesupt și dă cu capul în oală, intenționat.
Râdem toate, de parcă ce poznă drăguță ar fi făcut bietul copilaș.
– Și-acum eu ce mă fac? se uită ea la noi cu o privire terorizată. Când vine ăsta din delegație și mi-l vede opărit…
Și eu mă gândesc cu groază, cam ce căsnicie are fata asta, dacă ajunge să nici nu-i fie milă de copilul ei, de câtă spaimă are în ea.
Absolut toate nevestele de milițieni și securiști pe care le cunoscusem treceau prin tot felul de coșmaruri și chinuri. Și pentru mine era o veșnică uimire : de ce stau?! de ce suportă?! N-am aflat răspunsul de la niciuna dintre ele.
– Ar trebui să mai ieșiți și voi la locul de fumat. Sunteți prea multe fumătoare în birou, se stropșește deodată Rodica la noi. Nu știu de ce trebuie să suportăm noi astealalte, tot fumul vostru. Toate hainele îmi miros a tutun.
– Spală-ți-le! mă reped eu la ea, uimită totuși de ieșirea Rodicăi.
Preoteasă în timpul liber, era una dintre cele mai blânde și tolerante femei pe care le întâlnisem eu vreodată. Se uită la mine pe deasupra ochelarilor și văd că aproape tremură de nervi. Cine știe de când își dorea ea să ne spună să ieșim afară.
– Chiar nu văd de ce sunt eu obligată să vă suport vouă țigările astea care put!
– Și noi de ce să-ți suportăm ție mirosul de sarmale pe care le încălzești pe reșou? mă reped eu la ea.
– Păi ce? se-nmoaie Rodica, rănită. Sarmalele mele put?
– Tot ce vreau să-ți spun, e că într-un colectiv, trebuie să suporți una, alteia, tot felul de chestii.
– Și ce? Sarmalele mele put? repetă ea și i se simte în voce o umbră de plâns.
– Păi da. Put, gesticulez și eu nervoasă cu liniarul. Da nu pot să mă exteriorizez prea tare, că-mi legasem liniarul de birou ( mi-l tot luau fetele ), și gesturile mele, în loc să fie ample și elocvente, erau o chestie mică și mărunțită de parcă făceam o labă.
– Haideți tu, afară! Să n-o mai afumăm pe coana preoteasă! dau eu regruparea comunității de fumătoare. Și-i spun din ușă întinzând un deget către ea :
– Sper că ți-e clar că pe voi o să vă bârfim, o bag eu și pe prietena ei, care în tot timpul ăsta avusese fața aia ascuțită de „ așa vă trebuie! nesimțitelor!”
Ieșim râzând cu cafelele în mâini și ne proțăpim în holul larg din fața biroului. Eram la ultimul etaj, doar noi, de la Oficiul de Calcul și biroul Aprovozionare.
Birocrația, într-o intreprindere, se împarte aproape pe caste. Cațele de Contabilitate, sfrijitele de la Financiar, spălăcitele de la Personal, erau la primul etaj, aproape de împărăție. Și noi, stricatele de la Oficiu și Aprovizionare fuseserăm exilate. Adevărul e, că la început, nimeni nu vedea importanța calculatoarelor. Era considerat un birou creat doar ca să le găsească un loc mai călduț celor cu pile. Și cam așa era. Doar că așa era, în fapt, în toate birourile. Aproape toate eram nevestele cuiva, fiicele cuiva, nepoatele cuiva. Sunt absolut convinsă că toată treaba de hârțogăraie s-ar fi putut face cu un sfert din persoanele care lucrau în TESA.
Lucrasem înainte pe bandă, cu muncitoarele, dar eu, până să ajung la „birou”, nu auzisem niciodată expresia „volum de muncă”.
„ Am așa un volum de muncă, că nu știu cum o să-i pot face față!” și eu, proaspăt venită de pe banda de tras, unde se muncea la foc continuu, 8 ore, 12 ore, mă uitam siderată la sclifositele alea cum își făceau cafeaua și se plângeau de cum trag ele în jug. Eram la biroul Plan. În anul în care am stat eu acolo, n-am reușit să văd nici măcar o planificare. Și mie mi se dăduse să fac o chestie, la care „munceam” ore în șir, cu trei culori de pixuri, pe documente cumulative lungi de un metru și nu a folosit absolut niciodată, nimănui.
Nici documentele lor cumulative, cu care se vânzoleau pe holuri, trecând dintr-un birou în altul, pline de importanță, nu am observat să folosească vreodată cuiva.
Nu strică să ai termen de comparație. Eu am devenit expertă în birocrați care se prefac a munci. Îi văd peste tot. În absolut toate instituțiile statului.
Așa pile cum eram, se departajau totuși persoanele cu creier de cele care doar stăteau cuminți după un birou, calculând mica lor porțiune, fără să fie vreodată interesate să facă ceva în plus. Ele erau, în general, cele care, atunci când venea vreo muncitoare după adeverințe ( adeverințe care le trebuiau și la intrare la budă, atât de răspândită era birocrația în țărișoara noastră) spuneau pline de importanță :
– Veniți, dumneavoastră, mâine! Acum sunt prea ocupată.
– Tu, nu încercați, totuși, să vizualizați cam ce înseamnă pentru ele „ mâinele” ăsta? Poate vin din cine știe ce colț a orașului, pe jos, poate și-au lăsat copii la vreo vecină, poate i-au închis singuri în casă. Și vouă vă ia două minute să le căutați fișa.
– Ia nu mai face tu pe șefa!
Nu făceam pe șefa. Doar știam ce înseamnă : timp pierdut, umilință, neputință… De altfel, șefele noastre s-au dovedit a fi chiar cele mai lipsite de eficacitate, dintre noi toate. Am să vă spun odată o poveste cu una dintre ele, și cum devenise pentru ea o obsesie să mă dea afară, doar pentru că i-am spus că după ce că-i chioară, mai și bubuie de proastă. Nu știu de ce nu-i prea plăcea de mine. Continue Reading

„ Va trebui să trec prin asta, secundă cu secundă” și simți cum o acoperă o spaimă plumburie pe umeri, pe ceafă pe șira spinării.„ Cine m-a adus aici, nu m-a adus doar pentru o după-amiază” și ieși din ea, urlând necontrolat, fără speranță, fără așteptări, doar animalic. Urlă până vocea ei deveni doar un gâjâit agonic.
Mai târziu își dădu seama că adormise, pentru că visase. Și în vis era lumină.
„ Adună-te! își spuse simțind cum urletele îi înecau plămânii. Adună-te, gândește! Atât ți-a mai rămas, creierul. Folosește-l!”
Nu era o luptătoare. Crescută dur, de părinți abuzivi, avea mai degrabă tendințe de izolare, decât să-și înfrunte temerile, obstacolele. Multele și „ruptele din rai” bătăi, își puseseră amprenta pe viață în personalitatea ei. „ Dacă aștepți, te-ascunzi, până la urmă, răul va trece”.
Părinții abuzivi, ( de altfel ca și cei mult prea protectivi ) nu distrug vieți, ci doar le mutilează.
Se ridică și-ncepe hotărâtă să pipăie în jur. Avea nevoie de toaletă. Zidurile erau făcute din blocuri mari de piatră. „ E beci ”, își spune ea, încercând să nu-și imgineze șoareci, șobolani sau alte lighioane. Se lovește în coaste, pierzându-și o clipă respirația, de un fel de raft ieșit din perete. Gol. Nu era nimic pe el.
Aproape fără să respire, de cât îi era de groază de necunoscut, pipăie mai departe.
Găsește o chiuvetă și constată cu un fel de bucurie înlăcrimată, că are și apă. Probabil nu e potabilă, având în vedere că primise apă în recipientul de tablă, dar se putea spăla. Și asta da, era o bucurie. Și găsește și toaleta.
Se întoarce pe același traseu, hotărâtă să mai amâne explorarea din restul încăperii pe mai târziu.
” Ciudat cum ne facem locuri care ne dau senzația de siguranță, chiar în inima răului ”, își spuse ea când își dădu seama că tot ce își dorește acum e să ajungă la saltea și să se acopere cu pătura scorțoasă.
„ Și-acuma să vedem, ajunge ea în pat cu mâinile pline de mâzgă de pe pereți. Să găsim o explicație, gândește ea la plural detașându-se de creierul ei, luându-l ca pe o ființă separată cu care se poate consulta. Un bărbat a făcut asta. În general, e vorba de unul singur. Mă ține în întuneric tocmai ca să mă înspăimânte. Și am senzație îngrozitoare că e cineva cunoscut. Atfel nu de poate explica faptul că m-a luat din casa mea, fără să simt absolut nimic. Probabil vreun gaz, ceva. Dar cheie ? Ușa era tot timpul închisă. Cum intrase?
Va urma violul și apoi, foarte probabil moartea, își spune și simte cum lacrimile încep să-i curgă râuri adunându-se în barbă.
Văzuse zeci de filme cu tinere răpite de psihopați. Citise cărți. Obsedant îi revenea în minte, „ Colecționarul” lui Fowles. Și Miranda fusese răpită și adăugată la o colecție de fluturi.
„ Și totuși, de ce eu? Și cine?!”
Începe să se gândească la bărbații pe care îi cunoscuse, încercând să-și amintescă dacă vreunul dintre ei îi păruse mai ciudat.
Simte cum lacrimile uscate îi strâng obrajii și-și dă seama că zâmbește. El. Doar de el își amintește acum, agățându-se de imaginea din amintire ca de un colac de salvare.
Se dusese hotărâtă spre el, să-l abordeze cumva, să nu-l piardă. Dar când ajunse în dreptul lui, tot curajul ei se topise. I se făcu rușine și doar îi zâmbi, trecând mai departe. Surprins de zâmbetul ei, o privi o clipă uimit și-apoi îi zâmbi și el. Își amintea clar cum se făcuse dintr-o dată soare.
Plecase atunci și ea nu știa ce-ar putea face: să-l urmărească?  Rămăsese uitându-se la el cum se îndepărtează, gândind : „ Toată viața îmi voi aminti de zâmbetul ăsta. Și toată viața mea am să-l regret.”
Îl revăzuse totuși, după câteva săptămâni, când ieșea de la o repetiție, pe holul facultății de Teatru. Ieșise râzând,( era un spectacol de improvizație și repetițiile ieșeau mult mai bine, intotdeauna, decât spectacolul în sine) și se oprise cu râsul înghețat pe față, când îl văzuse. El o privi o clipă, ușor încruntat, de parcă își amintea ceva, fără să știe ce și trecu mai departe.
„ Nu, își spuse ea. De data asta nu, nu te mai las”.
– Am să-ți fac, străine, o propunere pe care nu vei avea cum s-o refuzi.
Îi licăresc ochii a zâmbet:
– Nici nu intenționez, și-i face un semn ca o invitație, cu palma deschisă spre ea.
Primul ei gând fusese : „ o noapte de iubire”, dar nu avu totuși atâta curaj :
– Am să te las, misteriosul meu străin, pe tine, s-o ghicești.
Și plecă râzând, sperând s-o țină picioarele tremurânde, până la ieșire.
” Am să-l revăd ”, își spuse ea încrezătoare. Și da, îl revăzuse, când venise să le predea cursuri pentru comunicare audiovizuale.
Un urlet lugubru o smulse din vise. Un urlet care se izbea de pereții de piatră, ricoșându-i apoi în timpane. Și ceva greu îi sfâșia ochii în mii de lame : lumina.

Zgomot de motor în miez de noapte.
Sar din pat ca aruncată în aer de grenade. ” Să nu audă tata!”
Da. E Adi C. Îi fac semne disperate : ” Pleacă! Pleacă! ” și el îmi face semne calme, hotărâte, privindu-mă intens : Nu!
Deschid încet fereastra :
– Pleacă! O să iau bătaie!
– Tu iei bătaie și dacă doar respiri. Vino! sună tonul lui ca o poruncă, încruntându-și ochii spre mijire. E noaptea ielelor!
Mă uit la Lili cum doarme liniștită și cuminte, m-apropii de ea și-i șoptesc aproape ca o rugă:
– E noaptea ielelor, Lili, sora mea dragă. Eu plec. Mă duc la ele.
Mă-mbrac ca un soldat în termen, în cinci secunde și sar pe fereastră cu elan de ciută. Nu vânată. Doar în zbor spre stele.
Chiuim urlat, pe ton nebun de nebunie, în timp ce vântul îmi vâjâie în tâmple :„ Lasă-te! Lasă-te mie! Am să te iau, valuri am să te fac, frunză, petală de floare, rază de soare. Dă-mi-te mie!”
Și eu mă dau. Și sunt și frunză și floare, și val, și soare. Sunt tot și toate în zbor către iele.
Am șaptesprezece ani. Sunt anii în care, dacă doar îți dorești, poți zbura. Poți transcede universuri. Poți orice, la șaptesprezece ani. Doar să-ți dorești! Și totul se-mplinește.
Oprim în mijlocul pădurii și, când zgomotul motorului se oprește, o liniște ca de popas de viață ne învăluie.
– Iubita mea, iubită…își încleștează Adi C. mâinile în părul meu și-apoi mă strânge ușor și tandru la piept, ca pe ceva prețios și scump, ce nu îți aparține, nu îl vei avea vreodată, dar toată viața ta ai să ți-l dorești.
„ Nimeni pe lumea asta, mă smucea el scuturându-mă, să-mi intre bine-n minte, nimeni nu te va iubi vreodată așa cum te iubesc eu! Nimeni nu va descoperi vreodată în tine, comoara pe care am descoperit-o eu. Până și râsul ăsta, de toantă, când nu gândești cât de tare mă poți răni cu el, până și el, are ceva aparte.
Și nimeni nu va vedea vreodată. Doar eu. Și tu nu știi, cretina mea ciudată, cât pierzi.”
„ Ba știu. Că de-aia mă iubești. Pentru că știu. Te simt, te-aud, te sorb, dar nu te pot iubi așa cum tu ai vrea. Dar tu, mai mult decât oricine, ar trebui să știi că iubirea pe care o am eu pentru tine, cealaltă iubire, e la fel de prețioasă. E parte din mine. E parte din tine…”
Îi simt lacrimile pe obraz, și știu că știe. Nu e nevoie între noi de cuvinte. Le folosim doar pentru că ne plac și le știm. Ca pe o melodie frumoasă in surdină.
– Te voi da ielelor în noaptea asta, îmi spune el cu o tristețe grea, de rămas bun in voce. Nu vreu să fiu cealaltă iubire. Ială. Iala mea… preoteasa soarelui, beția mea din suflet…poate te voi uita…
– N-ai să mă uiți, cealaltă iubire a mea, cum nici eu n-am să te uit vreodată pe tine, celălat suflet al meu, îi apăs eu greu cu palme calde, lacrimile amare de pe obraji, cuibărindu-mă în el, iubindu-mi neiubirea.
– Le-auzi ?! mă-ndepărtează el scrutându-mă în întunericul fremătător de iunie verde crunt. Le-auzi?!
– Le-aud… șoptesc eu lung, aburiu și-ncep să mă legăn în legănatul brațelor lui:
Voi Ielelor
Măiastrelor
dușmane oamenilor
stăpânele vîntului
doamnele pământului
ce prin văzduh zburați
pe iarbă lunecaț
iși pe valuri călcați
vă duceți în locuri depărtate
în baltă, trestie, pustietate
unde popă nu toacă
unde fată nu joacă.
Vă duceți în gura vîntului
să vă loviți de toarta pământului.

Și ielele vin….
( Va urma .. :))  )

` Și-acuma ce fac eu cu mine și cu durerea asta?!”
Îmi simt tot trupul ca pe-un ghem de sârmă, compact și greu, de-mi vine să-mi îndepărtez și brațele, să nu mă zgârii, să nu mă sfâșii.
Îl privesc mergând, îndepărtându-se de mine, și mersul lui devine sinonim cu tot ce-a fost în viața mea plecare, părăsire. Nu el mă părăsea, ci lumea toată.
Un vid albit, cețos, mă-nvăluie rece, frisonându-mi părul și-ncep să merg fără să-mi simt pașii, ca-ntro alunecare către nicăieri.
Cât mi-a lipsit să nu cad în genunchi și să-l implor să nu îmi plece? Cât m-a despărțit să nu m-agăț de el, să-mi plimb mâini rugătoare pe fața-i goală, rece? Să-ncerc prin palme să-i încălzesc privirea, să-i fac transfer de suflet.
O boare, atâta mi-a lipsit.
Nu mândria, că-n dragoste nu-i loc pentru mândrie. Nu umilința, că-n rotundul iubirii, ea nu poate pătrunde.
Doar golul aspru, statuar, din ochii goi, privind prin mine, îmi hăcuia prin vene : „ El nu te mai iubește… Și orice-ai face, orice-ai încerca, nu va mai aduce scânteierea aia, dar de divinitate, pe care ți-o dă iubirea.”

Te du atunci, iubirea mea…
Te du cu bine…
Eu am să duc acum cu mine, durerea pură, de mai presus de lacrimi.
Și-am să te iau durere, și-am să mă învălui în tine, să mă apăr de ură, să mă apăr de iubire.

Își rostogolește albul ochilor, dând în același timp, des din gene și eu mă gândesc cum să mă abțin să nu plâng. Voi călători cu femeia asta lângă mine, aproape nouă ore. Și nu pot să-mi scot cartea, să mă prefac a citi, că se înserează. „ Cum prind o pauză, îmi bag căștile în urechi ” îmi mai vine mie sufletul la loc.
– A terminat dreptul cu 10 pe linie și-acum face masterul.
– Da, îi spun eu părând chiar drăguță, îi la modă să mai frece menta pe spatele părinților, încă vreo doi, trei ani. Bine că nu vrea să facă a doua facultate.
– Vai de mine! Vai de mine! își flutură ea genele în disperare, de mai să-i sară de pe pleoape. Nu-i cazul fetiței mele. Ea are nepărată nevoie de master că…
– Da, îmi imaginez. Și știu cum e, încep eu deodată să-mi flutur și eu genele, hotărâtă să mă distrez de una singură, dacă tot nu pot scăpa de ea. Unul dintre băieții mei a fost chemat încă din facultate să predea ca asistent, plusez eu ștergându-mă fin în colțul gurii cu degetul mic.
Și-ncerc să nu bufnesc în râs, pentru că, la recensământ, când scribul mă întrebse cu ce se ocupă fiul meu, i-am spus suav : „ în genere, e belitor de p…”. Și bietul om a rămas cu pixul în aer, neîndrăznind nici să se uite către mine.
– Și vă rog să mă credeți, stimată doamnă, mă sclifosesc eu , făcând gesturi  largi, fluturându-mi palmele ca o balerină, a fost nevoit să refuze.
Mă privește ușor încruntată, uitând să-și mai strâmbe gura și să fâlfâie din gene.
– De ce ?
– Cum adică? par eu ușor consternată. Asistent? Visurile lui sunt mult mai mari de atât. Toți profesorii îl considerau genial. Și să nu vă mai povestesc despre celălat. Nu lasă cartea din mână. „ Mai lasă, mamă, cartea, și mai ieși și tu la un bar, la un chef cu băieții.” Dar el nu și nu. E însetat de cunoaștere. Face două facultăți deodată! am eu, așa, o revelație.
Na! Futu-vă-n aripă cu zecele vostru pe linie!
Norocul meu că nu m-a întrebat ce facultăți face, că eram deja setată pe medicină si drept. La Oxford !

Nu-i pot spune unei astfel de femei că pe mine, mai mult ca orice 10 din lume, mă face fericită râsul în hohote al copiilor mei. N-ar înțelege.
Copiii cu zece pe linie, nu știu să râdă. Ei doar zâmbesc. Politicos. Nu cu gura până la urechi.
Studiați-vă copiii când cresc. Când sunt mici, râd pentru că încă li se dă voie. Când cresc, dacă nu mai știu să râdă, ci doar zâmbesc, să știți cu toții : copiii voștri suferă. Și nici nu știu. Și nu din vina lor.
Mi-am crescut copii cu sinceritate, cu realism.  Nu pentru că aș fi „ genul de persoană care nu suportă minciuna”. Nu. Eu știu că minciuna e mai mult decât necesară. Nu. Eu iubesc minciuna, atâta timp cât are sens. Imaginați-vă o lume în care ne spunem noi, fiecare în parte, adevărurile noastre. Pentru că adevărurile sunt personalizate…
Nu i-am lăudat în viața mea, fără să merite, ba dimpotrivă, am dus ironia până la durere. Dar copiii mei au și avut voie să-mi spună că eu vorbesc prostii . ( Și mi-o spun foarte des. :)) )
Fii sincer cu tine! Să iei 10 pe linie , dacă tu îți dorești! Nu pentru mine, nu pentru profesori, nu pentru colegi, nu pentru vecina. Fă-ți o carieră dacă tu îți dorești! Nu pentru mine…
Și copiii mei sunt sinceri. Spun adevăruri simple, care nu sunt menite să rănească. Și sunt uimiți copiii mei când văd că au rănit. Nu știu de ce. Și nu pot înțelege… Și nu sunt înțeleși…
Pentru că peste tot, in jur, sunt copiii cu 10 pe linie.  Copiii care au fost intr-o continuă competiție. Și-au câștigat ceva. Doar că ei nu știu ce.
Copiii care zâmbesc…

Nu mi s-au sărbătorit zilele de naștere nici în copilărie, nici în adolescență. Nici mie, nici fraților mei.
Cu Ovidiu a fost o tentativă, când a împlinit șase ani, care a eșuat complet.
Fusese tatăl meu în Ungaria ( să vândă cognac franțuzesc, făcut la noi în pivniță ) și stătuse în gazdă la o familie care pe el l-a impresionat foarte tare.
„ Oameni nebuni! îi categorisea el, dar nu urlător cum își punea el pecetea în general pe pământeni, ci vag uimit. Venise fostul soț al femeii și stăteau toți trei la masă și râdeau!” era el uimit că sunt în lume astfel de oameni care nu se urăsc. Dar mai mult decât fostul soț acceptat ca făcând parte firească din familie, îl impresionase fiul unguroaicei, un adolescent. Îi plăcuse foarte tare dezinvoltura, naturalețea și încrederea în sine a băiatului. Și-ar fi dorit și el așa un urmaș.
„ Când Ovidiu o să se apuce de fumat ( probabil tânărul își aprinsese o țigară și nimeni nu-i dăduse cu parul în cap ), numa Kent o să-i cumpăr!”
Bineînțeles că a uitat ce-a promis și când l-a prins fumând peste câțiva ani… nu i-a cumpărat Kent.
Deci, hotărât să-l sărbătorească:
– Fă-ți lista cu invitați, Ovidiu, că eu îți pregătesc toată mâncarea, a decis proaspăt hotărâtul meu tată să-și umple copilul de încredere în sine, începând chiar din acea clipă.
Și Ovidiu a făcut lista.
De ziua lui stăteam toți și așteptam invitații. Și stăm, și stăm…
– Mă, tu ai chemat copiii ăia?
– Io am făcut lista…
Da, cam așa se întâmplă când copiii nu știu cum se sărbătorește o zi de naștere. Se umplu de încredere în ei, pe tot restul vieții.

Când eu am împlinit 17 ani, Katy, prietena mea, îmi spune:
– Știi ce cadou îți voi face? Am să-ti prezint un tip mișto, care de mult vrea să te cunoască! Să vezi cât îi de frumoooos!
Chițăim amândouă pe tonuri de : „ hai, tu, ești nebună? chiar e mișto? și zici că vrea să mă cunoască?”
Și vine necunoscutul meu, cu un buchet imens de flori la întâlnirea pe neve.
În clipa în care l-am văzut, am avut o dorință imensă să mă întorc și să fug. Îl priveam totuși cu ochii bulbucați de cât de tare mă abțineam să nu râd. Atât de frumos era. Avea năsucul cârn și-un ten imaculat de ingenuă.
– Pe mine mă cheamă Sandu, își dă el ochii peste cap bătând ades din gene. Sandu Bibelou.
Cred, adică nu cred, chiar sunt sigură că l-am stropit și-n ochi pe bietul Narcis, când am bufnit în râs.
Nu mai țin minte dacă s-a supărat sau nu.

De majorat nu-mi amintesc nimic. De parcă n-ar fi existat.

Și-a venit apoi ziua când am împlinit douăzeci de ani.
Ziua în care eu am văzut pentru prima oară flori. Și erau pentru mine. Flori de ziua mea. Frezii. Trei fire.
Cele mai frumoase flori de pe pământ.
– Câți ani împlinești tu, omule? și-adaugă apoi privindu-mă adânc în suflet, omule drag…
– E prima zi din viața mea.

Și-am început o viață plină de zile. Azi împlinesc șaizeci de ani și patruzeci de fericire.
Dimineață Dragoș mi-a făcut cafeaua în timp ce eu eram într-un palpitant turneu de remi. Și mă pupă ( ca în fiecare dimineață ) până eu, cu un tandru : „ da, lasa-mă copile, că-mi iau ăștia jocker-ul”, îl împing duioasă.
Am primit apoi un mesaj de la nora mea, Iza. Mesaj intens și cald încărcat de „ je ne sais quoi” anume, cum știu sigur că puține soacre din lume, primesc.
Și Alex, care observase că mi se umflaseră foarte tare picioarele când stăteam cu ele atârnate la calculator, mi-a adus un laptop. Are și măsuță de-aia, pentru prințese. Nu picioarele o să mi se mai umfle mie de-acum înainte.
Copiii mei…
Nepoții mei, pe care-i simt făcând parte din mine, din tot ce sunt eu azi și care mi-au dat voie să-i pot iubi ca pe copiii mei…

Am avut și am  parte în zilele mele de-acea uimitoare și da, magică, iubire necondiționată, când cineva te iubește așa cum ești, fără să te judece, fără să vrea să te schimbe.
Puțini o fac, dar pentru mine e întreaga lume.

• – Ce-mi faci tu mie, măi băieti, măi ? Pi undi umbli ? Îmi umpli casa di musafiri și mă lași singură cu ei! se uită mignona Ivoneta la înalt spășitul ei soț.
  – Uite ce-am adus! încearcă Mihai să pună între ei pachetele cu cremvurști și cârnați, poate, poate scapă de polonicul amenințător din mâna micuței lui neveste.
  – Lasâ, tu, cârnații. Mii să-mi spui pi cini mi-ai adus în casă. Că eu, pe jumătate din oamenii din sufragerie, nici nu-i cunosc.
  – Toți îs băieți buni, bagă Mihai la un loc și femei și bărbați.
  – Știu, știu! se uită Ivona către cer. Ai uitat să-l chemi și pe portar.
  – Și-a rupt piciorul ! îndrăznește Mihai să glumească chiar și sub amenințare, și-apoi se-apleacă docil să-i fie mai ușor nevestei lui să-i care polonice-n cap.
  – Băi, băi, băi! se panichează Costaș văzând că Ivoneta chiar dă, nu glumește, și eu asist scena extaziată, cu gura până la urechi.
  Erau savuroși, acești prieteni ai noștri. Ivona, inginer stagiar, cu doi copiii micuți, Andrei și Tiți ( Tiți, de la fetița tatii ), se zbătea să rămână pe linia de plutire a decenței, cu un salariu mizer ( cum aveam cu toții ) din industria ușoară, și un soț de-o bunătate și dărnicie care depășea „ cămașa de pe el”.
  Era genul acela de persoană ( foarte necesar în acele vremuri, când noi aveam rețete ca:„ ghiară de pui crocantă, la cuptor” ), care făcea rost de absolut orice, oricând. Doar că, așa cum făcea rost, așa și dăruia.
  „ Știi cum face, Paula? îmi spunea ea cu ochi măriți ca de groază. Merge cu nesimțiții ăștia ( aici nici nu mai trebuia specificat că era inclus Ciobi ), își termină banii lui, apoi împrumută de la ei, ca să le mai dea de băut. Și ei îl împrumută! ”
  „ Știu, Ivoneta, știu. Că de-ăsta am și eu. Dar ne-am îndrăgostit de ei, de bunătatea lor, și-acum n-avem ce face, trebuie s-o-ndurăm ”, o enervez și eu cu râsul meu senin.
  Odată ajunși în Hunedoara, Mihai se adaptase orașului de parcă aici s-ar fi născut. Era oricum, genul de persoană sociabilă, foarte iubit de toți, și mai ales de toate. Ivona era mai retrasă, sobră, dar avea el grijă s-o arunce în tot felul de vâltori ale vieții, în care ea, până la urmă, incepea să inoate cu un zâmbet fin de : „ asta este”.  La un moment dat, a trebuit, moldoveni până în prăsele, să invețe ungurește. Andrei, îngrijit în timp ce ei erau la serviciu de o vecină, începuse să-și construiască dulce, primele propoziții. Problema era că nimeni nu înțelegea ce spune. Și a trecut o vreme până au realizat că li se vorbește ungurește.
  – I put a spell on youuuuu, ies eu din bucătărie urlând și legănându-mă lasciv, când aud Creedence.
  Cheful era încă la început, toți stăteau cuminți, cu paharele de vin într-o mână și țigările în cealaltă. Erau vremuri când absolut toată lumea fuma și toată lumea se îmbăta. Nu era la modă „ trăitul sănătos”.  Noi aveam alt țel : atât cât trăim, să trăim frumos.( Mărturie îmi e faptul că jumătate din cei din povestire sunt morți și nici noi, ceilalți, n-o ducem prea bine. Dar am trăit frumos! ) Și eu am fost chiar mai norocoasă : am aflat la timp că viața nu în ani se numără, ci doar în clipe.
  Era toată gașca noastră acolo. Emil Sevastre cu Geta, Nicu Pojar cu Lili, Carmen Vlasici, Viorel Gorgan, Ciobi ( scris românește ), Virgil ( din fericire, singur, fără nevastă ), dar erau și tot felul de oameni pe care Mihai îi invitase cu pornirile lui de „ hai să ne distrăm cu toții”. Era și vânzătoarea de la Alimentara, care-i dăduse „ pe sub mână”, cârnații.
  Ciobi își spunea poveștile, gen :
  –  Îi spun chelneriței, care îmi trântește paharul cu vodcă pe masă : „ Băi asta, tu la gară o să ajungi !”, ( adică nu o să mai servească la Oltul, lumea selectă, va ajunge vai și-amar de capul ei, să servească altfel de bețivi). Și ce credeți?! întreabă el retoric, pentru că absolut toată lumea știa răspunsul ( cred că și vânzătorea de la alimentara). Pe cine credeți că văd eu, în gară, când am plecat săptămâna trecută în delegație?
  Da. Mare mister.
  Avea totuși, Ciobi, un farmec aparte. Își îmbrăca de fiecare dată, altfel, poveștile, de până și eu, care nu eram un mare fan al lui , îl ascultam fascinată. Insurat fiind, era un nefamilist convins. Mai mult decât misogin, considera femeile doar păpuși gonflabile . Dar, carismatic, îi cam făcea pe bărbații noștri să-și dorească să petreacă mult timp prin baruri cu el. Știți genul. Peste tot în lume, există câte un Ciobi.
  Dansez aproape singură, cu un Costaș care-și începe dansul cu mine ( un fel de twist cu aplecări genoflexiare ) și veșnic mă uită și se întoarce spre alte partenere. Până începe „Lookin’ out my back door”, când Gorgan sare de pe canapea și-ncepem rock-ul care îi face pe toți să-și ridice picioarele și să se lipească de pereți ( nu în același timp, și nu aceleași persoane :)) ). Din fericire, Ivoneta nu avea obișnuitul dulap maroniu lăcuit, cu vitrină de sticlă, după care tronau îngerașii albi care se țin de puță.
  Mihai, cu sticlele de vin în mână :
  – Băăă, am adus o damigeană de 50 de litri de vin de Odobești ( ăsta era și motivul chefului ad-hoc ). Nimeni nu pleacă de-aici până nu se golește!  urlă el, și-apoi se uită către ușa de la bucătărie sperând din tot sufletul că Ivoneta nu l-a auzit.
  Aveam două feluri de chefuri. Unele cu dansat toată noaptea și altele cu cântat ( Costaș la chitară și noi behăiam pe lângă ) și spus povești. Nopți de poveste… În funcție de persoanele cu care eram. Elementul comun era, că în toate ne bețivăneam. Dar nu am nici măcar o singură amintire cu beții urâte, turmentate, borâtoare sau violente.
  De un fel de violență, am avut, totuși, parte în noaptea aia.
  La un moment dat, Cornel Tabacu (un tip înalt, atingea doi metri, ca popa ), care ieșise nu știu ce să facă, intră val vârtej în casă, cu o față speriată. După el, imediat, bubuie ușa :
  – Miliția!
  Nu știu ce făcuse, nici nu știu dacă m-a interesat vreodată ( era clar genul care atrage ca un magnet, epoleții ).
  În două minute, vrăjiți de Mihai, milițienii erau cu chipiele sub braț și mâinile ocupate cu pahare cu Odobești. De ei am scăpat mai greu decât de vânzătoarea de la alimentara.
  Când au plecat, cu sticle și cârnaț invelite cu ziare pline de chipul lui Ceușescu, toată lumea sare pe Cornel că :
  – Bă, da mai liniștește-te și tu, că numa prostii faci !
  Și, fără veste, Cornel se întoarce spre îngrijorata lui nevastă, și-i trage o bărbătească, eroică labă, de-i întoarce, bietei femei, capul pe spate.
  Printre: „ Ce-ai cu ea, măăă?! Că n-a făcut nimica!”,mă uit la el siderată, și-apoi încep să râd ca proasta. Recunosc, chiar și acum, în timp ce scriu, iar mă bufnește râsul. Un râs cinic, cu fiori pe șira spinării. Discrepanța dintre fața lui umilă, speriată, cât timp miliția era acolo și fața plină de-o ură masculinizată, după ce plecaseră, mie personal, mi s-a părut hilară. Persoana care putea să-i redea demnitatea de bărbat feroce, era acolo, la-ndemână.
  Nu am avut niciodată prea multă înțelegere pentru femeile maltratate. Crescută intr-o familie violentă, neavând de ales, asta am învățat : într-o relație ai de ales!
  Alege !Și credeți-mă : chiar se poate trăi frumos!

– Ce te chinuie pe tine, iubirea mea? își apropie ea milimetric fața de-a lui, voind parcă să-i intre în creieri.
`„ In special, tu, cotropitoarea mea iubită”, i-ar plăcea să-i poată spune, dar nu riscă. Știe prea bine cum se poate transforma dulcea lui nevastă din înger, în balaur.
– De ce te-ndepărtezi de noi?
Alege să nu-i răspundă și tace.
„Nu mă îndepărtez de nimeni, nici de ea, nici de copiii. Îi iubesc pe toți trei cu toată ființa mea. Și ea știe. Dar este atât de posesivă, că fiecare ieșire a mea cu prietenii , pentru ea e ca o trădare”.
Îi vede tristețea și-ar vrea să-i poată povesti  (ca la începutul căsniciei lor ) că nimic rău nu se întâmplase când se întâlnise cu băieții.
„ Oare?” i se ghemui un gând, amintindu-și de privirea lungă și promițătoare a Ioanei, de zâmbetul și mirosul ei fin, când trecuse pe lângă el, atingându-l ca din greșeală cu sânii.
„ Bă, da fraier ești!” îi spusese Csabi, care observase scena. Îți vin astea cu chiloții în mână și tu le ratezi.” Râsese atunci, să nu se dea de gol cât de tare i-ar fi trebuit-o.
Simți că-l arde-n spate privirea soției:
– La ce te gândești tu acum, iubirea vieții mele? Sau la cine? aproape că-l sperie ea, ca de atâtea ori când se simțise vulnerabil în fața perspicacității ei de-ai ghici  gândurile.
– Te-ajut la ceva? își alungă el excitanta moleșeală din amintiri.
– Na, na , na! Vrei s-o ștergi! Nu, dragul meu, nici nu m-ajuți, dar nici nu ai să pleci.
– Mă duc s-arunc gunoiul. Oricum o să faci scandal.
– Nu de scandalul de acum trebuie să te temi. Teme-te doar de ziua în care nu o să-mi mai pese că pleci, sau că rămâi.
Și-aproape c-o urî în clipa aia pentru suferința ei atroce. „ Vreau doar să ies la o bere cu băieții. Nu-i drept să mă faci să mă simt atât de vinovat. Altădată înțelegeai nevoia de independență ”. Altădată…
Și-ar fi dorit să fie Ioana în locul ei ? Găndul aproape că îl sperie. Nu. Categoric nu. Bărbații, mai mult decât femeile, atunci când își iau nevastă pentru că o vor foarte tare, o fac pe viață. Celelate femei, sunt doar aventuri și-atât.
Doar că îi era foarte dor de vechea lui nevastă, care-și înfigea mâinile în părul lui :„ Pe mine să mă iubești acum, aici, pe veci !”
Îi era dor de râsul în cascade, de dulceața mârlăniilor din sinceritățile și indiscrețiile ei. Și : „ Uite, uite!” îl strângea ea de mână, învinețindu-l cu patos, cu ardoare, doar pentru că vedeau amândoi, mahmuri, un răsărit de soare.
Și a plecat.
Și iarăși ea a avut dreptate. A venit ziua când ei nu i-a mai păsat nici când pleca, nici când rămânea.
Și totuși…
Când a adormit, fără să-i fie somn, fără să fie obosit, în ea s-a cuibărit. Și-l duce-acum cu ea, i-arată fiecare răsărit de soare, i-arată căt de minunați îi sunt copiii, i-arată cum s-a luminat planeta de când au apărut nepoții…
I-arată că iubirea nu se termină-ntr-o zi, chiar dacă pleci.
Iubirea e eternă….

Simte miros jilav de mucegai și își chinuie ochii să vadă ceva, orice, în întuneric. Un tremur violent i se răspândește prin tot corpul și-ncepe să pipăie în jur , ezitantă, de teama a ce ar putea să găsească. Din ce-și dă seama e așezată pe-o saltea uzată și scorțoasă, pereții sunt umezi, cu miros de beci. Își încrucișează brațele peste piept să oprească într-un fel valul de tremur. Ascultă întunericul dens. Nimic. Nimic nu se-aude. Vrea să se ridice să pipăie mai departe în jur, măcar spațiul să-l poata estima, să se poată localiza, dar picioarele n-o ascultă. I-e teamă să strige, i-e teamă și să plângă. Incearcă aproape cu deznădejde să se concentreze, să-și amintească ceva ce-ar putea explica de ce e aici. Nimic. Dumnezeule mare, nimic!
Parcă acum câteva secunde era în casă, pregătind-se de întâlnirea cu cel pe care și-l dorea atât de tare. Își amintea entuziasmul cu care își alegea hainele după ce se machiase, îi revenea chiar și zâmbetul ușor rușinat cu care își alesese lenjeria de corp cu gândul care o înfiorase :„ cine știe, poate…”, imaginându-și buzele lui pe pielea ei și mâinile febrile mângăind-o tandru. Și muzica dată la maxim.
Atât își amintea. Niciun zgomot, niciun intrus, nicio spaimă, nimic ce ar putea fi dus la starea ei de-acum.
Cu măini tremurânde își pipăie lenjeria. Da. Cu asta se îmbrăcase. Cea galbenă, dantelată.
Încep să-i curgă lacrimi:„Ce-i asta? Ce mi se întâmplă?!”
„ Nu! Nu-ți pune întrebări încă. Așteaptă să treacă tremurul. Calmează-te și-ai să-ți dai seama. Trebuie să existe o logică. Până atunci, gândește-te la ceva frumos. Gândește-te la el…”
Își amintește cum i-a auzit râsul, înainte de-a îi vedea fața. Un râs cald, plin de încredere în sine. Și, când a întors capul și l-a văzut, a simțit cum ceva fără nume îi străbate tot corpul. „ El e”, părea că-i spun toate gândurile ei. „ El e”, simțise ea un impuls să meargă către el, de parcă atunci se revedeau dintr-o altă viață, dintr-o altă lume.
Se stăpânise totuși, uitându-se în jur după un loc în care s-ar fi putut uita la el, fără să o observe. Un gând aproape de panică pusese stăpânire pe ea: „ să nu plece. Să nu îl pierd!”
Erau în curtea facultății, dar el nu părea a fi student. Nu părea a fi student. Nu părea a fi student. Nu părea a fi student…
Ce mi se întâmplă?! Ce-i asta?! Ce mi se întâmplăăăăăă?! o trage  întunericul înapoi, aproape ca o ființă.
I se pare că aude un zgomot și-și oprește respirația, ascultând. Dens, opac, doar sunetul tăcerii.
– Hei…, încearcă ea timid, speriindu-se de vocea ei. Hei ! prinde curaj. Heeeeei! aude ea ecoul, care o face să se ghemuiască de groază. Încăperea era imensă. Ecoul era ca de peșteră.
Începe să plângă, mai întâi jelitor, ca un bocit, și-ajunge aproape de urlet, razbătând aproape duios:
– Hei…. Nu-i nimeni aici? Te rog…Te rog…
Și nimeni nu-i răspunde.
Se-adună-n ea, cu teamă, și încă suspinând își spune, fără să poată să creadă nicio clipă: „ Fii tare. Rezistă. Ceva trebuie să se întâmple.”
Dar știe că orice ar fi să se întâmple, de bine nu va fi. Coșmarurile nu se termină cu happy end.
Simte un miros ciudat, ca de friptură și-ncepe s-adulmece ca un câine. Și-n timp ce se târâie în patru labe își dă seama că a uitat de frică.
„ Asta să fiu până la urmă? Un animal flămând? Mi se dă mancare și devin docilă?”
Orbecăind cu mâinile întinse, atinge un fel de castron din tablă și lângă el o gamelă cu apă. Se târăște-napoi, în direcția unde știa că e patul și-n timp ce mănâncă îșî dă seama cât îi fusese de foame.
Se bucură, chiar, de gustul mâncării, amintindu-și cum își făcuse ea un obicei de a bea cafea ieftină cel puțin două zile pe săptămână, ca să simtă apoi adevăratul gust al celei bune. „ Ne obișnuim cu binele și-l ducem în banal ”. „ Trebuie să ne-ntoarcem la rău , ca să…”
„ Doamne, Dumnezeule, de când sunt eu aici?” și-apoi, ca fulgerată: „ Cine a adus mâncarea? Cum a adus-o fără să aud și fără să văd vreo lumină?”
Și crește în ea, gigantic, o altă teamă, mai rea, mai crâncenă decât cea de dinainte.
Întunericul prinsese viață!

„ O amețeală continuă. Fără să pot gândi, mă durea adânc. Simțeam o nevoie bizară să cer iertare, fără să știu cui, fără să știu de ce.
Aș fi vrut să mă ridic și să plec, dar picioarele nu mă ascultau, trupul întreg îmi amorțise crispat într-o așteptare mută de mai rău.
Și oare putea fi ceva mai rău decât să te văd pe tine cu ochi tulburi de bărbat excitat, chipul cu priviri și buze umezite și trupul cabrat al femeii de lângă mine,  prietena mea? Să vă privesc  ca un spectator din afara tulburării voastre și să încerc să mă comport firesc. Firesc!
Încercam să-mi dau seama unde greșisem. Față de tine. Față de ea.
Îmi simțeam umilința bântuindu-mi prin oase, prin sufletul mânjit de privirile voastre furișate și vulgare. Vulgare atâta timp cât eu eram acolo, între voi.
Poate… Poate mă înșel? Să fie doar gelozia? Spaima de-a nu fi părăsită, adânc convinsă fiind, că nu voi putea avea niciodată calitățile prietenei mele ?
Gelozia singură, fără nimic altceva precis, fără nimic real?
Nu. Erați acolo, în fața mea, ca pe un ecran obscen.
Unde am început eu să alunec? Unde am început să cobor din tine?
Și nici măcar nu puteam plânge. Durerea nu doare. Lacrimile dor, tristețea doare, singurătatea doare…
Durerea nu doare! ”
…
Paginile jurnalului meu sunt îngălbenite de vreme. Și totuși eu încă mai simt durerea de-atunci.
Bineînțeles că l-am mai văzut pe soțul meu, de-a lungul vieții noastre împreună, cu zâmbetul ăla, puțin tâmp, de bărbat excitat. Nici nu cred că ar fi fost normal să nu fie așa.
Dar când sunt implicate persoanele pe care tu le iubești cel mai mult pe lume, doare. Doare al dracului de tare. Și durerea rămâne.
Cu toate astea, nu am încetat vreo clipă s-o iubesc pe prietena mea. O înțelegeam mai bine decât s-a înțeles ea însăși vreodată. Femeile frumoase au o nevoie continuă de confirmare, de admirație. Se vede la ele un fel de consternare când un bărbat este atras de una mai puțin arătoasă ca ele, și-acel bărbat va deveni ca o obsesie, ceva de cucerit, chiar dacă lor nu li-l trebuie. Pentru mine, soțul meu însemna mai mult decât aș putea explica vreodată în cuvinte, așa că am să spun simplu: viața mea toată, pentru ea, doar un bărbat ciudat care nu părea atras de nurii ei. Și asta trebuia rezolvat.
Întotdeauna am fost de părere că într-o relație, față de tine, partenerul tău este singurul vinovat într-o astfel de situație. Nu puteam fi de acord cu femeile care povesteau că s-au dus la „ curvă ” și-au luat-o de păr, cu toate că puteam înțelege. E mai simplu să crezi că o străină este vinovată de un eșec al tău.
Doar că ea, pentru mine, nu era o străină…
Nu știu dacă s-a întâmplat vreodată ceva între ei. Imi doresc să cred că nu. Și nu pentru că aș crede în fidelitate ( toți suntem într-un fel sau altul, infideli). Și nu pentru că aș crede că prietena mea si-ar fi dat seama cât rău imi poate face, sau că i-ar fi păsat,  ci doar pentru că soțul meu era un om profund cinstit și bun. Cred că pentru el a fost doar o joacă. E greu să nu te joci când terenul e atât de atrăgător.
Dar… Gândindu-mă acum că prietena mea se va recunoaște, va ști că despre ea e vorba, dar nu-și va aminti nimic din ziua aceea, m-a fulgerat un gând : dacă și eu , vreodată, am făcut pe cineva să sufere și nu îmi mai aduc aminte?!
Pentru că sunt convinsă că toți, absolut toți, vă veți recunoaște în povestea mea. Toți cei care ați iubit sau iubiți acum, vă amintiți, ca mine, o zi în care ați suferit și voi.
Și-atunci, sfânta matematică a vieții nu mă lasă să trec așa ușor și simplu mai departe. Dacă toți suntem de partea celor chinuiți, cine sunt cei care chinuie?
Și răspunsul, matematic, e logic : tot noi. Toți.
Și-ncep, cu onestitate, să-mi amintesc.
Da. Am avut și eu momente când aveam nevoie să-mi recapăt încrederea-n mine. Am flirtat, am chițăit și eu cu alți bărbați, fără gânduri de dus la capăt o aventură, ci doar ca o joacă. Și dacă atunci, când eu mă jucam, cineva suferea cumplit?
E bine să te cunoști, să fii sincer cu tine? Nu, nu e bine. Nu vrem să extrapolăm răul din noi, vrem să credem că noi nu-l avem, noi suntem buni, doar ceilați greșesc.
Și dacă toți suntem de partea celor buni…