2. Crăciunurile mele

  • – Bage-le dracu sârmele-n cur! se revoltă nănașa Oegaru, când vede ca i s-au rupt pantalonii bărbatului ei în timp ce se cățăra pe un gard.
    Taică-miu se îneacă de râs:
    – Băăă, voi auziți ce zice muierea asta? Adică nu-i vinovat bărbatu-său care s-o-mbătat și se cațără ca prostu pe garduri. îi vinovat omu ala care si-o pus sârma ghimpată pe gard.
    – Păi ce mama dracului are de apărat? Dacă iei și tu o crenguța da vâsc, ce, îl sărăcești ? râde și nănașa. No lasă. Ioane, își consoleaza ea bărbatul, bine că ți s-or rupt la spate, că alfel mergeai la colindat cu hodrobelele pe-afară.
    – Nu-i mai trebuia țângălău, intervine Vasile, sună dintr-a lui.
    – La cât îi de frig, nu cred că-i mai sună lui clopoțeii, chicotește Mărioara.
    Astea erau crăciunurile din copilăria mea, când încă se mai păstrau obiceiurile de la țară. Se începea crăciunul de la noi de-acasă și-apoi plecam cu colinda pe la celelate neamuri. La fiecare-n parte ne opream la ușă, cântam plini de pioșenie câte-o colindă, trebuia să-i guști fiecăruia cârnații și caltaboșii :„ anu ăsta mi-or reușit mai bine ca niciodată, c-o fost porcu…” și-apoi se tot cântau colinzi: „ Aseară pe-nserate”, „La nunta din Gana Galilei”, „ O, ce veste!” și alte, multe, minunate colinde din Ardeal. Cântau cu patos, de parcă retrăiau fuga feciorei și nașterea pruncului și minunile puse în versuri ale lui Isus.
    Cristi, unul dintre verișori, se uita fascinat la Ionaș cum cânta el așa, cu voce minunată de tenor, trăind colinda cu lacrimi în ochi și concluzionează plin de uimire :„ ce gură mare are ăsta!”.
    Cu trecerea anilor, când eu, Lili și Ovidiu aveam și noi, la rândul nostru, familiile noastre, au încetat plecările de la o casă la alta. Noțiunea de a colinda se reducea la: întotdeauna începeam eu pe un ton plin, hotărât „ o, ce veste…” și n-apucam să mă tângui pe „minunaaaată”, că treceau toți pe un sacadat : „ să să nască, să să nască”. Ne adunam toți acasă la părinții mei și erau genul ăla de sărbători petrecute în familie, cu mâncat și băut până ți se-apleacă. Nouă nu ni se prea apleca, pentru că eram o familie rezistentă la astfel de evenimente. Călită. În Ardeal se-ncepe masa cu unul, două, trei pahare de pălincă și poveștile se țin pe fond de valuri chilimbarii de vinuri roșii, de vinuri aurii. Nimeni nu rămâne treaz și nimeni nu se-mbată.
    Nu i-au mai trebuit tatălui meu, în timp, alți colindători, decât ca o amintire a tinereții. Simțea că nu mai are multe lucruri în comun cu ei, și începuse-n timp să-și dea seama că doar copiii lui îl pot, în fapt, înțelege.
    Tuturor părinților le vine vremea când se agață de copii ca de o continuare a lor.
    Au venit apoi și crăciunurile în care eu mă agățam de copiii și nepoții mei, doar că eu nu voiam să continui o fericire a mea, ci doar să fiu martoră la a lor. Un martor foarte implicat. Pentru că împreună cu ei lipeam scotch pe mâță și ne tăvăleam apoi de râs, ca proștii, când biata pisică se târa cu priviri disperate : „ ce mi se-ntâmplăăăă?! ”. Împreună cu ei am făcut family harlem shake, și legi noi în Levicit. Când ajungea să spui un singur cuvânt ( sau doar Scufița Roșie ) și toată familia se-mprăștia de râs.
    Și au fost mulți oameni minunați cu noi, de-a lungul crăciunurilor noastre. Prietenii lor, prietenii mei. Și chiar și sfinți : Luca, Cipri  și cu… Fâcea.
    Crăciunuri…
    Vor trebui povestite, vor trebui detaliate cumva, undeva, pentru că prea au fost frumoase.
    Crăciunurile mele…
    Toate pline de beții frumoase, de zăpezi, de colinzi, de hohote de răs, de oameni minunați și de multă, multă iubire.
    Ca o poveste. Ca o magie…

Magia unei sărbători

  • Primul Crăciun de care-mi amintesc e cel de când aveam doar vreo trei ani. Locuiam în Stufit ( un fel de orășel muncitoresc făcut din cabane pentru țăranii veniți la Hunedoara să se angajeze în combinat ) și amintirile mele conțin multe sentimente, trăiri, pentru că obiectele încă nu aveau nume. Era mult alb în iarna aia și fulgii erau îngeri .
    Și tatăl meu zâmbea.
    Două păpuși cu rochii lungi, în carouri, atârnate-ntr-un  brad imens, ne priveau fascinate, pe mine și pe sora mea Lili. Și-un Moș Crăciun care semăna foarte tare cu vecinul nostru. Păpușile mi le aduc aminte ca pe ceva divin, un vis de frumusețe, iar pe moșul ciudat ca pe ceva înspăimântător, dar totuși magic. Toți copiii cam de vârsta asta sunt înspăimântați de moșii aduși de părinți, nu ca de o persoană străină, ci de nefirescul cu care sunt ei mascați pentru a-i păcăli  cu  bărbile din vată care încep să zboare când își încep seria de „ia”-uri : „Ia să vedem, ai fost cuminte ? Ia zi-i tu, moșului, o poezie!”.
    Când Alex avea tot cam vreo trei ani, i-am adus și noi, la rândul nostru, un astfel de moș. Și m-am regăsit în ochișorii îngroziți, în spaima și seriozitatea cu care dulceața mea de copil s-a executat și i-a spus moșului o poezie cu tematică:
    „ Colinde, colinde,
    puța mi se-ntinde
    de la rădăcină
    până la vecină.”
    La următoarele crăciunuri nu au mai fost păpuși în brad. Începusem să ne primim cu mult înainte de ajun, cadourile. Și erau tot mai ciudate : eu am primit, la un moment dat, un covor. Și Lili, pentru că a fost mai cuminte, multe perdele.
    Nu am suferit atunci, pentru că nu știam că ar trebui s-o facem și pentru că aveam adânc înrădăcinat în noi, banalul : „ voi nu meritați!”.
    Când am primit cadou de ziua mea, un televizor, am văzut că pe la alții Crăciunul era și o sărbătoare a copiilor, nu doar a cârnațului.
    Mai târziu am început eu să simt lipsa păpușii ca pe-o durere.
    Dar Lili nu. Ea nu era genul de persoană care trăiește în trecut. Își trăia viața c-un fel de frenezie, luând fiecare clipă așa cum îi era dată, pornind apoi de-acolo.
    Fără reproșuri, fără remușcări, fără dureroase aduceri aminte. Doar ea și dârzenia cu care înfrunata totul, de când avea două codițe cu fundițe albe și veșnicul ei zâmbet de învingător.Și-mi amintesc apoi, în anii care au urmat, nămeții și noi, neamuri vesele și multe.
    Nu erau beculețe chicioase, aliniate drept. Nu erau instalații în geam, care parcă urlă cu buze botoxate : „ uitați-vă la mine, cât sunt de frumoasă”. Ne lumina doar luna, stelele divin împrăștiate și lumânări calde. Erau gutui în geam.
    – Baje-le dracu’ sârmele-n cur! se revoltă nănașa Oegaru, când vede ca i s-au rupt pantalonii bărbatului ei în timp ce se cățăra pe un gard.
    În Ardeal se-njură cu patos și seninătate, se bulucesc diavolii intercalați printre cuvinte sfinte, uneori doar așa, în loc de virgulă.
    Taică-miu se îneacă de râs:
    – Băăă, voi auziți ce zice muierea asta? Adică nu-i vinovat bărbatu-său care s-o-mbătat și se cațără ca prostu’ pe garduri, îi vinovat omu’ ăla care și-o pus sârmă ghimpată pe gard.
    – Păi ce mama dracului are de apărat? Dacă iei și tu o crenguță de vâsc, ce, îl sărăcești ? râde și nănașa. No lasă, Ioane, își consolează ea bărbatul, bine că ți s-or rupt la spate, că alfel mergeai la colindat cu hodrobelele pe-afară.
    – Nu-i mai trebuia țângălău, intervine Vasile, suna dintr-a lui.
    – La cât îi de frig, nu cred că-i mai sună lui țângălauăle, chicotește Mărioara.
    Astea erau crăciunurile din copilăria mea, când încă se mai păstrau obiceiurile de la țară. Se începea de la noi de-acasă și-apoi plecam cu colinda pe la celelate neamuri. La fiecare-n parte ne opream la ușă, cântam plini de pioșenie câte-o colindă, trebuia, musai, să-i guști fiecăruia cârnații și caltaboșii :„ anu’ ăsta mi-or reușit mai bine ca niciodată, c-o fost porcu’…” și-apoi se tot cântau colinzi: „ Aseară pe-nserate”, „La nunta din Gana Galilei”, „ O, ce veste!” și alte, multe, minunate colinde din Ardeal. Cântau cu patos, de parcă retrăiau fuga feciorei și nașterea pruncului și minunile puse în versuri ale lui Isus.
    Cristi, unul dintre micii mei verișori, se uita fascinat la Ionaș cum cânta el așa, cu voce plină de tenor și ochi dați peste cap, trăind colinda cu lacrimi în ochi, și micuțul concluzionează plin de uimire :„ Ce gură mare are ăsta!”.

    Crăciunuri…
    Crăciunurile mele…
    Toate pline de beții frumoase, de zăpezi, de colinzi, de hohote de râs, de oameni minunați și de multă, multă iubire.
    Ca o poveste. Ca o magie…
    Și-acum mă duc să îl aștept. La mine încă mai vine Moș Crăciun. Doar să mă sărute pe frunte.
    Pentru că mi-a spus în șoaptă, când eram doar o fetiță zdrențăroasă cu ochi mari și triști:
    „ Ție n-am să-ți dau un cadou. Dar am să-ți dau povestea toată. Pe viață.”

 

Fata din tren

Intră în compartiment aproape împinsă de bărbatul din spatele ei. Se-așază pe primul loc, lângă ușa. cu privirea albită. Bărbatul își pune valiza, se uită la ea cu ochi porcini, micșorați de ură și-o-ntreabă ceva, pe un ton care-mi provoacă și mie frisoane. Fata îi răspunde încet, tremurat, ca din altă lume și el, fără să-i pese că am o carte în brațe, stinge lumina.
Mă uit pe fereatră, încercând să scap de răul adus în jurul meu de omul ăsta, mă uit la misterioasa frumusețe a copacilor care alunecă în întuneric, învăluiți o clipă de lumina lunii.
Îmi place să merg cu trenul. Îmi place țăcănitul ritmic ca o poveste spusă la ureche, mă simt ca dusă-n brațe, legănată, de-un uriaș puternic.
Întorc încet privirea, parcă atrasă de un strigăt mut, și văd fața fetei scăldată de lacrimi. Impietrită parcă, fără nicio grimasă, doar lacrimile curg și curg.
Se simte privită și vrea să se ascundă, c-o spaimă de ciută. Își vede apoi lacrimile curgând pe fața mea și, preț de câteva secunde, în întunericul pătat din cand în când de lună, ne-mbrățișăm șoptit, doar din privire.
Am dus, fată frumoasă, durerea ta mută cu mine, toată viața. O am și-acum cu mine, de parcă timpul a încremenit atunci, și eu încă îmi doresc să te pot feri, să te ajut cumva.
Și sper să fi ajuns măcar odată, până la tine, gândul meu cald, necunoscuta mea înlăcrimată.

Notărița

Intru într-o sală de așteptare puțin atipică, fotolii comode și canapea de piele. „ Aici se așteaptă, nu glumă” îmi trece mie prin cap un gând nu prea amabil. Poate e doar faptul că notarii au bani. Pereții sunt plini de icoane și, pe masuța din colț, tronează o statuetă enormă cu ieslea și pruncul. În spatele biroului, pe perete, un tablou imens cu o scenă din „ O mie și una de nopți”, încadrat și el de cruci foarte creștine, îmi spune multe despre cultura generală a acestei notărițe.
– Bună ziua, apare ea volubilă și foarte preocupată, din celălat birou, neaccesibil publicului larg.
– Bună ziua. O procură aș vrea.
– Imediat, imediat. Luați loc.
– Lăsați. Aștept așa, în picioare.
– Treaba d-stră, da o să mai dureze, că am foarte multă treabă, îmi spune ea din zbor, și o aud povestind apoi, pe un ton foarte ridicat, cum fiica ei, o nerecunoscătoare, care a intrat într-un anturaj, n-a mai sunat-o de două luni. Apare iarăși:
– Buletinul.
Și se tot repetă scena, cu intrat, ieșit, povestit pe ton de victimă câte pătimește ea pe lumea asta. La un moment dat începe o poveste în celălat birou și-o continua firesc, în ăstalalt.
– Ce să facem, doamnă, imi spune ea ca și cum eu aș fi fost martoră la cum săpa ea șanțuri, trebuie să muncim, că pe zi ce trece viața îi tot mai grea, Am ajuns, în orașul ăsta mic și pustiit, să mă bucur când mai moare câte unul cu avere mai mare, că din mărunțișuri nu se mai fac bani, îmi aruncă ea un zâmbet complice, adică :„hai să ne bucurăm împreună de glumele mele cu succesiuni”. Parcă mă simt vinovată că-s la mărunțișuri.
Între timp. mai intră oameni, la fel de tăcuți ca mine, la fel de spășiți. Avem de făcut niște acte, ca să putem face apoi altele. Notariatul este doar o fază intermediară între o jefuială și alta. Respectăm cu drag și abnegație legile unei țări care ia de la cei mulți și proști, ca să poată băga în buzunarele unor astfel de oameni necăjiți care se spetesc imprimând o foaie tipizată, pe care ți-s trecute datele din buletin.
– Lenuța! Lenuțaaaa! ne uităm toți în direcția în care strigă ea cu disperare. Apare femeia cu mopul și halat albastru.
– Fugi repede și cumpără ceva de mâncare, că-s moartă de foame.
Și face apoi un gest, pe care eu prea curănd n-am să-l pot uita: bagă mâna intr-un sertar și scoate, fără să se uite, fără să numere, o sumă de bani și i-o dă Lenuței.
Nu știu ce semnificație putea avea în mintea ei, gestul ăsta făcut în fața noastră (că-i darnică sau poate increzătoare), da știu sigur ce semnificație avea in mintea mea.
– Vai și-amar de singurătățile mele, spune ea ca pe o continuare ( probabil de la altă tură, și ea nu observase că-ntre timp se schimbaseră oamenii din sala de așteptare). Bărbatul mi-a murit, fata nu mă sună, nu mai am familie, nu mai am pe nimeni… Doar pe D-zeu, își face ea o cruce pioasă în fața tabloului cu neguțători și cu sultani.
– Da, îi greu fără familie, îmi aud eu vocea fără strop de compătimire. Nu-mi doream o conversație c-o astfel de femeie, dar limbarița mea s-a dovedit și de data asta mai puternică decât mine.
– Știți. doamnă, se-agață ea de privirea mea, că vipera de fiică-mea nu m-a sunat de două luni?
– Păi sunați-o dumneavoastră pe ea! îi rezolv eu problema pe loc.
– Cum adică?! Cum adică?! se-neacă ea de potopul de indignare. Și simt cum mă privește mai atent, uimită. Știți câte am făcut eu pentru ea?!
– Ca toți părinții, o bag eu la grămadă. Cam asta-i treaba noastră.
– Și a intrat într-un anturaj…caută ea printr-un dosar, cu măînile tremurânde, probabil să-mi arate facturi de la ce case și apartamente i-a cumpărat ea, viperei.
– E foarte important să ai prieteni.
Îi văd privirea cruntă și-mi zic: „ ai pus-o de procură”!
Se lasă o liniște grea, lungă.
– 48 de lei! mă briciuie ea scurt, din încheietură.
Cam atât primește o femeie, în orașul nostru mic și pustiit, pe cam zece ore de muncă. Zi lumină. Cam cât primești tu, în cinci minute, de la mărunțișuri. Da, mi-ar plăcea foarte tare să ii spun.
Plătesc, îmi face factură ( nici nu se pune problema celor doi lei, pe care nu-i dă rest) și, în timp ce ies, aproape că scrâșnește:
– Aveți, doamnă, copii?
– Am, doamnă, am. Că de-aia știu că toți copii-s minunați. Și sunt așa cum noi ni-i creștem.
Da. Va trebui să caut alt notar. Nu cred, totuși, că va fi o problemă. Sunt mulți.
In timp ce mă indepărtez, îmi dau seama că am plecat cu pixul ei în mână. Și simt un râs draconic: „ ți-am făcut-o!”
Și-acum am să mă duc acasă, am să mă spăl de-atăta ură, și-am să mai ies afară doar când va fi obligatoriu.
Până atunci, voi intra pe facebook. Doar acolo toți suntem super frumoși, super buni și mega fericiți.

Moș Nicolae

Trebuie să recunosc : ăsta este un moș de care mie nu-mi place absolut deloc.
Ca să nu vă mai spun că eu, până pe la cinci, șase ani, am crezut că taică-miu îi Moș Nicolae.
Nu-mi place gândul că suntem un popor care sărbătoreaște un moș care vine să-i bată copii. Cu specificația:„ copii care nu au fost cuminți”.
Ce-nseamnă copil cuminte?!
Copii sunt exact așa cum ni-i creștem!
Nu ar trebui atunci un moș care să-i pedepsească pe părinții care-și chinuie copii, ca să fie cuminți ?

La aeroport

– Iubiroi, merg la Cluj, să-l iau pe Dragoș. Nu vii cu mine ?
– Ba da, vin, spun eu și-i simt mica ezitare. Nu se astepta să accept atât de repede. Știe fiul meu că eu sunt foarte greu de scos din casă. Toți cei din jurul meu știu asta și doar cei cărora le sunt dragă nu încearcă să schimbe, cu orice preț, modul meu de viață.
– Bun, la ora 11, te aștept în fața blocului.
– K, îi spun eu facebook-ește, știind cât îl enervează.
La 11 fară două minute, cu un picior în casă și altul peste prag, mă uit la cronometrul de pe telefon să-mi dau singură startul. Cu Alex și orele fixate nu poți să glumești. Dacă ajungi prea repede se simte vinovat că te-a făcut s-aștepți. Dacă întârzii, atunci ai pus-o : „ e-atât de greu să respecți o oră fixă? am calculat tot felul de întâmplări neprevăzute și asta era ora corectă!”. ” Iubirea mea, timpul e relativ. Și este al nostru. Dacă nu ne agățăm de date și ore fixe, ne putem trăi bucuriile cu multă relaxare”. „ Lasă tu gargara. Tine-te de cuvânt!”. Mă țin.
Îi văd privirile lucind de fericire și mă gândesc ca toanta : „ ce dor i-a fost de mine!”. Și-apoi îmi dau seama care e motivul : și-a cumpărat mașină nouă. Următorul meu gând: „găsește, repede, repede, ceva inteligent!”
– Wow, cât îi de fainăăăă! Și neagrăăăă!…
– Hai să vezi bordu ! îmi demonstrează el că pot spune orice, oricum nu mă ascultă. Și mă relaxez. Nu-ți prea dorești ca Alex să te asculte cu atenție. Lui nu-i plac proștii.
Pe mine personal, la bordul unei mașini mă interesează dacă are aer condiționat, loc de pus cafeaua, dacă are scrumieră… și cam atât. Bordul ăsta o să-mi dea de furcă. O să am de scos multe, multe wow-uri. Și ce pun eu după ele?
Cafeaua mea „ to go ” e la locul ei, se-aude in surdină (deocamdată) Phoenix, deci plecăm.
Despre Alex, despre minunea mea de copil, este foarte greu de spus ceva în doar câteva cuvinte, atât e de complex. Pentru început am să vă spun doar că toată muzica era deja selectată doar pentru mine. Tot ce povestisem eu de-a lungul anilor despre vreo melodie (da, ați citit bine, eu și muzica o povestesc :)) ), era acolo. Nu avea melodii care să-i placă lui foarte tare și să vrea să mi le bage pe gât. Fiecare gest , ficare amănunt, demonstrează grija pe care o are pentru cei dragi din jurul lui. Toată viața mea am avut cu el, o senzație bizară de telepatie. Doar mă gândeam la ceva și apărea el, cumva, de undeva, indeplinindu-mi o dorință. Și face la fel cu toți cei dragi, fără să vrea ceva în schimb. Și nu, nu e telepatie, e doar grija continuă, aproape obsedantă, pentru fericire. A celorlați.
Și mai ales, după ce tatăl copiilor mei s-a dus… să moară puțin, a preluat Alex, ca pe o moștenire, grija de a mă rasfăța din când în când, aproape părintește.
Mă uit la el, la bucuria lui aproape fornăindă care i se citește-n ochi (pentru că fața lui pare bărbătește impasibilă), dorindu-mi să-mi fi păsat mai mult de mașini, să pot vorbi cu el măcar despre-o bujie.
– Da unde-s, mamă, boxele? sunt eu sincer uimită. Că am așa o senzație de vis, că mi-ar fi creierul secționat, și-n partea de sus e o scenă pe care Baniciu și Covaci cântă in draci.
– Bă, nici eu nu-mi prea pot da seama, cred că-s capito..
– Și Kappl imi atârnă cu vioara de-un lob de ureche, îl întrerup eu ca întotdeauna când vrea să-mi dea detalii mult prea tehnice.
Răde totuși, vag enervat de mârlănia cu care imi întrerup eu interlocutorii când nu mă interesează prea tare ce au ei de spus.
Ca o demonstrație, dă volumul la maxim, și-ncepem amândoi s-o urlăm din toți bojocii pe fata verde cu părul pădure. Îi urlăm și-i căpăcim și pe Creedence Clearwater Revival, ne jeluim un pic cu Bob Marley. ne jeluim chiar și pe Metallica cu Nothing else matters.
Da, mi-era dor de-o astfel de fericire. Doar eu și copilul meu, mergând să întâmpinăm incă o iubire, care zboară spre noi. Continue Reading

Centrala

Ora cinci dimineața. Intru în bucătărie plină de entuziasm, să-mi fac cafeaua. Mă opresc îngrozită, cu privirea fixă pe beculețul roșu al centralei, care pâlpâie dezastruos deasupra celui galben. Alarmă, alarmă! Îmi e atât de frică de beculețe roșii, încât eu și cele de veghe, de la întrerupătoare, le-am desfiițat. Stiu că nu-i presiunea. În asta sunt expertă. Și dacă nu-i presiunea, atunci e sau ventilatorul, sau ( doamne ferește!) placa.
Se crapă încet de ziuă și eu, cu ochii pe ceas ( care o fi ora decentă la care poți suna un reparator de centrale?), stau cu cele patru numere de telefon in față.
Pe asta l-am chemat ultima dată, mi-a schimbat o piesă mică, mică și mi-a luat, strategic, 277 lei. Cănd m-am uitat pe net, piesa costa 2,5 lei. Da, rămâi cu uitatul, că nu ai ce face, îți trebuie centrala.
Cel de la următorul număr, cu o privire tâmpă, mi-a spus foarte cucernic : „ nu vă fie teamă, doamnă, că, cu ajutorul lui D-zeu, o reparăm noi!”. „ Nu vreți, totuși să vă dau și manualul ?”
Altul, care mi-a schimbat butonul de alimentare ( 30 lei, și mi-a luat 216 ) a coborât de cinci ori, cele patru etaje, la un moment dat a apărut c-o scară !
Chestia cu coborâtul, urcatul, cumpărat o piesă, adus de pe nu știu unde o sculă interesantă, absolut toți au avut-o. Nu poți totuși să iei atâția bani și să schimbi piesa în cinci minute. Acceptam docilă tot circul, așteptând cuminte ca o cucoană nepricepută ( așa mi-a spus unul :„foarte grav, cucoană, foarte, foarte grav.”)
Îmi trebuia centrala.
– Dragoș, sună tu la numărul ăsta ( al patrulea ). Și vezi, folosește-ți vocea aia, dură, bărbătească. Că ăștia, când aud voce de femeie, vin gata setați pe jecmăneală.
– Alo. Bună ziua. Am ceva probleme cu centrala, își folosește fiul meu vocea baritonală.
Și-apoi, după ce ascultă căteva clipe ce zice reparatorul, strigă cu ecou, din baie:
– Mamiiiiiiii, ce marcă îi centrala noastră ?
Foarte bărbătește.
Îmi fusese casa plină. Nepoții erau la mine, Uța venise din Anglia și dormise la mine, după ce povestiserăm până târziu. Incet. încet, dispăreau toți din casa neîncălzită. Dragoș cu Patri, îmbrăcați de munte, mă pupă la ușă râzând :
– Te iubesc! Te iubim! Vai, ce frig o să-ți fie la noapte ! coboară ei în fugă scările plini de îngrijorare.
Seara, îmi mai iau o plapumă, o vestă, îmi pun o căciulă cu moț intr-o parte, și mă gândesc cu dragoste la copiii și nepoții mei care se vor distra trei zile minunate la munte. Și-mi vine așa deodată, să iau un snop de acadele, s-ajungă pentru fiecare-n parte. :))))
Nu mi-a fost frig deloc, dacă interesează totuși pe cineva.
Si-acum vă las, că-mi sună la interfon al patrulea reparator.
După ce pleacă, daca mi-o repară, am să vă povestesc. De nu, voi sta, voi tremura de frig, și-am să mă gândesc cu drag la voi toți cărora vă e cald, și cum v-aș da și vouă acadele.

Cât suntem de bogați ?

Sentimentele, ca și obiectele, nu au mai multa valoare decat cea pe care le-o alocăm noi, fiecare în parte.
Acum vreo două săptămâni, a început în zori să ningă, preț de vreo cinci minute. Încă mai am de-atunci în mine zâmbetul fericit la senzația aia că mii de îngeri veseli mi se lipeau de geam să-mi spună bună dimineața. Ei bine, prima persoană cu care am vorbit despre asta mi-a spus: „o, băga-mi-aș, iar trebuie să-mi spăl ferestrele”. Mi-am dat seama și-atunci, ca de foarte multe ori de-a lungul vieții mele, cât sunt eu de bogată. Convertite-n bani, au fost doar clipele triste: taxe, chirii, trebuie să iau mobilă, trebuie să iau haine, trebuie să iau mașină. Norocul meu a fost că nu am avut niciodată prea mulți și-atunci tristețile-nsumate au fost foarte puține. Pentru că tot ce poate fi cumpărat cu bani, o facem de fapt ca să vadă alții ce bine ne e nouă.
Știu că vorbesc degeaba. Banul s-a dovedit a fi, de mii și mii de ani, cea mai puternică formă de organizare în societate. Normal că ești ipocrit când spui că ție nu ți-i trebuie. Dacă nu am avea inserată-n noi, cretina lăcomie, poate, cine știe…
Stăteam aseară ( ca orice babă care se respectă), pe calculator. Din camera lui Dragoș se auzeau voci vesele ( le auzeau, bănuiesc, toți vecinii). Era cu Patri, Crețu și cu Iulia. Și-i aud deodată râsul în hohote, lung, molipsitor. Și găndul meu a fost :„ copilul meu e fericit!”. Am adormit cu gândul ăsta și m-am trezit cu el.
Cei care își doresc mașini , haine, mobile, probabil simt și ei o mare bucurie când dorințele li se împlinesc. Dar știm toți că astfel de bucurii trec foarte repede. Și-apoi vor altceva, mai mult.
Pe când eu, râsul copilului meu fericit, îl voi avea mereu cu mine. Mie nu o să-mi treacă. Eu n-o să vreau mai mult.

Mătușa

Intrăm toți patru deodată în casă, împingându-ne intre noi. Nimeni nu vrea să fie primul, că știm că avem parte de urlete :„ măăăă, voi niciodată nu puteți ajunge la timp ? iar ați întârziat zece minute. Mă chinui să vă păstrez măncarea la temperatura perfectă și voi…”
Spre surprinderea mea, un tată calm și zâmbăreț ne așteaptă gata instalat la masa pregătită simplu de data asta.
– Haideți mă, că n-avem timp ca altădată. Mâncăm repede și plecăm la drum. Uite cum am făcut anul ăsta mielul, îi gâjâie lui privirile de mândrie.
– La tavă ! se dă Ovidiu doct.
– Nu mă, sar eu și mai doctă. Îi stufat.
Ori de câte ori eram în preajma tatălui meu, între mine și fratele meu intervenea un fel de luptă crâncenă, să-i arătăm cât suntem noi de deștepți. Și de fiecare dată se termina cu câte un nepărtinitor „ voi numa prostii vorbiți !” ( varianta soft a lui „proști mai sunteți” ).
– Stufat îi, da, confirmă el fără să-mi aprecieze totuși mie inteligența. Se uită mândru către cel care-i va duce numele mai departe. Mă dezumflu toată și-apoi îmi revin, gata de altă luptă.
Totul este pregătit in detaliu :„Eu îs cel mai bun la pregătit mesele. La mine nu există să lipsească ceva, cum face mamă-ta. Când să se-așeze lumea ea îi trimite ba după sare, ba după piper, ba după mama dracului !”.
În familia mea, absolut fiecare frază se termina cu un ulător semn al exclamării. Chiar și când se punea vreo întrebare, era urmată tot de același semn. Ex : „ tu ai pus asta aici ?!, „ la ora asta se vine ?!” etc. Și, în loc de virgulă, era folosit întotdeauna substantivul „ dracul ”, cu mici excepții, când se folosea un prietenos „ ce p… sfântului ”. Sfântul era anonim.
Mă lăfăi în atmosfera caldă de paști si de tată blând, aproape fericit, și-i spun :
– Eu așa bine mă simt astăzi, că n-aș mai pleca de-aici .
– Îți spun eu de ce ! Că nu-i mamă-ta acasă !
Râdem toți, uitându-ne la ușă să nu cumva s-apară.
Cu starea asta de bine pornim la drum. Un drum la care mă gândesc întotdeauna cu un zâmbet larg. Cu un tată perfect, cu fratele meu, nevasta lui și cu bărbatul meu.
– Să oprești pe-aici, pe undeva, să mâncăm.
– Hai, tată, se uită Ovidiu uimit la el. Mai avem 10 km. până la Zalău. Ce mai oprim acuma ?
– Tu faci așa cum zic eu ! se uită taică-miu după o parcare sau o terasă, ceva.
Mă uit și eu, aproape disperată, să văd la timp o parcare. Știu că dacă apare o terasă, tatăl meu ne va instala pe toți acolo, își va scoate plasa cu pachetul pus de-acasă, învelit, bineînțeles, în ziar, își va scoate sticla de plastic cu pălincă, fără să-i pese de chelnerii care se uită la noi cu ură. „ Adă o bere !” își face el datoria de client, în timp ce dă un pumn la ceapă, s-o înmoaie.
Găsim parcarea, întindem ziarul pe capotă și scoatem sticla de plastic.
– Mie nu mi-e foame, se alintă Uța, care știe ce bunătăți ne-așteapta acasă la neamuri.
– Ia și mâncă ! Be pălincă, să vezi cum ți se face foame !
Eu mănânc. Mănânc și râd. Stiu că n-avem scăpare. Oricât și-a dorit tatăl meu să scape de influența satului în care s-a născut, sunt lucruri care nu se fac, și gata ! Nu ai voie să te repezi flămând pe mâncare când intri intr-o casă, chiar dacă e a surorii tale.
Mâncăm repede, strângem ziarul cu resturi și Uța vrea să-l bage în plasă.
– Ce dracu faci ? Vrei să ne pută mașina a ceapă ? Aruncă-l acolo, în șanț.
Cu ziarul în mână, Uța e la un pas de-a plânge.
– Să-și pună, dracului, coșuri de gunoi, dacă vor curățenie, aplică tatăl meu logica lui de fier.
Ne-nghesuim pe bancheta din spate eu și Uța, cu un Costaș fericit între noi. Cu sânge de nomad moldovean în vene, de câte ori plecăm la drum, oriunde, lui i se instalează pe fața mustăciosă, un zâmbet aproape de beatitudine.
Încă din Vârșolț, satul de unguri ( din cei care se prefac a nu ști limba română ), simt cum mi se strânge stomacul de multe, multe emoții. Nici-un alt oraș în care m-am întors după mulți ani, nu mi-a dat senzația asta, de dor cumplit de nu știu ce.
Trecem de micuța câmpie dintre satul de unguri și cel de români și-apare veșnicul copil cu vesta de lână tricotată peste un trening albastru și cizme de gumă, care mână din urmă cu bățul, un bivol negru. Se oprește când trecem, ne privește curios cu un zâmbet timid și-apoi pleznește, grozăvindu-se cu puterea ce i-a fost dată, uriașul bivol. Trecem și de podul de peste micul pârâu din margine de sat, unde veneam cu bunica la înmuiat de cânepă, la melițat. Am ajuns în Recea. Recea Mare ( că este si Mică ).
Intrăm pe ulița plină de gropi, apar primele case vopsite-n albastru, cu târnațuri cu poartă. Cu fântâni plasate aproape de poarta mare, cu găleți suspendate în scripeti. Sunt rare, tot mai rare minunatele case albastre, înghițite parcă de cele înalte, cu căte două etaje, cu coloane albe cu cioburi de sticlă in tencuială, care rânjesc în soare.
In curtea unei case, o țărancă cu batic legat la spate se uită lung : „ aștia de-ai cui or fi ? ”, alta trece pe drum legănându-și poalele multe, își strânge laibărul cu ambele mâini și răspunde la salutul nostru în cvintet :„ bună să vă fie și vouă, dragii mnei ! ”. „ Da, de-ai cui sunteți ? ”
Mergem atât de incet, că am timp să-mi scot capul pe geam și s-o informez :
– De-a Petrii Ursuțului ! A Florii Mării Petrii Ursuțului .
Erau atât de multe Mării, Ioni, Petri si Văsălici în satul ală, incât trebuiau departajați ajungându-se uneori și la a patra generație. Uneori se mai adăuga, la nevoie, si „ de peste deal ” sau „ din vale ”.
– Păi tu neamurile lui mamă-ta le spui ?!
– Ai zis că vrei să le faci surpriză, că n-ai mai fost de douăzeci de ani. Dacă-i ziceam la asta, până ajungem noi la mătușe, afla tot satul.
– Ș-aia-i drept ! îi aud vocea gâtuită. Voce pe care eu n-o mai auzisem vreodată.

– Uite casa Oegăreselor ! mă agit eu pe banchetă împingându-l pe Costaș în Uța, arătându-le o casa mai ciudată, albă, construită pe lung, ca un tren. De la ele am împrumutat eu „ Pe aripile vântului”. Erau simgurele din sat care aveau bibliotecă.
– Alea care aveau o soră cocoșată ? Și pitică? își amintește Ovidiu ceva ce probabil îl marcase pe el în copilărie.
– Alea, alea. Nu era pitică, mă, doar foarte cocoșată, râd eu. Dacă ai fi reușit s-o îndrepți, s-o-ntinzi, detaliez eu plină de candoare, ar fi fost normală. Erau ele așa, mai cucoane. Cucoane, cucoane ,mă revolt eu retroactiv, da când au venit în vizită la noi, Cornelia cred c-o chema pe aia mai tânără, ne-a furat șapca Gavroche. Un an am plâns și eu și Lili după ea.
– Uite-ți casa, tată ! mă bulucesc eu în cealaltă parte.
Același albastru intens era pe pereții scorojiți ai casei. Mică și cocârjată, cu acoperișul din paie, mie îmi era și acuma foarte dragă.
Mă-ntorc spre un Costaș fascinat și-o Ută foarte înghesuită:
– Aici ieșea Nene la poartă cănd treceam noi și striga :„ mereți acasă, la Huneodoara, ulicauăle dracului !” răd eu si-acum amintindu-mi cu entuziasm cum arunca cu bâta după noi.
– Era bețiv ! îi aud eu împătimirea din voce, tatălui meu, și tac o clipă, dăndu-mi seama că după atătea zeci de ani el nu uitase. Și nu iertase.
– La țară nu sunt bețivi, îi iau eu apărarea bunicului meu. La țară bărbații beau și muncesc apoi căt zece. Poate de-aia beau, nu doar de plăcere, din viciu, ca orășenii. Pe lângă faptul că nene era bolnav de parchinson, și tremuratul ăla nu-l ajuta deloc să pară mai treaz.
– Ce parchinson? întreabă Ovidiu privindu-mă în oglindă, pe un ton îngrijorat. (Parcă simțea și el, uneori, așa,un tremurat în mâini).
– Boala aia care se moștenește la a doua generație, pe linie bărbătească, îl informez eu, plină de amabilitate, pe iubitul meu frate.
– Din casa asta am plecat eu la unsprezece ani și m-am bagat slugă la Zalău. Acolo am mâncat eu, pentru prima oară în viața mea, pâine albă ! i se iluminează tatălui meu toată fața.
Nu-i plăcea să vorbească despre copilăria lui. Ne povestea uneori despre tinerețe. Cum s-a bătut el la habă (șezătoare), cu cinci ficiori odată. Și-n timp ce povestea i se încleștau pumnii, retrăind momentele cu o satisfacție pornită din rărunchi.
„Păi de ce te băteai?” „Pentru mamă-ta ! Ca prostu!” zicea el fără să râdă. „ Era frumoasă și harnică. Muncea în rând cu bărbații la sapă. Și mi-am zis atunci că eu numa cu fata asta pot construi o casă. Daaa, zicea el nostalgic, dacă mamă-ta ar fi fost mută, ar fi fost femeia perfectă.”
– Uite casa! aproape urlă el. Casa pe care am construit-o eu! Nu au dărâmat-o!
– Băăăăă, ne cuprinde el apoi, pe toți patru, intr-o privire cruntă, aveam douăzeci și cinci de ani!
– Ce! io-s director! se scoate moldoveanul meu cu ton copilăros, ardelenește.
– Da. Mare director, se lăhămețește taică-miu enervat ca de obicei de bunătatea și blândețea soțului meu. „ Io pe toți i-aș spulbera”, îl învăța el cum trebuie să fii când ești director, fără să explice totuși de ce.
– Nici n-am locuit în ea, se uită el până îi dispare casa din vedere.
– De ce ?! sărim toți patru, prinși în trecut, prinși de tânărul nostru tată.
– Am vândut-o și-am plecat la Hunedoara cu banii de pe ea. Să fac altă casă. Se construise Combinatul și era o adevărată migrație. La roșu am vândut-o! se-ntoarce el cu voce plată, spunându-ne doar ca o informație, nu cu mândrie, cum ne-am fi așteptat. Și-apoi, plin de patimă :
– Fiecare cărămidă, cu mâinile astea două am făcut-o. Fiecare cărămidă-n parte, ține el două mâini vânjoase, dar rozalii și netede, la vedere (munca de macaragiu nu presupunea chiar așa mult efort fizic) . Și-mi dau seama cât de mult a suferit când a trebuit s-o vândă. Prima lui creație. Prima lui izbândă împotriva sărăciei.
– Nu mai e casa lui măicuța! simt eu un nod în gât, recunoscând doar spațiul în care fusese casa în care îmi petrecusem aproape toate vacanțele.
– Da uite ce minunăție au construit pe locul ei! Casă mare, cu etaj, se simte un fel de invidie către necunoscut în vocea lui. Oare cine o sta aici ? Lasă că o întreb io pe Măria.
– Mie mi se pare aproape o impietate să-i strici autenticitatea unui sat așa frumos, și să faci monștri de-aștia de case. Pur și simplu nu se potrivesc cu satul ăsta.
Pe lângă faptul că faci etaje pentru copii, adică să-i obligi să stea legați de tine, toată viața. Sau îți pleacă acei copii, și rămâi , dracului, cu etajele pustii.
– Păi de să plece ? tună el.
– Pentru că așa-i normal. Și nu toți părinții își merită copii.
Îl simt cum se-agită pe scaun, se desface din centură, și se uită la mine prin tetieră :
– Cum adică ?! Vrea să continue, și-apoi renunță, expirând lung, ca un oftat, aerul pe care și-l reținuse cât timp vorbisem eu.
Știam că asta era visul lui : să mai construiască încă o casă, cu etaj, unde să-și aducă măcar fiul, să aibă grijă de el la bătrânețe.( A construit acea casă cu două etaje, dar el n-a mai îmbătrânit ). Și n-aveam curaj să-i spun: „ tu de ce ai plecat,tată, slugă la unsprezece ani ?”
– Aici stătea Lăbăoaia, bețiva, spune Ovi repede, vrând să ne-ntoarcă la atmosfera de dinaintea de-a ține eu dizertația despre case și copii.
– Păi tu n-auzi ce zice Paula ? La țară nu sunt bețivi !
– Și mențim ce-am zis, sar eu peste ironia lui, în dezaprobarea tensionată din aer. Doar Costaș mă strânge de umeri:„ zi ce vrei, iubirea mea, eu sunt aici”. Lăbăoaia era o femeie harnică și veselă , care avea dramele ei cu un soț neputincios, înrăit de neputința lui. Voia femeia să păstreze aparențele și se furișa în fiecare seară. la măicuța, care vindea vin și pălincă după ce murise tătica. Tocmai furișatul ăsta a băgat-o in tagma bețivilor. Nu te poți ascunde de oameni într-un sat ca ăsta.
– Dacă venea să cumpere băutură, cum dracu nu era bețivă ?
– Că nu-și lua acasă. Bea acolo, cu măicuța. Era doar foarte singură, femeia aia.
– Tu ai venit in Recea câteva vacanțe și deja știi mai multe decât mine, care m-am născut aici. Știi și ce putea sau nu putea Labău.
– Eu îi ascultam. Pe mine m-au interesat oamenii, m-au fascinat întotdeauna. Și țăranii au ceva aparte, un fel de puritate…
– Da, mă-ntrerupe el cu satisfacție, Gavrilă din deal, care i-o dat în cap la mă-sa cu ciomagu, era plin de puritate.
Râdem toți, destinși, parcă fericiți că Gavrilă i-a crăpat capul maică-sii.
– Uța, se uită taică-miu spre nora lui inghesuită și parcă tot mai mică, mai zi și tu ceva!
– Ce să mai zic ? V-ascult pe voi cum mă bombardați cu povești si nume ciudate: Oiegari, Lăbăoi, Nene, incearcă ea să pronunțe ca noi ne-ul ardelenesc, fară să-i iasă însă decât un fel de silabisire de bebeluș. Ne-ul ăla se pronunță cu toată limba lipită de cerul gurii, și iese atunci un sunet plin, cald.
– Aici stătea Sofia, îmi continui eu tenace povestirile cu care probabil îi obosesc pe toți, dar nu prea îmi pasă. Uite, de ea chiar sunt foarte curioasă să știu ce s-a ales. Era atăt de inteligentă, că-i speria pe toți: „ tulai doamne, copii ăștia nu trăiesc prea mult ”, aveau ei, așa, o credință că prea multă deșteptăciune poate ucide.
– Eu nu știu cine-i Sofia, pare taică-miu uimit că știu totuși mai multe decât el despre săteni.
– Era colegă cu Onița. Venea seara la noi și citeau temele de a doua zi la lumina lămpașului. Sofia citea repede, cursiv, cu intonație. Și Onița citea împiedicat, de parcă punea punct după fiecare cuvânt în parte. Și după ce pleca, tătica :„ nimnic nu înțelegi din ce citește fata asta, așa repide le zâce. Onița nostă parcă cântă”, își lăuda el ultima progenitură, venită la peste douăzeci de ani, după maică-mea, primul lor copil.
– Uite-o pe Paladia ! îi fac eu cu mâna unei țărănci mai domnoase, așa, fără prea multe poale. Ne răspunde cu un zâmbet senin, entuziast, de parcă la ea venisem noi.
– Hai, că aproape am ajuns, i se simte tatălui meu o răgușeală stranie în voce.
– Îi deschisă poarta mare ! Și asta are o semnificație la ei, le spun eu celor de lângă mine cu sufletul la gură.
– Da, mă aprobă tata. Semnificația îi că știu că venim cu mașina, gâjâie el sătul de metaferele mele.
Coborâm din mașină :
– Băăăă, mai reparați-vă și voi drumurile astea, că ne-o scuturat de draci avem, găsește el o formă de salut plină de voie bună.
În curtea casei, trei oameni ne așteaptă cu zâmbete emoționate pe fețe calde: Mătușa, Ioni și Dorina.

Am să mă opresc puțin aici, să-mi caut bine, bine cuvintele, să-ncerc cumva să vă spun și vouă despre cel mai minunat om, cea mai minunată femeie pe care am cunoscut-o eu, de-a lungul vieții mele: mătușa mea.

2. Mătușa

– Uite casa Oegăreselor ! mă agit eu pe banchetă împingându-l pe Costaș în Uța, arătându-le o casa mai ciudată, albă, construită pe lung, ca un tren. De la ele am împrumutat eu „ Pe aripile vântului”. Erau simgurele din sat care aveau bibliotecă.
– Alea care aveau o soră cocoșată ? Și pitică? își amintește Ovidiu ceva ce probabil îl marcase pe el în copilărie.
– Alea, alea. Nu era pitică, mă, doar foarte cocoșată, râd eu. Dacă ai fi reușit s-o îndrepți, s-o-ntinzi, detaliez eu plină de candoare, ar fi fost normală. Erau ele așa, mai cucoane. Cucoane, cucoane ,mă revolt eu retroactiv, da când au venit în vizită la noi, Cornelia cred c-o chema pe aia mai tânără, ne-a furat șapca Gavroche. Un an am plâns și eu și Lili după ea.
– Uite-ți casa, tată ! mă bulucesc eu în cealaltă parte.
Același albastru intens era pe pereții scorojiți ai casei. Mică și cocârjată, cu acoperișul din paie, mie îmi era și acuma foarte dragă.
Mă-ntorc spre un Costaș fascinat și-o Ută foarte înghesuită:
– Aici ieșea Nene la poartă cănd treceam noi și striga :„ mereți acasă, la Huneodoara, ulicauăle dracului !” răd eu si-acum amintindu-mi cu entuziasm cum arunca cu bâta după noi.
– Era bețiv ! îi aud eu împătimirea din voce, tatălui meu, și tac o clipă, dăndu-mi seama că după atătea zeci de ani el nu uitase. Și nu iertase.
– La țară nu sunt bețivi, îi iau eu apărarea bunicului meu. La țară bărbații beau și muncesc apoi căt zece. Poate de-aia beau, nu doar de plăcere, din viciu, ca orășenii. Pe lângă faptul că nene era bolnav de parchinson, și tremuratul ăla nu-l ajuta deloc să pară mai treaz.
– Ce parchinson? întreabă Ovidiu privindu-mă în oglindă, pe un ton îngrijorat. (Parcă simțea și el, uneori, așa,un tremurat în mâini).
– Boala aia care se moștenește la a doua generație, pe linie bărbătească, îl informez eu, plină de amabilitate, pe iubitul meu frate.
– Din casa asta am plecat eu la unsprezece ani și m-am bagat slugă la Zalău. Acolo am mâncat eu, pentru prima oară în viața mea, pâine albă ! i se iluminează tatălui meu toată fața.
Nu-i plăcea să vorbească despre copilăria lui. Ne povestea uneori despre tinerețe. Cum s-a bătut el la habă (șezătoare), cu cinci ficiori odată. Și-n timp ce povestea i se încleștau pumnii, retrăind momentele cu o satisfacție pornită din rărunchi.
„Păi de ce te băteai?” „Pentru mamă-ta ! Ca prostu!” zicea el fără să râdă. „ Era frumoasă și harnică. Muncea în rând cu bărbații la sapă. Și mi-am zis atunci că eu numa cu fata asta pot construi o casă. Daaa, zicea el nostalgic, dacă mamă-ta ar fi fost mută, ar fi fost femeia perfectă.”
– Uite casa! aproape urlă el. Casa pe care am construit-o eu! Nu au dărâmat-o!
– Băăăăă, ne cuprinde el apoi, pe toți patru, intr-o privire cruntă, aveam douăzeci și cinci de ani!
– Ce! io-s director! se scoate moldoveanul meu cu ton copilăros, ardelenește.
– Da. Mare director, se lăhămețește taică-miu enervat ca de obicei de bunătatea și blândețea soțului meu. „ Io pe toți i-aș spulbera”, îl învăța el cum trebuie să fii când ești director, fără să explice totuși de ce.
– Nici n-am locuit în ea, se uită el până îi dispare casa din vedere.
– De ce ?! sărim toți patru, prinși în trecut, prinși de tânărul nostru tată.
– Am vândut-o și-am plecat la Hunedoara cu banii de pe ea. Să fac altă casă. Se construise Combinatul și era o adevărată migrație. La roșu am vândut-o! se-ntoarce el cu voce plată, spunându-ne doar ca o informație, nu cu mândrie, cum ne-am fi așteptat. Și-apoi, plin de patimă :
– Fiecare cărămidă, cu mâinile astea două am făcut-o. Fiecare cărămidă-n parte, ține el două mâini vânjoase, dar rozalii și netede, la vedere (munca de macaragiu nu presupunea chiar așa mult efort fizic) . Și-mi dau seama cât de mult a suferit când a trebuit s-o vândă. Prima lui creație. Prima lui izbândă împotriva sărăciei.
– Nu mai e casa lui măicuța! simt eu un nod în gât, recunoscând doar spațiul în care fusese casa în care îmi petrecusem aproape toate vacanțele.
– Da uite ce minunăție au construit pe locul ei! Casă mare, cu etaj, se simte un fel de invidie către necunoscut în vocea lui. Oare cine o sta aici ? Lasă că o întreb io pe Măria.
– Mie mi se pare aproape o impietate să-i strici autenticitatea unui sat așa frumos, și să faci monștri de-aștia de case. Pur și simplu nu se potrivesc cu satul ăsta.
Pe lângă faptul că faci etaje pentru copii, adică să-i obligi să stea legați de tine, toată viața. Sau îți pleacă acei copii, și rămâi , dracului, cu etajele pustii.
– Păi de să plece ? tună el.
– Pentru că așa-i normal. Și nu toți părinții își merită copii.
Îl simt cum se-agită pe scaun, se desface din centură, și se uită la mine prin tetieră :
– Cum adică ?! Vrea să continue, și-apoi renunță, expirând lung, ca un oftat, aerul pe care și-l reținuse cât timp vorbisem eu.
Știam că asta era visul lui : să mai construiască încă o casă, cu etaj, unde să-și aducă măcar fiul, să aibă grijă de el la bătrânețe.( A construit acea casă cu două etaje, dar el n-a mai îmbătrânit ). Și n-aveam curaj să-i spun: „ tu de ce ai plecat,tată, slugă la unsprezece ani ?”
– Aici stătea Lăbăoaia, bețiva, spune Ovi repede, vrând să ne-ntoarcă la atmosfera de dinaintea de-a ține eu dizertația despre case și copii.
– Păi tu n-auzi ce zice Paula ? La țară nu sunt bețivi !
– Și mențim ce-am zis, sar eu peste ironia lui, în dezaprobarea tensionată din aer. Doar Costaș mă strânge de umeri:„ zi ce vrei, iubirea mea, eu sunt aici”. Lăbăoaia era o femeie harnică și veselă , care avea dramele ei cu un soț neputincios, înrăit de neputința lui. Voia femeia să păstreze aparențele și se furișa în fiecare seară. la măicuța, care vindea vin și pălincă după ce murise tătica. Tocmai furișatul ăsta a băgat-o in tagma bețivilor. Nu te poți ascunde de oameni într-un sat ca ăsta.
– Dacă venea să cumpere băutură, cum dracu nu era bețivă ?
– Că nu-și lua acasă. Bea acolo, cu măicuța. Era doar foarte singură, femeia aia.
– Tu ai venit in Recea câteva vacanțe și deja știi mai multe decât mine, care m-am născut aici. Știi și ce putea sau nu putea Labău.
– Eu îi ascultam. Pe mine m-au interesat oamenii, m-au fascinat întotdeauna. Și țăranii au ceva aparte, un fel de puritate…
– Da, mă-ntrerupe el cu satisfacție, Gavrilă din deal, care i-o dat în cap la mă-sa cu ciomagu, era plin de puritate.
Râdem toți, destinși, parcă fericiți că Gavrilă i-a crăpat capul maică-sii.
– Uța, se uită taică-miu spre nora lui inghesuită și parcă tot mai mică, mai zi și tu ceva!
– Ce să mai zic ? V-ascult pe voi cum mă bombardați cu povești si nume ciudate: Oiegari, Lăbăoi, Nene, incearcă ea să pronunțe ca noi ne-ul ardelenesc, fară să-i iasă însă decât un fel de silabisire de bebeluș. Ne-ul ăla se pronunță cu toată limba lipită de cerul gurii, și iese atunci un sunet plin, cald.
– Aici stătea Sofia, îmi continui eu tenace povestirile cu care probabil îi obosesc pe toți, dar nu prea îmi pasă. Uite, de ea chiar sunt foarte curioasă să știu ce s-a ales. Era atăt de inteligentă, că-i speria pe toți: „ tulai doamne, copii ăștia nu trăiesc prea mult ”, aveau ei, așa, o credință că prea multă deșteptăciune poate ucide.
– Eu nu știu cine-i Sofia, pare taică-miu uimit că știu totuși mai multe decât el despre săteni.
– Era colegă cu Onița. Venea seara la noi și citeau temele de a doua zi la lumina lămpașului. Sofia citea repede, cursiv, cu intonație. Și Onița citea împiedicat, de parcă punea punct după fiecare cuvânt în parte. Și după ce pleca, tătica :„ nimnic nu înțelegi din ce citește fata asta, așa repide le zâce. Onița nostă parcă cântă”, își lăuda el ultima progenitură, venită la peste douăzeci de ani, după maică-mea, primul lor copil.
– Uite-o pe Paladia ! îi fac eu cu mâna unei țărănci mai domnoase, așa, fără prea multe poale. Ne răspunde cu un zâmbet senin, entuziast, de parcă la ea venisem noi.
– Hai, că aproape am ajuns, i se simte tatălui meu o răgușeală stranie în voce.
– Îi deschisă poarta mare ! Și asta are o semnificație la ei, le spun eu celor de lângă mine cu sufletul la gură.
– Da, mă aprobă tata. Semnificația îi că știu că venim cu mașina, gâjâie el sătul de metaferele mele.
Coborâm din mașină :
– Băăăă, mai reparați-vă și voi drumurile astea, că ne-o scuturat de draci avem, găsește el o formă de salut plină de voie bună.
În curtea casei, trei oameni ne așteaptă cu zâmbete emoționate pe fețe calde: Mătușa, Ioni și Dorina.

Am să mă opresc puțin aici, să-mi caut bine, bine cuvintele, să-ncerc cumva să vă spun și vouă despre cel mai minunat om, cea mai minunată femeie pe care am cunoscut-o eu, de-a lungul vieții mele: mătușa mea.