Moș Nicolae

Trebuie să recunosc : ăsta este un moș de care mie nu-mi place absolut deloc.
Ca să nu vă mai spun că eu, până pe la cinci, șase ani, am crezut că taică-miu îi Moș Nicolae.
Nu-mi place gândul că suntem un popor care sărbătoreaște un moș care vine să-i bată copii. Cu specificația:„ copii care nu au fost cuminți”.
Ce-nseamnă copil cuminte?!
Copii sunt exact așa cum ni-i creștem!
Nu ar trebui atunci un moș care să-i pedepsească pe părinții care-și chinuie copii, ca să fie cuminți ?

La aeroport

– Iubiroi, merg la Cluj, să-l iau pe Dragoș. Nu vii cu mine ?
– Ba da, vin, spun eu și-i simt mica ezitare. Nu se astepta să accept atât de repede. Știe fiul meu că eu sunt foarte greu de scos din casă. Toți cei din jurul meu știu asta și doar cei cărora le sunt dragă nu încearcă să schimbe, cu orice preț, modul meu de viață.
– Bun, la ora 11, te aștept în fața blocului.
– K, îi spun eu facebook-ește, știind cât îl enervează.
La 11 fară două minute, cu un picior în casă și altul peste prag, mă uit la cronometrul de pe telefon să-mi dau singură startul. Cu Alex și orele fixate nu poți să glumești. Dacă ajungi prea repede se simte vinovat că te-a făcut s-aștepți. Dacă întârzii, atunci ai pus-o : „ e-atât de greu să respecți o oră fixă? am calculat tot felul de întâmplări neprevăzute și asta era ora corectă!”. ” Iubirea mea, timpul e relativ. Și este al nostru. Dacă nu ne agățăm de date și ore fixe, ne putem trăi bucuriile cu multă relaxare”. „ Lasă tu gargara. Tine-te de cuvânt!”. Mă țin.
Îi văd privirile lucind de fericire și mă gândesc ca toanta : „ ce dor i-a fost de mine!”. Și-apoi îmi dau seama care e motivul : și-a cumpărat mașină nouă. Următorul meu gând: „găsește, repede, repede, ceva inteligent!”
– Wow, cât îi de fainăăăă! Și neagrăăăă!…
– Hai să vezi bordu ! îmi demonstrează el că pot spune orice, oricum nu mă ascultă. Și mă relaxez. Nu-ți prea dorești ca Alex să te asculte cu atenție. Lui nu-i plac proștii.
Pe mine personal, la bordul unei mașini mă interesează dacă are aer condiționat, loc de pus cafeaua, dacă are scrumieră… și cam atât. Bordul ăsta o să-mi dea de furcă. O să am de scos multe, multe wow-uri. Și ce pun eu după ele?
Cafeaua mea „ to go ” e la locul ei, se-aude in surdină (deocamdată) Phoenix, deci plecăm.
Despre Alex, despre minunea mea de copil, este foarte greu de spus ceva în doar câteva cuvinte, atât e de complex. Pentru început am să vă spun doar că toată muzica era deja selectată doar pentru mine. Tot ce povestisem eu de-a lungul anilor despre vreo melodie (da, ați citit bine, eu și muzica o povestesc :)) ), era acolo. Nu avea melodii care să-i placă lui foarte tare și să vrea să mi le bage pe gât. Fiecare gest , ficare amănunt, demonstrează grija pe care o are pentru cei dragi din jurul lui. Toată viața mea am avut cu el, o senzație bizară de telepatie. Doar mă gândeam la ceva și apărea el, cumva, de undeva, indeplinindu-mi o dorință. Și face la fel cu toți cei dragi, fără să vrea ceva în schimb. Și nu, nu e telepatie, e doar grija continuă, aproape obsedantă, pentru fericire. A celorlați.
Și mai ales, după ce tatăl copiilor mei s-a dus… să moară puțin, a preluat Alex, ca pe o moștenire, grija de a mă rasfăța din când în când, aproape părintește.
Mă uit la el, la bucuria lui aproape fornăindă care i se citește-n ochi (pentru că fața lui pare bărbătește impasibilă), dorindu-mi să-mi fi păsat mai mult de mașini, să pot vorbi cu el măcar despre-o bujie.
– Da unde-s, mamă, boxele? sunt eu sincer uimită. Că am așa o senzație de vis, că mi-ar fi creierul secționat, și-n partea de sus e o scenă pe care Baniciu și Covaci cântă in draci.
– Bă, nici eu nu-mi prea pot da seama, cred că-s capito..
– Și Kappl imi atârnă cu vioara de-un lob de ureche, îl întrerup eu ca întotdeauna când vrea să-mi dea detalii mult prea tehnice.
Răde totuși, vag enervat de mârlănia cu care imi întrerup eu interlocutorii când nu mă interesează prea tare ce au ei de spus.
Ca o demonstrație, dă volumul la maxim, și-ncepem amândoi s-o urlăm din toți bojocii pe fata verde cu părul pădure. Îi urlăm și-i căpăcim și pe Creedence Clearwater Revival, ne jeluim un pic cu Bob Marley. ne jeluim chiar și pe Metallica cu Nothing else matters.
Da, mi-era dor de-o astfel de fericire. Doar eu și copilul meu, mergând să întâmpinăm incă o iubire, care zboară spre noi. Continue Reading

Centrala

Ora cinci dimineața. Intru în bucătărie plină de entuziasm, să-mi fac cafeaua. Mă opresc îngrozită, cu privirea fixă pe beculețul roșu al centralei, care pâlpâie dezastruos deasupra celui galben. Alarmă, alarmă! Îmi e atât de frică de beculețe roșii, încât eu și cele de veghe, de la întrerupătoare, le-am desfiițat. Stiu că nu-i presiunea. În asta sunt expertă. Și dacă nu-i presiunea, atunci e sau ventilatorul, sau ( doamne ferește!) placa.
Se crapă încet de ziuă și eu, cu ochii pe ceas ( care o fi ora decentă la care poți suna un reparator de centrale?), stau cu cele patru numere de telefon in față.
Pe asta l-am chemat ultima dată, mi-a schimbat o piesă mică, mică și mi-a luat, strategic, 277 lei. Cănd m-am uitat pe net, piesa costa 2,5 lei. Da, rămâi cu uitatul, că nu ai ce face, îți trebuie centrala.
Cel de la următorul număr, cu o privire tâmpă, mi-a spus foarte cucernic : „ nu vă fie teamă, doamnă, că, cu ajutorul lui D-zeu, o reparăm noi!”. „ Nu vreți, totuși să vă dau și manualul ?”
Altul, care mi-a schimbat butonul de alimentare ( 30 lei, și mi-a luat 216 ) a coborât de cinci ori, cele patru etaje, la un moment dat a apărut c-o scară !
Chestia cu coborâtul, urcatul, cumpărat o piesă, adus de pe nu știu unde o sculă interesantă, absolut toți au avut-o. Nu poți totuși să iei atâția bani și să schimbi piesa în cinci minute. Acceptam docilă tot circul, așteptând cuminte ca o cucoană nepricepută ( așa mi-a spus unul :„foarte grav, cucoană, foarte, foarte grav.”)
Îmi trebuia centrala.
– Dragoș, sună tu la numărul ăsta ( al patrulea ). Și vezi, folosește-ți vocea aia, dură, bărbătească. Că ăștia, când aud voce de femeie, vin gata setați pe jecmăneală.
– Alo. Bună ziua. Am ceva probleme cu centrala, își folosește fiul meu vocea baritonală.
Și-apoi, după ce ascultă căteva clipe ce zice reparatorul, strigă cu ecou, din baie:
– Mamiiiiiiii, ce marcă îi centrala noastră ?
Foarte bărbătește.
Îmi fusese casa plină. Nepoții erau la mine, Uța venise din Anglia și dormise la mine, după ce povestiserăm până târziu. Incet. încet, dispăreau toți din casa neîncălzită. Dragoș cu Patri, îmbrăcați de munte, mă pupă la ușă râzând :
– Te iubesc! Te iubim! Vai, ce frig o să-ți fie la noapte ! coboară ei în fugă scările plini de îngrijorare.
Seara, îmi mai iau o plapumă, o vestă, îmi pun o căciulă cu moț intr-o parte, și mă gândesc cu dragoste la copiii și nepoții mei care se vor distra trei zile minunate la munte. Și-mi vine așa deodată, să iau un snop de acadele, s-ajungă pentru fiecare-n parte. :))))
Nu mi-a fost frig deloc, dacă interesează totuși pe cineva.
Si-acum vă las, că-mi sună la interfon al patrulea reparator.
După ce pleacă, daca mi-o repară, am să vă povestesc. De nu, voi sta, voi tremura de frig, și-am să mă gândesc cu drag la voi toți cărora vă e cald, și cum v-aș da și vouă acadele.

Cât suntem de bogați ?

Sentimentele, ca și obiectele, nu au mai multa valoare decat cea pe care le-o alocăm noi, fiecare în parte.
Acum vreo două săptămâni, a început în zori să ningă, preț de vreo cinci minute. Încă mai am de-atunci în mine zâmbetul fericit la senzația aia că mii de îngeri veseli mi se lipeau de geam să-mi spună bună dimineața. Ei bine, prima persoană cu care am vorbit despre asta mi-a spus: „o, băga-mi-aș, iar trebuie să-mi spăl ferestrele”. Mi-am dat seama și-atunci, ca de foarte multe ori de-a lungul vieții mele, cât sunt eu de bogată. Convertite-n bani, au fost doar clipele triste: taxe, chirii, trebuie să iau mobilă, trebuie să iau haine, trebuie să iau mașină. Norocul meu a fost că nu am avut niciodată prea mulți și-atunci tristețile-nsumate au fost foarte puține. Pentru că tot ce poate fi cumpărat cu bani, o facem de fapt ca să vadă alții ce bine ne e nouă.
Știu că vorbesc degeaba. Banul s-a dovedit a fi, de mii și mii de ani, cea mai puternică formă de organizare în societate. Normal că ești ipocrit când spui că ție nu ți-i trebuie. Dacă nu am avea inserată-n noi, cretina lăcomie, poate, cine știe…
Stăteam aseară ( ca orice babă care se respectă), pe calculator. Din camera lui Dragoș se auzeau voci vesele ( le auzeau, bănuiesc, toți vecinii). Era cu Patri, Crețu și cu Iulia. Și-i aud deodată râsul în hohote, lung, molipsitor. Și găndul meu a fost :„ copilul meu e fericit!”. Am adormit cu gândul ăsta și m-am trezit cu el.
Cei care își doresc mașini , haine, mobile, probabil simt și ei o mare bucurie când dorințele li se împlinesc. Dar știm toți că astfel de bucurii trec foarte repede. Și-apoi vor altceva, mai mult.
Pe când eu, râsul copilului meu fericit, îl voi avea mereu cu mine. Mie nu o să-mi treacă. Eu n-o să vreau mai mult.

Mătușa

Intrăm toți patru deodată în casă, împingându-ne intre noi. Nimeni nu vrea să fie primul, că știm că avem parte de urlete :„ măăăă, voi niciodată nu puteți ajunge la timp ? iar ați întârziat zece minute. Mă chinui să vă păstrez măncarea la temperatura perfectă și voi…”
Spre surprinderea mea, un tată calm și zâmbăreț ne așteaptă gata instalat la masa pregătită simplu de data asta.
– Haideți mă, că n-avem timp ca altădată. Mâncăm repede și plecăm la drum. Uite cum am făcut anul ăsta mielul, îi gâjâie lui privirile de mândrie.
– La tavă ! se dă Ovidiu doct.
– Nu mă, sar eu și mai doctă. Îi stufat.
Ori de câte ori eram în preajma tatălui meu, între mine și fratele meu intervenea un fel de luptă crâncenă, să-i arătăm cât suntem noi de deștepți. Și de fiecare dată se termina cu câte un nepărtinitor „ voi numa prostii vorbiți !” ( varianta soft a lui „proști mai sunteți” ).
– Stufat îi, da, confirmă el fără să-mi aprecieze totuși mie inteligența. Se uită mândru către cel care-i va duce numele mai departe. Mă dezumflu toată și-apoi îmi revin, gata de altă luptă.
Totul este pregătit in detaliu :„Eu îs cel mai bun la pregătit mesele. La mine nu există să lipsească ceva, cum face mamă-ta. Când să se-așeze lumea ea îi trimite ba după sare, ba după piper, ba după mama dracului !”.
În familia mea, absolut fiecare frază se termina cu un ulător semn al exclamării. Chiar și când se punea vreo întrebare, era urmată tot de același semn. Ex : „ tu ai pus asta aici ?!, „ la ora asta se vine ?!” etc. Și, în loc de virgulă, era folosit întotdeauna substantivul „ dracul ”, cu mici excepții, când se folosea un prietenos „ ce p… sfântului ”. Sfântul era anonim.
Mă lăfăi în atmosfera caldă de paști si de tată blând, aproape fericit, și-i spun :
– Eu așa bine mă simt astăzi, că n-aș mai pleca de-aici .
– Îți spun eu de ce ! Că nu-i mamă-ta acasă !
Râdem toți, uitându-ne la ușă să nu cumva s-apară.
Cu starea asta de bine pornim la drum. Un drum la care mă gândesc întotdeauna cu un zâmbet larg. Cu un tată perfect, cu fratele meu, nevasta lui și cu bărbatul meu.
– Să oprești pe-aici, pe undeva, să mâncăm.
– Hai, tată, se uită Ovidiu uimit la el. Mai avem 10 km. până la Zalău. Ce mai oprim acuma ?
– Tu faci așa cum zic eu ! se uită taică-miu după o parcare sau o terasă, ceva.
Mă uit și eu, aproape disperată, să văd la timp o parcare. Știu că dacă apare o terasă, tatăl meu ne va instala pe toți acolo, își va scoate plasa cu pachetul pus de-acasă, învelit, bineînțeles, în ziar, își va scoate sticla de plastic cu pălincă, fără să-i pese de chelnerii care se uită la noi cu ură. „ Adă o bere !” își face el datoria de client, în timp ce dă un pumn la ceapă, s-o înmoaie.
Găsim parcarea, întindem ziarul pe capotă și scoatem sticla de plastic.
– Mie nu mi-e foame, se alintă Uța, care știe ce bunătăți ne-așteapta acasă la neamuri.
– Ia și mâncă ! Be pălincă, să vezi cum ți se face foame !
Eu mănânc. Mănânc și râd. Stiu că n-avem scăpare. Oricât și-a dorit tatăl meu să scape de influența satului în care s-a născut, sunt lucruri care nu se fac, și gata ! Nu ai voie să te repezi flămând pe mâncare când intri intr-o casă, chiar dacă e a surorii tale.
Mâncăm repede, strângem ziarul cu resturi și Uța vrea să-l bage în plasă.
– Ce dracu faci ? Vrei să ne pută mașina a ceapă ? Aruncă-l acolo, în șanț.
Cu ziarul în mână, Uța e la un pas de-a plânge.
– Să-și pună, dracului, coșuri de gunoi, dacă vor curățenie, aplică tatăl meu logica lui de fier.
Ne-nghesuim pe bancheta din spate eu și Uța, cu un Costaș fericit între noi. Cu sânge de nomad moldovean în vene, de câte ori plecăm la drum, oriunde, lui i se instalează pe fața mustăciosă, un zâmbet aproape de beatitudine.
Încă din Vârșolț, satul de unguri ( din cei care se prefac a nu ști limba română ), simt cum mi se strânge stomacul de multe, multe emoții. Nici-un alt oraș în care m-am întors după mulți ani, nu mi-a dat senzația asta, de dor cumplit de nu știu ce.
Trecem de micuța câmpie dintre satul de unguri și cel de români și-apare veșnicul copil cu vesta de lână tricotată peste un trening albastru și cizme de gumă, care mână din urmă cu bățul, un bivol negru. Se oprește când trecem, ne privește curios cu un zâmbet timid și-apoi pleznește, grozăvindu-se cu puterea ce i-a fost dată, uriașul bivol. Trecem și de podul de peste micul pârâu din margine de sat, unde veneam cu bunica la înmuiat de cânepă, la melițat. Am ajuns în Recea. Recea Mare ( că este si Mică ).
Intrăm pe ulița plină de gropi, apar primele case vopsite-n albastru, cu târnațuri cu poartă. Cu fântâni plasate aproape de poarta mare, cu găleți suspendate în scripeti. Sunt rare, tot mai rare minunatele case albastre, înghițite parcă de cele înalte, cu căte două etaje, cu coloane albe cu cioburi de sticlă in tencuială, care rânjesc în soare.
In curtea unei case, o țărancă cu batic legat la spate se uită lung : „ aștia de-ai cui or fi ? ”, alta trece pe drum legănându-și poalele multe, își strânge laibărul cu ambele mâini și răspunde la salutul nostru în cvintet :„ bună să vă fie și vouă, dragii mnei ! ”. „ Da, de-ai cui sunteți ? ”
Mergem atât de incet, că am timp să-mi scot capul pe geam și s-o informez :
– De-a Petrii Ursuțului ! A Florii Mării Petrii Ursuțului .
Erau atât de multe Mării, Ioni, Petri si Văsălici în satul ală, incât trebuiau departajați ajungându-se uneori și la a patra generație. Uneori se mai adăuga, la nevoie, si „ de peste deal ” sau „ din vale ”.
– Păi tu neamurile lui mamă-ta le spui ?!
– Ai zis că vrei să le faci surpriză, că n-ai mai fost de douăzeci de ani. Dacă-i ziceam la asta, până ajungem noi la mătușe, afla tot satul.
– Ș-aia-i drept ! îi aud vocea gâtuită. Voce pe care eu n-o mai auzisem vreodată.

– Uite casa Oegăreselor ! mă agit eu pe banchetă împingându-l pe Costaș în Uța, arătându-le o casa mai ciudată, albă, construită pe lung, ca un tren. De la ele am împrumutat eu „ Pe aripile vântului”. Erau simgurele din sat care aveau bibliotecă.
– Alea care aveau o soră cocoșată ? Și pitică? își amintește Ovidiu ceva ce probabil îl marcase pe el în copilărie.
– Alea, alea. Nu era pitică, mă, doar foarte cocoșată, râd eu. Dacă ai fi reușit s-o îndrepți, s-o-ntinzi, detaliez eu plină de candoare, ar fi fost normală. Erau ele așa, mai cucoane. Cucoane, cucoane ,mă revolt eu retroactiv, da când au venit în vizită la noi, Cornelia cred c-o chema pe aia mai tânără, ne-a furat șapca Gavroche. Un an am plâns și eu și Lili după ea.
– Uite-ți casa, tată ! mă bulucesc eu în cealaltă parte.
Același albastru intens era pe pereții scorojiți ai casei. Mică și cocârjată, cu acoperișul din paie, mie îmi era și acuma foarte dragă.
Mă-ntorc spre un Costaș fascinat și-o Ută foarte înghesuită:
– Aici ieșea Nene la poartă cănd treceam noi și striga :„ mereți acasă, la Huneodoara, ulicauăle dracului !” răd eu si-acum amintindu-mi cu entuziasm cum arunca cu bâta după noi.
– Era bețiv ! îi aud eu împătimirea din voce, tatălui meu, și tac o clipă, dăndu-mi seama că după atătea zeci de ani el nu uitase. Și nu iertase.
– La țară nu sunt bețivi, îi iau eu apărarea bunicului meu. La țară bărbații beau și muncesc apoi căt zece. Poate de-aia beau, nu doar de plăcere, din viciu, ca orășenii. Pe lângă faptul că nene era bolnav de parchinson, și tremuratul ăla nu-l ajuta deloc să pară mai treaz.
– Ce parchinson? întreabă Ovidiu privindu-mă în oglindă, pe un ton îngrijorat. (Parcă simțea și el, uneori, așa,un tremurat în mâini).
– Boala aia care se moștenește la a doua generație, pe linie bărbătească, îl informez eu, plină de amabilitate, pe iubitul meu frate.
– Din casa asta am plecat eu la unsprezece ani și m-am bagat slugă la Zalău. Acolo am mâncat eu, pentru prima oară în viața mea, pâine albă ! i se iluminează tatălui meu toată fața.
Nu-i plăcea să vorbească despre copilăria lui. Ne povestea uneori despre tinerețe. Cum s-a bătut el la habă (șezătoare), cu cinci ficiori odată. Și-n timp ce povestea i se încleștau pumnii, retrăind momentele cu o satisfacție pornită din rărunchi.
„Păi de ce te băteai?” „Pentru mamă-ta ! Ca prostu!” zicea el fără să râdă. „ Era frumoasă și harnică. Muncea în rând cu bărbații la sapă. Și mi-am zis atunci că eu numa cu fata asta pot construi o casă. Daaa, zicea el nostalgic, dacă mamă-ta ar fi fost mută, ar fi fost femeia perfectă.”
– Uite casa! aproape urlă el. Casa pe care am construit-o eu! Nu au dărâmat-o!
– Băăăăă, ne cuprinde el apoi, pe toți patru, intr-o privire cruntă, aveam douăzeci și cinci de ani!
– Ce! io-s director! se scoate moldoveanul meu cu ton copilăros, ardelenește.
– Da. Mare director, se lăhămețește taică-miu enervat ca de obicei de bunătatea și blândețea soțului meu. „ Io pe toți i-aș spulbera”, îl învăța el cum trebuie să fii când ești director, fără să explice totuși de ce.
– Nici n-am locuit în ea, se uită el până îi dispare casa din vedere.
– De ce ?! sărim toți patru, prinși în trecut, prinși de tânărul nostru tată.
– Am vândut-o și-am plecat la Hunedoara cu banii de pe ea. Să fac altă casă. Se construise Combinatul și era o adevărată migrație. La roșu am vândut-o! se-ntoarce el cu voce plată, spunându-ne doar ca o informație, nu cu mândrie, cum ne-am fi așteptat. Și-apoi, plin de patimă :
– Fiecare cărămidă, cu mâinile astea două am făcut-o. Fiecare cărămidă-n parte, ține el două mâini vânjoase, dar rozalii și netede, la vedere (munca de macaragiu nu presupunea chiar așa mult efort fizic) . Și-mi dau seama cât de mult a suferit când a trebuit s-o vândă. Prima lui creație. Prima lui izbândă împotriva sărăciei.
– Nu mai e casa lui măicuța! simt eu un nod în gât, recunoscând doar spațiul în care fusese casa în care îmi petrecusem aproape toate vacanțele.
– Da uite ce minunăție au construit pe locul ei! Casă mare, cu etaj, se simte un fel de invidie către necunoscut în vocea lui. Oare cine o sta aici ? Lasă că o întreb io pe Măria.
– Mie mi se pare aproape o impietate să-i strici autenticitatea unui sat așa frumos, și să faci monștri de-aștia de case. Pur și simplu nu se potrivesc cu satul ăsta.
Pe lângă faptul că faci etaje pentru copii, adică să-i obligi să stea legați de tine, toată viața. Sau îți pleacă acei copii, și rămâi , dracului, cu etajele pustii.
– Păi de să plece ? tună el.
– Pentru că așa-i normal. Și nu toți părinții își merită copii.
Îl simt cum se-agită pe scaun, se desface din centură, și se uită la mine prin tetieră :
– Cum adică ?! Vrea să continue, și-apoi renunță, expirând lung, ca un oftat, aerul pe care și-l reținuse cât timp vorbisem eu.
Știam că asta era visul lui : să mai construiască încă o casă, cu etaj, unde să-și aducă măcar fiul, să aibă grijă de el la bătrânețe.( A construit acea casă cu două etaje, dar el n-a mai îmbătrânit ). Și n-aveam curaj să-i spun: „ tu de ce ai plecat,tată, slugă la unsprezece ani ?”
– Aici stătea Lăbăoaia, bețiva, spune Ovi repede, vrând să ne-ntoarcă la atmosfera de dinaintea de-a ține eu dizertația despre case și copii.
– Păi tu n-auzi ce zice Paula ? La țară nu sunt bețivi !
– Și mențim ce-am zis, sar eu peste ironia lui, în dezaprobarea tensionată din aer. Doar Costaș mă strânge de umeri:„ zi ce vrei, iubirea mea, eu sunt aici”. Lăbăoaia era o femeie harnică și veselă , care avea dramele ei cu un soț neputincios, înrăit de neputința lui. Voia femeia să păstreze aparențele și se furișa în fiecare seară. la măicuța, care vindea vin și pălincă după ce murise tătica. Tocmai furișatul ăsta a băgat-o in tagma bețivilor. Nu te poți ascunde de oameni într-un sat ca ăsta.
– Dacă venea să cumpere băutură, cum dracu nu era bețivă ?
– Că nu-și lua acasă. Bea acolo, cu măicuța. Era doar foarte singură, femeia aia.
– Tu ai venit in Recea câteva vacanțe și deja știi mai multe decât mine, care m-am născut aici. Știi și ce putea sau nu putea Labău.
– Eu îi ascultam. Pe mine m-au interesat oamenii, m-au fascinat întotdeauna. Și țăranii au ceva aparte, un fel de puritate…
– Da, mă-ntrerupe el cu satisfacție, Gavrilă din deal, care i-o dat în cap la mă-sa cu ciomagu, era plin de puritate.
Râdem toți, destinși, parcă fericiți că Gavrilă i-a crăpat capul maică-sii.
– Uța, se uită taică-miu spre nora lui inghesuită și parcă tot mai mică, mai zi și tu ceva!
– Ce să mai zic ? V-ascult pe voi cum mă bombardați cu povești si nume ciudate: Oiegari, Lăbăoi, Nene, incearcă ea să pronunțe ca noi ne-ul ardelenesc, fară să-i iasă însă decât un fel de silabisire de bebeluș. Ne-ul ăla se pronunță cu toată limba lipită de cerul gurii, și iese atunci un sunet plin, cald.
– Aici stătea Sofia, îmi continui eu tenace povestirile cu care probabil îi obosesc pe toți, dar nu prea îmi pasă. Uite, de ea chiar sunt foarte curioasă să știu ce s-a ales. Era atăt de inteligentă, că-i speria pe toți: „ tulai doamne, copii ăștia nu trăiesc prea mult ”, aveau ei, așa, o credință că prea multă deșteptăciune poate ucide.
– Eu nu știu cine-i Sofia, pare taică-miu uimit că știu totuși mai multe decât el despre săteni.
– Era colegă cu Onița. Venea seara la noi și citeau temele de a doua zi la lumina lămpașului. Sofia citea repede, cursiv, cu intonație. Și Onița citea împiedicat, de parcă punea punct după fiecare cuvânt în parte. Și după ce pleca, tătica :„ nimnic nu înțelegi din ce citește fata asta, așa repide le zâce. Onița nostă parcă cântă”, își lăuda el ultima progenitură, venită la peste douăzeci de ani, după maică-mea, primul lor copil.
– Uite-o pe Paladia ! îi fac eu cu mâna unei țărănci mai domnoase, așa, fără prea multe poale. Ne răspunde cu un zâmbet senin, entuziast, de parcă la ea venisem noi.
– Hai, că aproape am ajuns, i se simte tatălui meu o răgușeală stranie în voce.
– Îi deschisă poarta mare ! Și asta are o semnificație la ei, le spun eu celor de lângă mine cu sufletul la gură.
– Da, mă aprobă tata. Semnificația îi că știu că venim cu mașina, gâjâie el sătul de metaferele mele.
Coborâm din mașină :
– Băăăă, mai reparați-vă și voi drumurile astea, că ne-o scuturat de draci avem, găsește el o formă de salut plină de voie bună.
În curtea casei, trei oameni ne așteaptă cu zâmbete emoționate pe fețe calde: Mătușa, Ioni și Dorina.

Am să mă opresc puțin aici, să-mi caut bine, bine cuvintele, să-ncerc cumva să vă spun și vouă despre cel mai minunat om, cea mai minunată femeie pe care am cunoscut-o eu, de-a lungul vieții mele: mătușa mea.

2. Mătușa

– Uite casa Oegăreselor ! mă agit eu pe banchetă împingându-l pe Costaș în Uța, arătându-le o casa mai ciudată, albă, construită pe lung, ca un tren. De la ele am împrumutat eu „ Pe aripile vântului”. Erau simgurele din sat care aveau bibliotecă.
– Alea care aveau o soră cocoșată ? Și pitică? își amintește Ovidiu ceva ce probabil îl marcase pe el în copilărie.
– Alea, alea. Nu era pitică, mă, doar foarte cocoșată, râd eu. Dacă ai fi reușit s-o îndrepți, s-o-ntinzi, detaliez eu plină de candoare, ar fi fost normală. Erau ele așa, mai cucoane. Cucoane, cucoane ,mă revolt eu retroactiv, da când au venit în vizită la noi, Cornelia cred c-o chema pe aia mai tânără, ne-a furat șapca Gavroche. Un an am plâns și eu și Lili după ea.
– Uite-ți casa, tată ! mă bulucesc eu în cealaltă parte.
Același albastru intens era pe pereții scorojiți ai casei. Mică și cocârjată, cu acoperișul din paie, mie îmi era și acuma foarte dragă.
Mă-ntorc spre un Costaș fascinat și-o Ută foarte înghesuită:
– Aici ieșea Nene la poartă cănd treceam noi și striga :„ mereți acasă, la Huneodoara, ulicauăle dracului !” răd eu si-acum amintindu-mi cu entuziasm cum arunca cu bâta după noi.
– Era bețiv ! îi aud eu împătimirea din voce, tatălui meu, și tac o clipă, dăndu-mi seama că după atătea zeci de ani el nu uitase. Și nu iertase.
– La țară nu sunt bețivi, îi iau eu apărarea bunicului meu. La țară bărbații beau și muncesc apoi căt zece. Poate de-aia beau, nu doar de plăcere, din viciu, ca orășenii. Pe lângă faptul că nene era bolnav de parchinson, și tremuratul ăla nu-l ajuta deloc să pară mai treaz.
– Ce parchinson? întreabă Ovidiu privindu-mă în oglindă, pe un ton îngrijorat. (Parcă simțea și el, uneori, așa,un tremurat în mâini).
– Boala aia care se moștenește la a doua generație, pe linie bărbătească, îl informez eu, plină de amabilitate, pe iubitul meu frate.
– Din casa asta am plecat eu la unsprezece ani și m-am bagat slugă la Zalău. Acolo am mâncat eu, pentru prima oară în viața mea, pâine albă ! i se iluminează tatălui meu toată fața.
Nu-i plăcea să vorbească despre copilăria lui. Ne povestea uneori despre tinerețe. Cum s-a bătut el la habă (șezătoare), cu cinci ficiori odată. Și-n timp ce povestea i se încleștau pumnii, retrăind momentele cu o satisfacție pornită din rărunchi.
„Păi de ce te băteai?” „Pentru mamă-ta ! Ca prostu!” zicea el fără să râdă. „ Era frumoasă și harnică. Muncea în rând cu bărbații la sapă. Și mi-am zis atunci că eu numa cu fata asta pot construi o casă. Daaa, zicea el nostalgic, dacă mamă-ta ar fi fost mută, ar fi fost femeia perfectă.”
– Uite casa! aproape urlă el. Casa pe care am construit-o eu! Nu au dărâmat-o!
– Băăăăă, ne cuprinde el apoi, pe toți patru, intr-o privire cruntă, aveam douăzeci și cinci de ani!
– Ce! io-s director! se scoate moldoveanul meu cu ton copilăros, ardelenește.
– Da. Mare director, se lăhămețește taică-miu enervat ca de obicei de bunătatea și blândețea soțului meu. „ Io pe toți i-aș spulbera”, îl învăța el cum trebuie să fii când ești director, fără să explice totuși de ce.
– Nici n-am locuit în ea, se uită el până îi dispare casa din vedere.
– De ce ?! sărim toți patru, prinși în trecut, prinși de tânărul nostru tată.
– Am vândut-o și-am plecat la Hunedoara cu banii de pe ea. Să fac altă casă. Se construise Combinatul și era o adevărată migrație. La roșu am vândut-o! se-ntoarce el cu voce plată, spunându-ne doar ca o informație, nu cu mândrie, cum ne-am fi așteptat. Și-apoi, plin de patimă :
– Fiecare cărămidă, cu mâinile astea două am făcut-o. Fiecare cărămidă-n parte, ține el două mâini vânjoase, dar rozalii și netede, la vedere (munca de macaragiu nu presupunea chiar așa mult efort fizic) . Și-mi dau seama cât de mult a suferit când a trebuit s-o vândă. Prima lui creație. Prima lui izbândă împotriva sărăciei.
– Nu mai e casa lui măicuța! simt eu un nod în gât, recunoscând doar spațiul în care fusese casa în care îmi petrecusem aproape toate vacanțele.
– Da uite ce minunăție au construit pe locul ei! Casă mare, cu etaj, se simte un fel de invidie către necunoscut în vocea lui. Oare cine o sta aici ? Lasă că o întreb io pe Măria.
– Mie mi se pare aproape o impietate să-i strici autenticitatea unui sat așa frumos, și să faci monștri de-aștia de case. Pur și simplu nu se potrivesc cu satul ăsta.
Pe lângă faptul că faci etaje pentru copii, adică să-i obligi să stea legați de tine, toată viața. Sau îți pleacă acei copii, și rămâi , dracului, cu etajele pustii.
– Păi de să plece ? tună el.
– Pentru că așa-i normal. Și nu toți părinții își merită copii.
Îl simt cum se-agită pe scaun, se desface din centură, și se uită la mine prin tetieră :
– Cum adică ?! Vrea să continue, și-apoi renunță, expirând lung, ca un oftat, aerul pe care și-l reținuse cât timp vorbisem eu.
Știam că asta era visul lui : să mai construiască încă o casă, cu etaj, unde să-și aducă măcar fiul, să aibă grijă de el la bătrânețe.( A construit acea casă cu două etaje, dar el n-a mai îmbătrânit ). Și n-aveam curaj să-i spun: „ tu de ce ai plecat,tată, slugă la unsprezece ani ?”
– Aici stătea Lăbăoaia, bețiva, spune Ovi repede, vrând să ne-ntoarcă la atmosfera de dinaintea de-a ține eu dizertația despre case și copii.
– Păi tu n-auzi ce zice Paula ? La țară nu sunt bețivi !
– Și mențim ce-am zis, sar eu peste ironia lui, în dezaprobarea tensionată din aer. Doar Costaș mă strânge de umeri:„ zi ce vrei, iubirea mea, eu sunt aici”. Lăbăoaia era o femeie harnică și veselă , care avea dramele ei cu un soț neputincios, înrăit de neputința lui. Voia femeia să păstreze aparențele și se furișa în fiecare seară. la măicuța, care vindea vin și pălincă după ce murise tătica. Tocmai furișatul ăsta a băgat-o in tagma bețivilor. Nu te poți ascunde de oameni într-un sat ca ăsta.
– Dacă venea să cumpere băutură, cum dracu nu era bețivă ?
– Că nu-și lua acasă. Bea acolo, cu măicuța. Era doar foarte singură, femeia aia.
– Tu ai venit in Recea câteva vacanțe și deja știi mai multe decât mine, care m-am născut aici. Știi și ce putea sau nu putea Labău.
– Eu îi ascultam. Pe mine m-au interesat oamenii, m-au fascinat întotdeauna. Și țăranii au ceva aparte, un fel de puritate…
– Da, mă-ntrerupe el cu satisfacție, Gavrilă din deal, care i-o dat în cap la mă-sa cu ciomagu, era plin de puritate.
Râdem toți, destinși, parcă fericiți că Gavrilă i-a crăpat capul maică-sii.
– Uța, se uită taică-miu spre nora lui inghesuită și parcă tot mai mică, mai zi și tu ceva!
– Ce să mai zic ? V-ascult pe voi cum mă bombardați cu povești si nume ciudate: Oiegari, Lăbăoi, Nene, incearcă ea să pronunțe ca noi ne-ul ardelenesc, fară să-i iasă însă decât un fel de silabisire de bebeluș. Ne-ul ăla se pronunță cu toată limba lipită de cerul gurii, și iese atunci un sunet plin, cald.
– Aici stătea Sofia, îmi continui eu tenace povestirile cu care probabil îi obosesc pe toți, dar nu prea îmi pasă. Uite, de ea chiar sunt foarte curioasă să știu ce s-a ales. Era atăt de inteligentă, că-i speria pe toți: „ tulai doamne, copii ăștia nu trăiesc prea mult ”, aveau ei, așa, o credință că prea multă deșteptăciune poate ucide.
– Eu nu știu cine-i Sofia, pare taică-miu uimit că știu totuși mai multe decât el despre săteni.
– Era colegă cu Onița. Venea seara la noi și citeau temele de a doua zi la lumina lămpașului. Sofia citea repede, cursiv, cu intonație. Și Onița citea împiedicat, de parcă punea punct după fiecare cuvânt în parte. Și după ce pleca, tătica :„ nimnic nu înțelegi din ce citește fata asta, așa repide le zâce. Onița nostă parcă cântă”, își lăuda el ultima progenitură, venită la peste douăzeci de ani, după maică-mea, primul lor copil.
– Uite-o pe Paladia ! îi fac eu cu mâna unei țărănci mai domnoase, așa, fără prea multe poale. Ne răspunde cu un zâmbet senin, entuziast, de parcă la ea venisem noi.
– Hai, că aproape am ajuns, i se simte tatălui meu o răgușeală stranie în voce.
– Îi deschisă poarta mare ! Și asta are o semnificație la ei, le spun eu celor de lângă mine cu sufletul la gură.
– Da, mă aprobă tata. Semnificația îi că știu că venim cu mașina, gâjâie el sătul de metaferele mele.
Coborâm din mașină :
– Băăăă, mai reparați-vă și voi drumurile astea, că ne-o scuturat de draci avem, găsește el o formă de salut plină de voie bună.
În curtea casei, trei oameni ne așteaptă cu zâmbete emoționate pe fețe calde: Mătușa, Ioni și Dorina.

Am să mă opresc puțin aici, să-mi caut bine, bine cuvintele, să-ncerc cumva să vă spun și vouă despre cel mai minunat om, cea mai minunată femeie pe care am cunoscut-o eu, de-a lungul vieții mele: mătușa mea.

Aș vrea…

De m-aș putea întoarce-n timp
pasăre aș vrea să mai pot fi odată.
Sau fluture măcar.
Pentru o zi.

C-am fost cândva și pasăre și flutur
și am zburat cu tine-n brațe către soare.

De m-aș putea întoarce-n timp
aș vrea să nu îmi mai doresc
nici pasăre, nici fluture să fiu.
Că dac-aș fi știut atunci
că zborul e prea mult pentru iubire,
mi-aș fi dorit să fiu doar om,
și doar să fiu cu tine.

Aș vrea, de fapt
să-mi fii alături doar o zi,
ca-s fluture, ca-s pasăre, că-s om
Coboară tu din soare,
sau urcă-mă pe mine.

Zborul

Îmbătrânim din umeri
când suntem triști.
Ne plâng pe umăr, umeri.
Noi nu de ani îmbătrânim,
ci doar de lacrimi, lin ne gârbovim.
Se lasă-ncet, încet, către pământ,
reazămul aripilor noastre.
Când suntem singuri,
din umeri triști
ni se oprește zborul.

Avem de unde-alege ?

Mă uit la televizor cu telecomanda-n mână, să pot butona repede peste emisiunile de știri, care-mi dau o stare de rău. Nu vreau să mă mai las cotropită de senzația aia de ură neputincioasă. Ne tot zbatem, cu gâtleje uscate, de zeci de ani. Noi, cei „ proști, da mulți, măria-ta” în fotolii și ei „ puțini, da foarte lacomi”, pe ecrane.
Mă prinde totuși o imagine cu o coadă lungă, lungă, pe undeva prin Franța. Românii stau la ea. Au venit cu trenuri, avioane, cu mașini, pe jos. Și vor să voteze.
Mi-i imaginez plecând pe drumuri, așezându-se cuminți la cozi, și ceva se rupe-n mine. „ Ce sperați, voi, oameni exilați de bunăvoie, de nevoie ? Voi nu vedeți?…” Acolo, undeva departe, licăre o speranță . Și reușesc cumva să mi-o trimită mie. Chiar dacă eu văd.
Mă ridic plumbuită din fotoliu, mă duc să mă-mbrac, îmi iau buletinul.
– Ce faci ? mă-ntreabă Dragoș.
– Mă duc să votez.
Se uită la mine perplex, și-apoi se agită :
– Stai, stai că vin și eu !
Eu n-am mai fost la vot de peste 20 de ani. Acum 22 de ani, am stat și eu la o coadă imensă a speranței. Până mi-am dat seama cât suntem de bolnavi cu toții.
Îmbolnăviți de comunism, de ceaușism. Bolnavi până la oase. Fiecare dintre noi, altfel bolnav, dar toți fară scăpare.
Am mai avut o singură dată o mică speranță, când a candidat Stolojan. Îmi câștigase cumva încrederea, cu fața lui senină, blândă. Și-aud apoi, în treacăt, cum are el două sau trei hoteluri prin Sinaia. De ce două, grijania mamii tale ? De ce două ? Cine vă pompeaza atâta lăcomie, de bani și de putere ? În toleranța noastră de „ mulți, da proști, măria ta ”, noi pe primul chiar îl putem înțelege. Dar al doilea ? Voi nu puteți vizualiza câți copii și bătrâni flămânziți, câți oameni alungați din țara lor, când voi nu vă mai săturați ?
La noi, în țară, nu e coada la vot. Săli de clasă golite de bănci, în care sunt înșirate impunătoare catedre, cu-aceleași fețe de masă cu franjuri, la care stau tineri plictisiți de moarte cu liste și ștampile. Îl pișc pe Dragoș făcâdu-i semn cu capul : „ hai la altă masă ”. Văzusem o fostă colegă ( nici nu știu dacă de serviciu sau școală, că eu pe oamenii care nu joacă un rol în viața mea, nu-i prea țin minte).
– Păi ce-ți face ? mă-ntreabă Dragoș soptit.
– O să mă aștepte să schimbăm opinii (!) despre alegeri. Și eu, despre politică și religie, nu vreau să vorbesc cu nimeni. Dacă ești de aceeași părere, discuția îi plictisitoare. Dacă nu, ajungi cumva să-l urăști ca prostu pe cel cu care vorbești, pentru ceva ce oricum nimeni nu înțelege și n-ajungi nicăieri.
O tânara urăta și ternă, începe să se-agite când îl vede pe Dragoș:
– La masa 5, vă rog. Acolo sunteți pe listă.
Dragoș îi face cu ochiul, promițător, și fata roșește ca dracu, devenind parcă mai drăguță.
Îi trag un cot complice, mândră de fiul meu și intru în cabină. Mă uit pe foaie și văd în cele două pătrățele tot felu de litere și desene. Acum douăzeci de ani, erau dracului goale, să știi exact unde votezi.
– Și eu unde pun ștampila? urlu eu cât mă țin bojocii de după perdele. Aici, unde scrie ACL ?
Se-aud vreo doua „ da”-uri ezitante.
– Da, ce bine că votu-i secret…îmi continui eu, râzând, conversația din spațiul strâmt.
Din cabina alăturată, aud râsul în cascade al fiului meu.
Când ies, văd cum toți tinerii ăia plictisiți au prins viață. Și-mi vine să fac reverențe.
Foarte mândru de mama lui toantă, cu veleități de cață, Dragoș mă ia în brațe.
Am avut norocul ăsta in viață : nici soțul meu, nici copii nu au fost vreodată jenați, indiferent ce spuneam sau făceam ( și cine mă cunoaște, știe că eu fac, nu mă joc ). :)) Au înțeles, bărbații vieții mele, alegerea mea de-a mă juca cu viața. Și, indiferent ce-am zis sau făcut, eu doar iubire, multă iubire, am văzut în ochii celor trei.

Aș fi vrut să inchei în tonul ăsta vesel și călduț. Dar am să-mi spun totuși părerea despre votul ăla.
Nu-mi pare rău că am votat un președinte care părea așa stăpân pe el, așa misterios, și-acuma pare ( îî cer din suflet scuze pentru mârlănie ) retardat puțin.
Atâta știu, că în sfărșit ceva se mișcă. Încep să se mai oprească lichelele din furt, după atâtea zeci de ani.
Și cine știe, poate următorul președinte o să aibă și curaj să-i pedepsească pentru ce-au făcut.
Acuma chiar se vede o licărire mică, mică, de speranță, venită de departe.

 

Doamna D.

Ieșim din fabrică un cârd de femei. Cele mai multe dintre noi iuțesc pașii, tacute, grăbite, probabil să mai prindă vreun rând la ceva. Orice.  Noi chiar ne așezam uneori la vreo ” coadă ”, ca în bancurile cu proști,  fără să știm ce vom cumpăra.  Doar că nu era prostie, era pur și simplu lupta noastră pentru supraviețuire. Până stăteai tu să întrebi ce-o fi, se mai adăugau încă vreo zece persoane, care nu aveau curiozități dintr-astea. Continue Reading