Sâmbătă noaptea.
Lucrăm 12 ore și patru dintre ele is trecute la muncă voluntară, nu la suplimentare cum greșit s-ar putea crede.
Imi pun calapoadele pe raft , alături, la număr , fețe si branțuri de pantofi negri . Harnică,eficientă muncitoare ca o furnicuță, am navete pregătite și pentru următorul raft. Cam pentru o ora. Il imping pe ăsta gata făcut lângă cea care bate branțurile pe calapod .
Lanțul de pe banda de tras țăcăne ritmic, puțin prea repede pentru planul meu. Mă uit peste bandă și-l vad pe maistru Chebeleanu la masa de „tras in părți ” (chiar așa se numește ) și apăs butonul să mai reduc puțin ritmul, doar cu doua trepte.
Fata de la uns  mă privește cu ochi incrucișați de strabism , dă din cap dezaprobator și-apoi și-l intoarce repede. A ințeles semnul meu dulce, discret cu palma la gât : ” la jugulară ți-o trag dacă vorbești ! „. Și fug.
La atelierul electric, unde Mariana mă așteaptă cu casetofonul in mână. Continue Reading

Patru femei la o terasă. Bem cafele și bineînteles o bârfim pe-a cincea, care nu-i de față.
Nu le cunosc prea bine și-atunci povestesc doar chestii generale ” cum ar trebui procedat in cazul in care…”. Eu sunt o persoana fooooarte săatoasă. Și folosesc intotdeauna un ton sigur ca si când eu aș fi deținătoarea tuturor secretelor din lume. Dacă nu aș râde din când in când autoironic, cred ca aș fi foarte nesuferită.
Posibil să fiu așa cu tot râsul meu :))
In timp ce povestesc gesticulând geometric , vălurindu-mi țigara, văd pe brațul uneia dintre femei o vânătaie îngrozitoare.
– Ce-ai pe mână ?!
Discreția a fost intotdeuna un punct pe care eu nu l-am putut atinge.
Femeia roșește puternic : „m-am lovit ”
– Ia să văd și mâna cealată ! ordon eu aproape tremurând de revoltă.
Celelate femei nu știu pe unde să se mai uite de jenă ( dar le simt urechile ciulite de-o curiozitae vecină cu boala ).
– Te rog, nu vreau să vorbesc despre asta .
– Ba să vorbești ! Dacă nu ai o mamă care să te ajute, o prietenă, vorbește cu noi. Vorbește cu mine ! Străina pe care foarte posibil n-ai s-o mai vezi vreodată in viață.
– Eu nu sunt o femeie proastă !
” Ba ești ” mă fulgeră pe mine un gând rău, negru.
– Nicio femeie care stă să fie bătută, nu stă pentru că-i proastă,. Stă pentru că nimeni nu o ajută . Tu, sau nu ai mamă, sau ai una de-aia care iți poate spune : ” așa-ți trebuie, ți-am spus eu…”
Femeii ii curge ușor o lacrimă pe față. Imi curge și mie.
– Te rog, te rog din tot sufletul meu, fă ceva ! Nu vreau să-mi spui detalii din viața ta . Nu vreau să-mi spui că incă-l mai iubești și tot speri că se schimbă. Nu vreau să-mi spui că doar atunci când se-mbată o face și-a doua zi iși cere iertare ” că nu mai ține minte „. Nu vreau să-mi spui că ai copii pentru care ai ales să te „sacrifici”.  Mamele bătute nu se sacrifică ele pentru copii, pe ei ii sacrifică !
Ii acopăr mâna mică, tremurandă, cu mâna mea :
– Intotdeauna există o ușa mică pe care poți ieși din iad . Trebuie doar s-o găsești ! Și trebuie să mă crezi pe mine când iți spun : el nu se va schimba. Va fi din ce in ce mai rău . Și trebuie să mă mai crezi când iți spun : tu in iad ești acuma, nu incerca să-l spoiești. La urmatoarea bătaie, te rog, amintește-ți de mine, și-apoi de ușă. Dacă nu găsești o altă persoană care să te-ajute, te vei găsi pe tine !
Îi văd privirea albă și știu că nimic din ce-am spus eu nu a ajuns la ea.
Se ridică și pleacă ușor incovoiată.
Eu rămân la masă cu ochii plini de lacrimi : ” o, doamne, sunteți atât de multe…atât de multe femei chinuite…
Când o să vă dați seama că doar de voi depinde să vă faceți viața , dacă nu fericită, măcar liniștită ?!”

Ieșim pe culoar să fumăm o țigară. Eu și Geta. Celelate doua fete ramân in compartiment, cuminți.
– Undi p… mea-i bricheta aia ?
– Geta !!! Culoarul era plin de soldați si ofițeri care nu știu unde mergeau.
– Etiti ! mari doamnâ ești așa deodatâ ! Că la birou nu ești toata ziua cu ea ….
– Geta !!!
Soldații incep să fluiere a fericire, ne trimit bezele iși scot chipiele cât p-aci să dea cu ele de podele. Ofițerii zâmbesc indulgenți, privindu-ne și ei cu cate-o sprânceană ridicată. Geta incepe să-mi povestească degajată că nu știu ce fufa dracului de la contabilitate i-a zis ei că…
Simt cum imi arde spinarea de-atâtea priviri și ghicesc gesturile mai mult ca sigur obscene care au loc in spatele nostru. Arunc țigara.
– Păi ci faci ?
– Mă duc in compartiment. Tu nu-i vezi pe ăștia ?
– Și ce ? Treaba lor.
Intrăm in compartiment , dăm să-nchidem ușa . Ușa nimic. Insistam și-apoi vedem că-i blocată de-un bocanc fericit :
– Singurele, singurele ?
– Ce-ți trăbă, mă ? se-nfoaie Geta la el.
Eu, Diana si Nuți ne-nghesuim una in alta de parcă ce tare ne iubim . Nuți uită și să-și mai țina degetul mic ridicat, atât ii e de frică.
– Fetelor, mergem in vagonul urmator ?
– Mergem.
Ne strecurăm printre valize verzi de lemn, chiuituri si cănd ajungem la ușa dintre vagoane , ne oprim impietrite : e-nchisă !
Fetele se uită in direcția mea , poate păream eu mai stăpână pe mine sau poate pentru că eu luasem decizia.
– Știți cum facem ? Mergem la ușa cealaltă și in prima gară coborâm și urcăm repede in celalat vagon.
– Hai !
O lăsăm pe Geta in față să-mpartă ea coate și ” ce mă-ta vrei, mă ?” și, cu frisoane in spate, ajungem cumva in cealaltă parte.
Trenul oprește, coborâm in viteza si ne bălăngănim pe pietriș și zăpadă cu tocurile-nalte, târșind de bagaje.
Diana, mezina noastră, urcă vioaie pe scară… și coboară la fel : și ușa asta e-nchisă. Fugi, fugiți la celalt vagon ! Se-aude un fluierat , nu de soldat, de tren.
Și trenul pleacă lasând pe terasament patru tinere doamne cu bagaje atârnate și tocuri julite.
Rămânem prostite uitându-ne la tren și la soldații iesiți grămezi pe ferestre făcându-ne semne dulci de „la revedere „.
– Na, deșteapta pământului, ești tu plină de idei inteligente ! ” Eu nu stau aicea cu soldații ” mă imită Geta  dând ochii peste cap si subțiindu-și vocea.
– Mai taci in p… mea !
– Hopa ! Gata, nu mai ești mari doamnâ, când nu ti văd ofițerii .
Ne uităm in zare și , printre nameți se vede o gară mica . Șibot scrie pe ea.
Imi ridic poalele imblănite ale alendelonului și pornesc hotărată spre gară. Fetele in șir indian , după mine.
Intrăm pe ușa inaltă și-o țărăncuță cu doi prunci lângă ea, se ridică-n picioare aproape speriată. Da , cred că eram niște apariții ciudate pentru așa o gară.
Eu , pe langă alendelonul tot inflocoșat la gat, mâneci si poale, mai aveam și o pălărie șmechera, neagră, cu boruri foarte mari . Sper doar, retroactiv, că era la moda.
Mă duc direct la ghișeul de bilete :
– Spre Sibiu când e urmatorul tren?
– Ăhă, să fii cucoană sănătoasă. Abia spre dimineața. La 4.
Ne uitam tăcute una la cealată ca in fața unei calamități. Ce naiba facem noi aici aproape șase ore ?
Diana ridica din umeri și merge să se joace cu copii țărăncuței. Eu le privesc crunt pe cele doua, preventiv, să nu înceapă :” numai tu ești de vină „.
Mai vine un grup de tineri . Ne apucăm de povești și nici nu ne dăm seama când trece timpul.
– Spune-le bancul cu negru’ , mă scutură Geta de manecă.
– Lasă-mă tu in pace ! imi recuperez eu blănurile din mâinile rapace, o să înceapă și ei și știi ce mă enervează bancurile alea spuse unu după altu.
Ii spusesem cu mult timp in urmă un banc care-i plăcuse ei foarte tare și de-atunci, de câte ori ne intâlneam cu cineva , indiferent de atmosfera , mă inghiontea :” spune-le bancul cu negru ‘ „.
– Stai, că știu eu unu mișto, se răzgândește ea . Se ridică in picioare și cu ochii lucind de bucuria bancului :
– Zi după mine : un tablou cu lupi…
– Un tablou cu lupi…
– Să mă pupi in cur !
Ne uitam toți la ea perplecsi, ea la noi cu un start de râs in poziție . Și mie imi pică fisa : in cur să mă pupi .
– Da tu, așa. Un tablou cu lupi, in cur să mă pupi ! Așa ii !
Nu știu să mai fi râs vreodată la un banc, cât am râs la ăsta. Am râs de era să pierdem și trenul de la ora 4.
Alergăm din nou către un tren, Nuțidelacontabilitate in urma noastră, cu pași deși și micuți, ca de doamnă, și degețelul ridicat in vânt :
– Vă rog, insist să mă așteptați și pe mine !
– Insistă tu până ți se-apleacă ! Aleargă-n p…. mea normal ! ce te sclifosești așa ? ii da Geta un brânci cucoanei disperate .
Urcăm in compartiment, ne trântim pe banchete inghesuindu-ne una in cealaltă, pentru că bineințeles nici umbră de căldură in trenurile comuniste și adormim chinuite. Rebegite, inghețate, ne trezește conductorul la Sibiu . In fața mea, pe banchetă, țărăncuța ca puișorii ei adormiți în brațe (venise cu noi , copii se agățaseră de Diana săraca, disperând-o ) se uita la mine cu un râs in privire. De la mine, la Geta…
Mă uit și eu la ea și nu-mi vine să cred :
– Tu Geta, ce ai pe cap ?
– Păi ci, crezi că toată lumea are pălărioi ca tine ! Nu mai puteam de frig…
– Tu, ce ți-ai pus pe cap ?
– Cum ce ? Chiloții !

Ați iubit vreodată atât de tare încât tot trupul să vă doară ?
Ați iubit vreodată cu mânile, cu ochii, cu toate gândurile voastre ?
V-au plâns și voua brațele împreunate ca de rugăciune ?
V-a plâns vreodată părul mângâiat ?
V-a înălțat privirea omului iubit, ca-n vise, învaluiți de aripi sfinte,
să simți cum zbori și cum te mistui de-atâta patimă, de-atâta fericire ?
V-a-mbrățișat vreodată cineva genunchii ?
Voi ați iubit atât de tare încât să nici nu vă mai fie dor,
pentru că și atunci când pleacă, el tot aici rămâne ?
Când dintr-o ființa tristă, speriată, m-am transformat in alta, caldă și senină,
am înțeles că tu, iubirea vieții mele, nu ai plecat in altă galaxie…
tu ai rămas aici,
te-ai contopit cu mine….

Intrăm in curte sporovăind si-apoi tot cârdu-n casa. Imi aprind cu patos o tigară și trag adânc otrava , ca pe-un păcat divin.
– Bine c-ai și aprins-o ! Hai să punem masa !
– Uite câte Mărioare ai aici. Una mai harnică decât alta.
– Da, nu te-a dat pe tine hărnicia afară din casă…
Suflu fumul alene spre tavan:
– Să știi ca m-am gândit la asta. Eu cred că dacă aș fi fost și harnică, aș fi fost perfectă ! Și nu știu cum aș fi putut îndura asta !
– Așa, așa… Bate-ți tu joc de mine…
Chicotesc printre vălătuci :
– Habar n-ai, mamă, cât de fericit te fac viciile-n viată ! Doar să le poți duce .
Pe langă asta, am observat că oamenii prea harnici, sau îs depresivi sau suferă cu nervii. Ascultă-ți copila înteleaptă !
Mărioarele robotesc, chiar harnice, eficiente. Au o istorie lungă in spate cu cumnata lideră de varstă, căreia nimic din tot ce fac ele nu-i convine.
Uca ( tot un fel de Mărioară, dar adoptată mai târziu de grupul care de la parastase vine la chefuri ) se-asează langă mine:
– Ai dreptate, eu nu vreu să fiu nici depresivă, nici nesuferită ! Ia toarnă o pălincă !
– Gura păcătosului, adevăr grăieste ! No, vezi mamă, ce frumos știu eu a vorbi in pilde ?
Curioși , copiii si nepoții , care nu știu ce făceau prin curte , vin pe rând să-și pupe mame si mătuși.
Ăia mici, Tudor si Rareș, apar in ușă cu un zâmbet larg care se estompează foarte repede : aici îi plin de babe îmbrăcate-n negru !
Văd chipul angelic al nurorii mele, care salută frumos din prag și-i fac semne disperate : ia-ți copiii și pleacă ! Salvați-vă !
– Da’ ce, Iza nici nu intră ?! o zăreste maică-mea cu coada ochiului când pleacă pe varfuri. Atâta respect are ea pentru tine?
– Ce respect ? Ce să respecte la mine ?
– Măcar vârsta…
– Păi ce, crezi că ăsta-i un merit al meu , că așa am vrut eu, să fiu bătrană ?
– Oooo, mai tacă-ți gura ! Haideți toți la masă !
Dragos intră, pupa tot la rând și se asează. El chiar se simte confortabil cu noi ( in general copiii care comunica bine cu mama lor, comunica bine cu orice generație ). O iaîin brațe pe Uca . Și Uca se topește : ” vai , ce bine-i „!
– Sarmale ! intră Horia. Uite, ăsta-i cam singurul lucru la care bunica se pricepe bine.
Bunica îi zambește dulce , convinsă că Ică i-a facut un compliment. Îi dispare zâmbetul pe loc : intră și Alex. De el îi e cam frică. Alex o infruntă discutand cu ea cu logică (!).” Copilu’ ăsta-i cam nebun .”
– Ioi, tulai doamne !… se aude un țipat scârțâit, bat-o d-zeu de mâță, mi-o mâncat cârnațu’ !…
Nu știu de ce râdem toți, în valuri.
Horia se uită suav la mine :
– Paula, mergem să omoram mâța ?
– Sigur. Hai !
Bunica împietrește.
– Tu ești nebună la cap ! Cu toți copiii aștia ! Voi mi-ați mai omorât una !
Ne tăvălim…
Spre seară aducem tortul.I-am făcut mamei mele un tort de ciocolată plin de trandafiri. Și pentru că tocmai îmi comandasem coloranți alimentari, m-am gândit să folosesc și albastru, să vad cum iese. Uitasem de lumânări.
– Da câti ani implinește ?
– Mulți !
Căutăm prin sertare că știm că ea adună tot ce rămâne pe mese de la celelalte aniversări.
– Am găsit un 7 și un 2.
– Eu am găsit un 0, îi lucesc ochii lui Horia.
– Hai că-i punem 72. Ii mai puțin cu vreo zece ani, da sigur o să-i placă.
Intrăm cu tortul : Mulți ani trăiască ! Mulți ani trăiască !, și, din spate, Horia înfige și zeroul pe care-l găsise el : să fie !
Mă uit la ea și o văd aproape fericită : îi place să fie sărbătorită.
Tăiem tortul felii. Eu sunt entuziasmată : mi-au ieșit straturile de ciocolată foarte bine.
Mărioarele mă laudă. Ce trandafiri frumoși !
– Doar că e cam negru…zice o Mărioară.
Și-atunci ridic privirea. Din capul mesei văd un cârd de doamne îmbrăcate-n negru… cu gurile albastre !
Nu știu cu ce lichid le-am împroșcat pe toate ( bere sau vin ) știu doar că eu încă mai râd și astăzi !

• – Aloooooo! E cineva pe-aici ?
  Alex asteapta o clipa, asculta… E liniste-n casa, Iza-i plecata cu copii pe undeva.
  Isi smulge greu mainile de pe tastatura, arunca o privire ca de adio celor trei monitoare : ” stati asa, ma-ntorc imediat „, si coboara la poarta.
  Politia!
  Noi suntem genul ala de familie cuminte, cumsecade, care are de-a face cu ei doar cand ne schimbam buletinele si-atunci normal ca te-nfioara uniformele albastre, cu un pic de burtica in ele.
  – Da, poftiti ! Ce s-a-ntamplat ?
  – De ce credeti ca s-a-ntamplat ceva ? Va simtiti vinovat ? zambesc ei smechereste, cu sapca-ntr-o parte.
  Alex ii priveste crunt dintre plete.
  – Poftiti!
  – Locuieste aici doamna X ?
  – Da… se inmoaie Alex, ca stie ca doamna X, bunica, e un personaj care da, poate sa-ti aduca politia la usa. Politia si Salvarea .
  – Si unde-i?
  – La lucru.
  – Ce lucru ?! isi scoate pazitorul legii procesul verbal din mapa si se mai uita odata. Ii nascuta-n ’34 !
  – …
  – Uitati care-i treaba, am primit o reclamatie…il priveste pe Alex lung si se vede cum i se umfla marul lui Adam, incercand ostaseste sa-si retina rasul : ca a batut pe cineva !
  – …
  Stalpul de fier al patriei noastre, isi pune omeneste sapca sub brat si-ncepe extaziat :
  – A venit un domn si a depus o reclamatie ca a luat bataie in piata de la o femeie . Va dati seama ca noi, cand am verificat si-am vazut cati ani are femeia, nu l-am crezut. Am zis ca-i diliu. Si unde lucreaza doamna ?
  – Are un magazin in piata. Vinde chiloti, oale, ceapa si bere.
  – Bine atunci, mergem la ea.
  – La revedere !
  – La revedere !Alex ma suna pe mine. Eu o sun pe bunica:
  – Ce-ai mai facut, mama?!
  – Cine? Io? Ce! Ce-am facut ?
  – Pai a venit politia!
  – Aaaaa. Au venit doar sa-mi spuna ca ce bine arat , pentru varsta mea.
  Da. politia cu asta se ocupa, face complimente !

Eu, Tania si Mary. Trei prietene de-o viata. Ne stabilim cam cate o intalnire pe luna. „La psiholog ” o cheama pe intalnirea noastra.
Ocazional , cand mai vine cate o veche prietena de prin alta tara, grupul nostru se mareste. Ieri a venit Vica.Din Ungaria.
Prietena noastra draga, are acolo o viata implinita un sot si-o fata minunata, dar ii este tot timpul ingrozitor de dor de tara ei natala. Si de noi.
Vica: „Tu,ce mai stiti de Maria ?”
Eu : ” Cred c-a murit”
Trecem peste povestile gata pregatite de-acasa ” ce bine ne e noua, ce copii minunati avem , cat de tare ne iubesc ei pe noi…etc”, si-ajungem la :
Vica : ” Elena ce mai face. ati mai intalnit-o?”
Eu : „Pai cred c-a murit ! ”
Tania si Mary rad infundat si cuminte, si-apoi ii povestesc ele Vicai ce mai face Maria si Elena ( bineinteles :)) nume fictive ).
Apare si Katy ( nume real, dar n-o sa mai specific. Atunci cand zic ceva de bine numele e real, cand nu..nu .)
Deci, apare Katy. Ii zambim toate dulce ( recunosc, la mine e mai mult ranjet : Katy e una din femelele alea care arata intotdeauna bine ), ne pupam, facem poze,eu sunt tot mai exuberanta ( parca am vazut si la ea un inceput de burta).
Katy : „Tu, Paula,tu stii ce mai face…?”
Si dintr-o data incep sa tipe toate : ” N-o intreba pe ea!!!”
Apare si Mariana. Mai ascultam o tura de ” ce bine ne e noua „, dupa care trecem incet, incet, la barfa. Si-aici ne regasim toate, toata vigoarea din tinerete.
Avem povesti, amintiri cu cat de tare ne imbatam noi, ridicam un deget spre fetita care ne serveste si cerem cu emfaza ” inca un rand de apa. Apa plata!”
Stam ore-n sir la masa ( fetita-i tot mai contrariata ” astea sigur au pe sub masa o sticla cu vodca”), ne-nghesuim toate sa spunem cate-o intamplare. Cel mai adesea castig eu. Eu stiu sa urlu cel mai tare, si ele cedeaza resemnate asteptandu-si randul.
Fetele. Fetele mele… Nu stiu daca impreuna luate toate mai avem 20 de dinti ( naturali ! ) in gura , dar noi tot ” fetele ” suntem.
Ne despartim greu. Ne mai pupam odata , si-nc-o data, mai facem inc-o poza, agatandu-ne  parca de noi insine, de cat de bine ne intelegem una pe cealalta.
Eu, plina de optimismul care ma caracterizeaza de-o viata : „Tu, sa nu muriti pana data viitoare ! ”

Sunt trista azi…
mai trista decat tine.
Si-am hotarat sa-mi savurez tristetea, de parca tu ai fi de vina.