Șibot

Ieșim pe culoar să fumăm o țigară. Eu și Geta. Celelate doua fete ramân in compartiment, cuminți.
– Undi p… mea-i bricheta aia ?
– Geta !!! Culoarul era plin de soldați si ofițeri care nu știu unde mergeau.
– Etiti ! mari doamnâ ești așa deodatâ ! Că la birou nu ești toata ziua cu ea ….
– Geta !!!
Soldații incep să fluiere a fericire, ne trimit bezele iși scot chipiele cât p-aci să dea cu ele de podele. Ofițerii zâmbesc indulgenți, privindu-ne și ei cu cate-o sprânceană ridicată. Geta incepe să-mi povestească degajată că nu știu ce fufa dracului de la contabilitate i-a zis ei că…
Simt cum imi arde spinarea de-atâtea priviri și ghicesc gesturile mai mult ca sigur obscene care au loc in spatele nostru. Arunc țigara.
– Păi ci faci ?
– Mă duc in compartiment. Tu nu-i vezi pe ăștia ?
– Și ce ? Treaba lor.
Intrăm in compartiment , dăm să-nchidem ușa . Ușa nimic. Insistam și-apoi vedem că-i blocată de-un bocanc fericit :
– Singurele, singurele ?
– Ce-ți trăbă, mă ? se-nfoaie Geta la el.
Eu, Diana si Nuți ne-nghesuim una in alta de parcă ce tare ne iubim . Nuți uită și să-și mai țina degetul mic ridicat, atât ii e de frică.
– Fetelor, mergem in vagonul urmator ?
– Mergem.
Ne strecurăm printre valize verzi de lemn, chiuituri si cănd ajungem la ușa dintre vagoane , ne oprim impietrite : e-nchisă !
Fetele se uită in direcția mea , poate păream eu mai stăpână pe mine sau poate pentru că eu luasem decizia.
– Știți cum facem ? Mergem la ușa cealaltă și in prima gară coborâm și urcăm repede in celalat vagon.
– Hai !
O lăsăm pe Geta in față să-mpartă ea coate și ” ce mă-ta vrei, mă ?” și, cu frisoane in spate, ajungem cumva in cealaltă parte.
Trenul oprește, coborâm in viteza si ne bălăngănim pe pietriș și zăpadă cu tocurile-nalte, târșind de bagaje.
Diana, mezina noastră, urcă vioaie pe scară… și coboară la fel : și ușa asta e-nchisă. Fugi, fugiți la celalt vagon ! Se-aude un fluierat , nu de soldat, de tren.
Și trenul pleacă lasând pe terasament patru tinere doamne cu bagaje atârnate și tocuri julite.
Rămânem prostite uitându-ne la tren și la soldații iesiți grămezi pe ferestre făcându-ne semne dulci de „la revedere „.
– Na, deșteapta pământului, ești tu plină de idei inteligente ! ” Eu nu stau aicea cu soldații ” mă imită Geta  dând ochii peste cap si subțiindu-și vocea.
– Mai taci in p… mea !
– Hopa ! Gata, nu mai ești mari doamnâ, când nu ti văd ofițerii .
Ne uităm in zare și , printre nameți se vede o gară mica . Șibot scrie pe ea.
Imi ridic poalele imblănite ale alendelonului și pornesc hotărată spre gară. Fetele in șir indian , după mine.
Intrăm pe ușa inaltă și-o țărăncuță cu doi prunci lângă ea, se ridică-n picioare aproape speriată. Da , cred că eram niște apariții ciudate pentru așa o gară.
Eu , pe langă alendelonul tot inflocoșat la gat, mâneci si poale, mai aveam și o pălărie șmechera, neagră, cu boruri foarte mari . Sper doar, retroactiv, că era la moda.
Mă duc direct la ghișeul de bilete :
– Spre Sibiu când e urmatorul tren?
– Ăhă, să fii cucoană sănătoasă. Abia spre dimineața. La 4.
Ne uitam tăcute una la cealată ca in fața unei calamități. Ce naiba facem noi aici aproape șase ore ?
Diana ridica din umeri și merge să se joace cu copii țărăncuței. Eu le privesc crunt pe cele doua, preventiv, să nu înceapă :” numai tu ești de vină „.
Mai vine un grup de tineri . Ne apucăm de povești și nici nu ne dăm seama când trece timpul.
– Spune-le bancul cu negru’ , mă scutură Geta de manecă.
– Lasă-mă tu in pace ! imi recuperez eu blănurile din mâinile rapace, o să înceapă și ei și știi ce mă enervează bancurile alea spuse unu după altu.
Ii spusesem cu mult timp in urmă un banc care-i plăcuse ei foarte tare și de-atunci, de câte ori ne intâlneam cu cineva , indiferent de atmosfera , mă inghiontea :” spune-le bancul cu negru ‘ „.
– Stai, că știu eu unu mișto, se răzgândește ea . Se ridică in picioare și cu ochii lucind de bucuria bancului :
– Zi după mine : un tablou cu lupi…
– Un tablou cu lupi…
– Să mă pupi in cur !
Ne uitam toți la ea perplecsi, ea la noi cu un start de râs in poziție . Și mie imi pică fisa : in cur să mă pupi .
– Da tu, așa. Un tablou cu lupi, in cur să mă pupi ! Așa ii !
Nu știu să mai fi râs vreodată la un banc, cât am râs la ăsta. Am râs de era să pierdem și trenul de la ora 4.
Alergăm din nou către un tren, Nuțidelacontabilitate in urma noastră, cu pași deși și micuți, ca de doamnă, și degețelul ridicat in vânt :
– Vă rog, insist să mă așteptați și pe mine !
– Insistă tu până ți se-apleacă ! Aleargă-n p…. mea normal ! ce te sclifosești așa ? ii da Geta un brânci cucoanei disperate .
Urcăm in compartiment, ne trântim pe banchete inghesuindu-ne una in cealaltă, pentru că bineințeles nici umbră de căldură in trenurile comuniste și adormim chinuite. Rebegite, inghețate, ne trezește conductorul la Sibiu . In fața mea, pe banchetă, țărăncuța ca puișorii ei adormiți în brațe (venise cu noi , copii se agățaseră de Diana săraca, disperând-o ) se uita la mine cu un râs in privire. De la mine, la Geta…
Mă uit și eu la ea și nu-mi vine să cred :
– Tu Geta, ce ai pe cap ?
– Păi ci, crezi că toată lumea are pălărioi ca tine ! Nu mai puteam de frig…
– Tu, ce ți-ai pus pe cap ?
– Cum ce ? Chiloții !

 

Ati iubit vreodata

Ați iubit vreodată atât de tare încât tot trupul să vă doară ?
Ați iubit vreodată cu mânile, cu ochii, cu toate gândurile voastre ?
V-au plâns și voua brațele împreunate ca de rugăciune ?
V-a plâns vreodată părul mângâiat ?
V-a înălțat privirea omului iubit, ca-n vise, învaluiți de aripi sfinte,
să simți cum zbori și cum te mistui de-atâta patimă, de-atâta fericire ?
V-a-mbrățișat vreodată cineva genunchii ?
Voi ați iubit atât de tare încât să nici nu vă mai fie dor,
pentru că și atunci când pleacă, el tot aici rămâne ?
Când dintr-o ființa tristă, speriată, m-am transformat in alta, caldă și senină,
am înțeles că tu, iubirea vieții mele, nu ai plecat in altă galaxie…
tu ai rămas aici,
te-ai contopit cu mine….

 

BUNICA .III.

Intrăm in curte sporovăind si-apoi tot cârdu-n casa. Imi aprind cu patos o tigară și trag adânc otrava , ca pe-un păcat divin.
– Bine c-ai și aprins-o ! Hai să punem masa !
– Uite câte Mărioare ai aici. Una mai harnică decât alta.
– Da, nu te-a dat pe tine hărnicia afară din casă…
Suflu fumul alene spre tavan:
– Să știi ca m-am gândit la asta. Eu cred că dacă aș fi fost și harnică, aș fi fost perfectă ! Și nu știu cum aș fi putut îndura asta !
– Așa, așa… Bate-ți tu joc de mine…
Chicotesc printre vălătuci :
– Habar n-ai, mamă, cât de fericit te fac viciile-n viată ! Doar să le poți duce .
Pe langă asta, am observat că oamenii prea harnici, sau îs depresivi sau suferă cu nervii. Ascultă-ți copila înteleaptă !
Mărioarele robotesc, chiar harnice, eficiente. Au o istorie lungă in spate cu cumnata lideră de varstă, căreia nimic din tot ce fac ele nu-i convine.
Uca ( tot un fel de Mărioară, dar adoptată mai târziu de grupul care de la parastase vine la chefuri ) se-asează langă mine:
– Ai dreptate, eu nu vreu să fiu nici depresivă, nici nesuferită ! Ia toarnă o pălincă !
– Gura păcătosului, adevăr grăieste ! No, vezi mamă, ce frumos știu eu a vorbi in pilde ?
Curioși , copiii si nepoții , care nu știu ce făceau prin curte , vin pe rând să-și pupe mame si mătuși.
Ăia mici, Tudor si Rareș, apar in ușă cu un zâmbet larg care se estompează foarte repede : aici îi plin de babe îmbrăcate-n negru !
Văd chipul angelic al nurorii mele, care salută frumos din prag și-i fac semne disperate : ia-ți copiii și pleacă ! Salvați-vă !
– Da’ ce, Iza nici nu intră ?! o zăreste maică-mea cu coada ochiului când pleacă pe varfuri. Atâta respect are ea pentru tine?
– Ce respect ? Ce să respecte la mine ?
– Măcar vârsta…
– Păi ce, crezi că ăsta-i un merit al meu , că așa am vrut eu, să fiu bătrană ?
– Oooo, mai tacă-ți gura ! Haideți toți la masă !
Dragos intră, pupa tot la rând și se asează. El chiar se simte confortabil cu noi ( in general copiii care comunica bine cu mama lor, comunica bine cu orice generație ). O iaîin brațe pe Uca . Și Uca se topește : ” vai , ce bine-i „!
– Sarmale ! intră Horia. Uite, ăsta-i cam singurul lucru la care bunica se pricepe bine.
Bunica îi zambește dulce , convinsă că Ică i-a facut un compliment. Îi dispare zâmbetul pe loc : intră și Alex. De el îi e cam frică. Alex o infruntă discutand cu ea cu logică (!).” Copilu’ ăsta-i cam nebun .”
– Ioi, tulai doamne !… se aude un țipat scârțâit, bat-o d-zeu de mâță, mi-o mâncat cârnațu’ !…
Nu știu de ce râdem toți, în valuri.
Horia se uită suav la mine :
– Paula, mergem să omoram mâța ?
– Sigur. Hai !
Bunica împietrește.
– Tu ești nebună la cap ! Cu toți copiii aștia ! Voi mi-ați mai omorât una !
Ne tăvălim…
Spre seară aducem tortul.I-am făcut mamei mele un tort de ciocolată plin de trandafiri. Și pentru că tocmai îmi comandasem coloranți alimentari, m-am gândit să folosesc și albastru, să vad cum iese. Uitasem de lumânări.
– Da câti ani implinește ?
– Mulți !
Căutăm prin sertare că știm că ea adună tot ce rămâne pe mese de la celelalte aniversări.
– Am găsit un 7 și un 2.
– Eu am găsit un 0, îi lucesc ochii lui Horia.
– Hai că-i punem 72. Ii mai puțin cu vreo zece ani, da sigur o să-i placă.
Intrăm cu tortul : Mulți ani trăiască ! Mulți ani trăiască !, și, din spate, Horia înfige și zeroul pe care-l găsise el : să fie !
Mă uit la ea și o văd aproape fericită : îi place să fie sărbătorită.
Tăiem tortul felii. Eu sunt entuziasmată : mi-au ieșit straturile de ciocolată foarte bine.
Mărioarele mă laudă. Ce trandafiri frumoși !
– Doar că e cam negru…zice o Mărioară.
Și-atunci ridic privirea. Din capul mesei văd un cârd de doamne îmbrăcate-n negru… cu gurile albastre !
Nu știu cu ce lichid le-am împroșcat pe toate ( bere sau vin ) știu doar că eu încă mai râd și astăzi !

 

Bunica

  • – Aloooooo! E cineva pe-aici ?
    Alex asteapta o clipa, asculta… E liniste-n casa, Iza-i plecata cu copii pe undeva.
    Isi smulge greu mainile de pe tastatura, arunca o privire ca de adio celor trei monitoare : ” stati asa, ma-ntorc imediat „, si coboara la poarta.
    Politia!
    Noi suntem genul ala de familie cuminte, cumsecade, care are de-a face cu ei doar cand ne schimbam buletinele si-atunci normal ca te-nfioara uniformele albastre, cu un pic de burtica in ele.
    – Da, poftiti ! Ce s-a-ntamplat ?
    – De ce credeti ca s-a-ntamplat ceva ? Va simtiti vinovat ? zambesc ei smechereste, cu sapca-ntr-o parte.
    Alex ii priveste crunt dintre plete.
    – Poftiti!
    – Locuieste aici doamna X ?
    – Da… se inmoaie Alex, ca stie ca doamna X, bunica, e un personaj care da, poate sa-ti aduca politia la usa. Politia si Salvarea .
    – Si unde-i?
    – La lucru.
    – Ce lucru ?! isi scoate pazitorul legii procesul verbal din mapa si se mai uita odata. Ii nascuta-n ’34 !
    – …
    – Uitati care-i treaba, am primit o reclamatie…il priveste pe Alex lung si se vede cum i se umfla marul lui Adam, incercand ostaseste sa-si retina rasul : ca a batut pe cineva !
    – …
    Stalpul de fier al patriei noastre, isi pune omeneste sapca sub brat si-ncepe extaziat :
    – A venit un domn si a depus o reclamatie ca a luat bataie in piata de la o femeie . Va dati seama ca noi, cand am verificat si-am vazut cati ani are femeia, nu l-am crezut. Am zis ca-i diliu. Si unde lucreaza doamna ?
    – Are un magazin in piata. Vinde chiloti, oale, ceapa si bere.
    – Bine atunci, mergem la ea.
    – La revedere !
    – La revedere !Alex ma suna pe mine. Eu o sun pe bunica:
    – Ce-ai mai facut, mama?!
    – Cine? Io? Ce! Ce-am facut ?
    – Pai a venit politia!
    – Aaaaa. Au venit doar sa-mi spuna ca ce bine arat , pentru varsta mea.
    Da. politia cu asta se ocupa, face complimente !

 

Revelion la 20 de ani

Gara. Gara din Hunedoara.Ora 6 dimineata.
Pe usile inalte intra doua fete, tinere, frumoase, cu  rucsacuri in spate. Le chitaie inalt ecoul de-atata fericire.
Eu si Mariana. Mergem la munte! Ne facem Revelionul acolo cu gasca!
Nu pot deloc sa-mi amintesc cum de eu am avut voie de-acasa ( parintii mei faceau parte din secta ” gardienii groazei ” ), dar ea nu avusese. Voie de-acasa.
Sarise pe fereastra. Cu tot cu rucsac.
Inca gafaind imi povesteste cu lux de amanunte panda, spaima , fuga.
Eu rad inalt. Nu e prima oara cand noi doua avem o aventura de-asta, stim ca oricum la-ntoarcere mancam bataie, Doar asa avem o sansa la tinerete.
Si dintr-o data o vad albind : ” Tata !!!”
– Ce tu ?Ce tata?
-Tata… Doar noi doua stiam sopti cu-atata groaza dulcele cuvant .
Ne razletim pe loc, instinctiv, strategic, fiecare pe dupa cate-un stalp.
Trenul fericirii noastre e acolo. La cativa metri. Puternic, mare si bland.Dar intre noi si el, sta teapan un tata.
Ii fac Marianei un semn cu un deget rotit in aer, ea se uita la mine cu ochi bulbucati si stiu ca-i in coma, totul ramane pe mine.
Imi trag caciula cu mot mai pe frunte, ma contopesc cu stalpul si-ncep rasucirea pe dupa. O sa ma stecor eu cumva, ii distrag atentia cerberului, si poate veni si ea.
Plina de incredere, aplic planul meu A, si simt cum mi se bulbuca si mie ochii : Ma-sa ! Venise si ea!
Retragerea!
De dupa geamurile murdare, doua fete tinere, frumoase, cu ochi bulbucati , se uita la trenul care porneste incet , ardeleneste ” no, ce sa va fac ?” si suiera sinistru, pana-n prasele.
Pe peronul gol, doi oameni mici de statura, cu nimic aparent inspaimantator in atitudine, tatal cu fularul frumos incadrat de paltonul negru (m-a obsedat mult timp : cum, cand si de ce si l-a aranjat?) , si-o mama cu privire de uliu.
Imi venea sa-mi lipesc palmele de geam, sa le ridic apoi spre cer si sa urlu :”why?! why?! why?!”.
Aud deodata un ” hac” langa mine, ca un sughit de dinainte de moarte. Ma uit la Mariana si-apoi inainte. Mama! Ne zarise!
Pe marmura garii se-aude tropait ingrozit de bocanci de munte. Doua rucsacuri se balangane chiraind pe spatele celor doua fete .Tinere.Frumoase fete.

Din spate, reverberand prin pereti, se simte un suflu de gheata. Gara sperantelor noastre se transformase-ntr-un monstru, gata sa ne inhate.
Fugi !
Fugim mancand zapada, cu caciulile de schi cazute-ntr-o parte, cu parul valvoi. Nimic din noi nu amintea de fetele de-acum un ceas care-si zambeau si-si tuguiau buzele-n oglinda, cu capul plecat putin,putin pe umar, catre spate.
La primul colt de bloc, ne oprim, ne sprijinim palmele deasupra genunchilor ne privim cu ochi imensi si fugim din nou.
La Costica.
Imi lasase cheia de la garsoniera si plecase in Moldova lui. Fara mine. Fara sa ma cheme…
Intram, ne trantim in fotolii si-nca termurand, ne uitam una la alta si-un ras imens ne potopeste.
– Daca te-ai fi vazut, cum te lipeai de staaaaaaalp…
– Da tu, cum beleai ochiiiiiiii…
– Si sarcu, tataaaaaaa…
– Cum facea maica ta , cu degetuuuuuu…
De rasul asta n-am scapat decat in a patra zi, cand se-apropia ziua sentintei. Decapitarea.
Cu maini tinere, frunoase si-ngrijite,fine, ne-arucam cat colo rucsacele, insfacam sticla de vodca ( sau bitter,vermut, nu mai tin minte ) , dam drumul la Tesla si dansam frenetic, fara sa ne pese ca de fapt ne canta  si se tanguie Bob Dylan, Joan Baez si Janis Joplin, sau ca abia se crapa de ziua. Sau cine stie , poate se-nsereaza.
Noi doua, am avut ( si mai avem inca ) subiecte de conversatie cat pentru 100 de ani. Intre noi n-au fost vreodata momentele alea jenante de liniste,dupa care incepi sa vorbesti automat despre vreme. Uneori vorbim amandoua deodata. Si nu ne deranjeaza!
– Si-acuma ce facem, ca nu putem iesi din casa?
– Eu zic sa plecam maine dimineata, pe 31, chiar daca ajungem mai tarziu, da tot e mai bine, ca daca mai stam doar noi doua, putem sa-nebunim :))
Dam muzica mai tare, dansam, cantam cu Bob un Hurricane, el tot mai jalnic, noi tot mai urlatoare.
– Tu, uita-te acolo!
– Unde ?
In blocul de peste drum, un tanar sta cu fereastra deschisa si se hlizeste la noi , incantat de spectacol: doua fete nebune in pijamale. Radem ca proastele, ne scalambaim si-apoi uitam de el. De la distanta nu parea prea stralucit.
Obosim cumva, totusi, razand ,behaind, ne pregatim de culcare. Trecem peste dezastrul din jurul nostru, fara sa ne pese prea tare si-apoi impietrim cu pernele-n mana. Cineva bate la usa!!!

Fetele

Eu, Tania si Mary. Trei prietene de-o viata. Ne stabilim cam cate o intalnire pe luna. „La psiholog ” o cheama pe intalnirea noastra.
Ocazional , cand mai vine cate o veche prietena de prin alta tara, grupul nostru se mareste. Ieri a venit Vica.Din Ungaria.
Prietena noastra draga, are acolo o viata implinita un sot si-o fata minunata, dar ii este tot timpul ingrozitor de dor de tara ei natala. Si de noi.
Vica: „Tu,ce mai stiti de Maria ?”
Eu : ” Cred c-a murit”
Trecem peste povestile gata pregatite de-acasa ” ce bine ne e noua, ce copii minunati avem , cat de tare ne iubesc ei pe noi…etc”, si-ajungem la :
Vica : ” Elena ce mai face. ati mai intalnit-o?”
Eu : „Pai cred c-a murit ! ”
Tania si Mary rad infundat si cuminte, si-apoi ii povestesc ele Vicai ce mai face Maria si Elena ( bineinteles :)) nume fictive ).
Apare si Katy ( nume real, dar n-o sa mai specific. Atunci cand zic ceva de bine numele e real, cand nu..nu .)
Deci, apare Katy. Ii zambim toate dulce ( recunosc, la mine e mai mult ranjet : Katy e una din femelele alea care arata intotdeauna bine ), ne pupam, facem poze,eu sunt tot mai exuberanta ( parca am vazut si la ea un inceput de burta).
Katy : „Tu, Paula,tu stii ce mai face…?”
Si dintr-o data incep sa tipe toate : ” N-o intreba pe ea!!!”
Apare si Mariana. Mai ascultam o tura de ” ce bine ne e noua „, dupa care trecem incet, incet, la barfa. Si-aici ne regasim toate, toata vigoarea din tinerete.
Avem povesti, amintiri cu cat de tare ne imbatam noi, ridicam un deget spre fetita care ne serveste si cerem cu emfaza ” inca un rand de apa. Apa plata!”
Stam ore-n sir la masa ( fetita-i tot mai contrariata ” astea sigur au pe sub masa o sticla cu vodca”), ne-nghesuim toate sa spunem cate-o intamplare. Cel mai adesea castig eu. Eu stiu sa urlu cel mai tare, si ele cedeaza resemnate asteptandu-si randul.
Fetele. Fetele mele… Nu stiu daca impreuna luate toate mai avem 20 de dinti ( naturali ! ) in gura , dar noi tot ” fetele ” suntem.
Ne despartim greu. Ne mai pupam odata , si-nc-o data, mai facem inc-o poza, agatandu-ne  parca de noi insine, de cat de bine ne intelegem una pe cealalta.
Eu, plina de optimismul care ma caracterizeaza de-o viata : „Tu, sa nu muriti pana data viitoare ! ”

 

 

Prea tarziu….

Iubirea nu se pierde dintr-o data. O pierzi pe rand, putin cate putin.
O pierzi cand il jignesti nemeritat pe cel de langa tine, o pierzi cand nu te doare odata cu el durerea lui.
O pierzi cand vrei sa schimbi ceva la el, ceva ce altadata iti placea, ceva ce nu ar trebui schimbat ( si nici nu poti dealtfel ).
O pierzi cu gelozii absurde, acuzatii crunte care dor , nu pentru ca nu sunt adevarate,  ci pentru ca demonstreaza ca un om poate pierde nemeritat increderea cuiva. Stiti , banuiesc, cu totii , dureroasa neputinta din : ” cum  poti tu sa crezi ca eu as fi in stare sa fac asta ?! „.
O pierzi cand o accepti ca pe un dar al tau, venit de nu stiu unde, cand ea este de fapt puterea celui care-o simte.
O pierzi atunci cand n-o mai meriti…
Iubirea nu se pierde dintr-o data.
Nu inceteaza cel ce te-a iubit sa te iubeasca, ci tu renunti, fara sa stii ce pierzi.

Motivul pentru care nu ascultam ( sau mai bine zis, nu urmam ) sfaturile celorlalti , este ca avem cu totii o autosuficienta cretina : ” lasa ca stiu eu!”
Share-uim citate de la intelepti , crezand ca noi, doar noi stim asta si altcineva, nimeni.
Voi, care iubiti si sunteti iubiti acuma, ascultati-ma dracului, pana nu e prea tarziu:
Invaluiti in fiecare zi iubirea voastra cu un gest mic si cald. Atat.

Eu, când aud cuvântul „mâine”, plâng.

-Bună ziua.
-Bună ziua.
-Nu vă supărați, zâmbesc eu umil. am primit un fel de somație, și nu prea știu despre ce e vorba.
-Să văd, își ridica el sprânceana plin de importanță.
Și citește o data, citește de doua ori… La sprânceana aia nu prea îi venea să recunoască faptul că nici el nu pricepea.
-Veniți dumneavoastră maine ! ordona el, clătinând din cap : „ ai făcut tu ceva ”.
Bine.
-Bună ziua.
-Bună ziua.
-Nu va supărați, am fost ieri aici, era altcineva.
-In ce problemă ?
-Am primit un fel de somație…
Cu alt actor aceeași scena cu același epilog : veniți mâine.
-Știți, mâine nu pot.
-Și mai bine, se înseninează el,  veniți săptămâna viitoare.
Bine.
-Bună ziua! aproape că urlu eu plină de incredere. Erau amândoi acolo. Acuma gata. se lămurește.
Și-apoi le vad fețele nedumerite și știu : am bulit-o!
-Mergeți dumneavoastră, doamnă, la instituția care v-a trimis somația și spuneți-le sa va dea o anexa, ceva.
Mă uit la ei rugător : voi știți ce coadă-i acolo ? și știți și voi, ca și mine, că mă trimiteți degeaba ? Doar atâta să fiți : nepoții cuiva ?
„ Ei, asta-i acuma, oamenii ăștia, nici cafeaua nu ne lasă s-o bem !”
Și-am mers eu așa, cale lungă să-mi ajungă, peste nouă clădiri, peste nouă etaje și peste nouă coridoare, cu nouă tone de acte intr-o plasa de rafie, timp de o lună.

După care am primit amendă că nu m-am prezentat la timp.

 

 

 

Chapter 1 Toti plecam singuri

Mă uitam fascinată la el, cum murea. Murea urând cu patimă, așa cum iși trăise și viața.
Femeia-l spăla cu-n  burete galben, plin de spumă, dar nu știu cum părea cumva că-i făcut din sârmă. Se lăsa intors intr-o parte și alta, se lăsa spălat pentru că nu mai avea de ales. Dar, exact ca păsările de pradă, care-și mișca în zbor corpul, fără să-și clintească privirea, o ațintea incercând să-i transmită cumva cât de mult a urât-o, cât de mult o urăște încă. Doar ca ei nu-i păsa. Il spăla cu râvnă, ca nu cumva să pută.
Cred că legenda cu cei care-și văd in ultimele clipe , toată viața, de cei ca mine este inventată. Cei care asistă reci, privind micile detalii a unei stingeri din viața.
Ii știam viața toată, toată viața incercasem să-l inteleg. Nu să-l iubesc, pentru că nu mă lăsase.
Cu ea era simplu : o femeie ingrozitor de egoistă.
Dar cu el… Cu el se-ntâmplase ceva, cândva. Un bărbat cu personalitate de taur( nu zodia, ci animalul ). Puternic, foarte deștept, el se credea chiar cultivat (citise ”Ciocoii vechi și noi ” ). Făcuse patru copii, construise patru case, doua garaje și plantase mulți, mulți copaci. Dar nu iubise pe nimeni…Nici copii, pentru că-i bătea urât, cu ură, nici casele, că nu le finisa, și copcii erau intotdeauna pruni : să facă țuica foarte bună.
Incercam din răsputeri să-mi amintesc ceva de bine despre el. Și nu puteam…
Dar știu ca m-ar fi urât pentru mila pe care acum o simțeam. Bărbații mor în picioare ! Și el, țintuit la pat de trei luni, așa murea, in picioare. Nu cred că mai văzusem pe cineva murind, sau cel puțin, nu văzusem pe cineva care să mă intereseze atât de tare , dar și de citit , citisem rar despre persoane care mor cu-atâta demnitate. Nu gemuse nici măcar o data. ” Te doare ?” ” Da, zâmbea el  incrâncenat, boala doare! ”. Asta când mai putea vorbi. Că mai târziu totul i se concentra în privire.Și spuneau privirile lui, exact asa cum se zice, cât o mie de cuvinte. Mă durea carnea pe mine, încercand să observ: să fie regrete? stia unde greșise?
Nu, nu cred că știa. Oferise surogatul de educație pe care el îl crezuse cel mai potrivit : cu severitate crești oameni buni pentru societate. Și nu aflase intr-o viață-ntreagă că fără iubire copii cresc handicapați.
Si m-am uitat adânc in ochii lui, cu sentimentul înspaimântator de prea târziu, sperând ca va-nțelege : ”odata cu tine, tată, moare ceva in mine…”