Browse Category: Fără categorie

Mătușa

Intrăm toți patru deodată în casă, împingându-ne intre noi. Nimeni nu vrea să fie primul, că știm că avem parte de urlete :„ măăăă, voi niciodată nu puteți ajunge la timp ? iar ați întârziat zece minute. Mă chinui să vă păstrez măncarea la temperatura perfectă și voi…”
Spre surprinderea mea, un tată calm și zâmbăreț ne așteaptă gata instalat la masa pregătită simplu de data asta.
– Haideți mă, că n-avem timp ca altădată. Mâncăm repede și plecăm la drum. Uite cum am făcut anul ăsta mielul, îi gâjâie lui privirile de mândrie.
– La tavă ! se dă Ovidiu doct.
– Nu mă, sar eu și mai doctă. Îi stufat.
Ori de câte ori eram în preajma tatălui meu, între mine și fratele meu intervenea un fel de luptă crâncenă, să-i arătăm cât suntem noi de deștepți. Și de fiecare dată se termina cu câte un nepărtinitor „ voi numa prostii vorbiți !” ( varianta soft a lui „proști mai sunteți” ).
– Stufat îi, da, confirmă el fără să-mi aprecieze totuși mie inteligența. Se uită mândru către cel care-i va duce numele mai departe. Mă dezumflu toată și-apoi îmi revin, gata de altă luptă.
Totul este pregătit in detaliu :„Eu îs cel mai bun la pregătit mesele. La mine nu există să lipsească ceva, cum face mamă-ta. Când să se-așeze lumea ea îi trimite ba după sare, ba după piper, ba după mama dracului !”.
În familia mea, absolut fiecare frază se termina cu un ulător semn al exclamării. Chiar și când se punea vreo întrebare, era urmată tot de același semn. Ex : „ tu ai pus asta aici ?!, „ la ora asta se vine ?!” etc. Și, în loc de virgulă, era folosit întotdeauna substantivul „ dracul ”, cu mici excepții, când se folosea un prietenos „ ce p… sfântului ”. Sfântul era anonim.
Mă lăfăi în atmosfera caldă de paști si de tată blând, aproape fericit, și-i spun :
– Eu așa bine mă simt astăzi, că n-aș mai pleca de-aici .
– Îți spun eu de ce ! Că nu-i mamă-ta acasă !
Râdem toți, uitându-ne la ușă să nu cumva s-apară.
Cu starea asta de bine pornim la drum. Un drum la care mă gândesc întotdeauna cu un zâmbet larg. Cu un tată perfect, cu fratele meu, nevasta lui și cu bărbatul meu.
– Să oprești pe-aici, pe undeva, să mâncăm.
– Hai, tată, se uită Ovidiu uimit la el. Mai avem 10 km. până la Zalău. Ce mai oprim acuma ?
– Tu faci așa cum zic eu ! se uită taică-miu după o parcare sau o terasă, ceva.
Mă uit și eu, aproape disperată, să văd la timp o parcare. Știu că dacă apare o terasă, tatăl meu ne va instala pe toți acolo, își va scoate plasa cu pachetul pus de-acasă, învelit, bineînțeles, în ziar, își va scoate sticla de plastic cu pălincă, fără să-i pese de chelnerii care se uită la noi cu ură. „ Adă o bere !” își face el datoria de client, în timp ce dă un pumn la ceapă, s-o înmoaie.
Găsim parcarea, întindem ziarul pe capotă și scoatem sticla de plastic.
– Mie nu mi-e foame, se alintă Uța, care știe ce bunătăți ne-așteapta acasă la neamuri.
– Ia și mâncă ! Be pălincă, să vezi cum ți se face foame !
Eu mănânc. Mănânc și râd. Stiu că n-avem scăpare. Oricât și-a dorit tatăl meu să scape de influența satului în care s-a născut, sunt lucruri care nu se fac, și gata ! Nu ai voie să te repezi flămând pe mâncare când intri intr-o casă, chiar dacă e a surorii tale.
Mâncăm repede, strângem ziarul cu resturi și Uța vrea să-l bage în plasă.
– Ce dracu faci ? Vrei să ne pută mașina a ceapă ? Aruncă-l acolo, în șanț.
Cu ziarul în mână, Uța e la un pas de-a plânge.
– Să-și pună, dracului, coșuri de gunoi, dacă vor curățenie, aplică tatăl meu logica lui de fier.
Ne-nghesuim pe bancheta din spate eu și Uța, cu un Costaș fericit între noi. Cu sânge de nomad moldovean în vene, de câte ori plecăm la drum, oriunde, lui i se instalează pe fața mustăciosă, un zâmbet aproape de beatitudine.
Încă din Vârșolț, satul de unguri ( din cei care se prefac a nu ști limba română ), simt cum mi se strânge stomacul de multe, multe emoții. Nici-un alt oraș în care m-am întors după mulți ani, nu mi-a dat senzația asta, de dor cumplit de nu știu ce.
Trecem de micuța câmpie dintre satul de unguri și cel de români și-apare veșnicul copil cu vesta de lână tricotată peste un trening albastru și cizme de gumă, care mână din urmă cu bățul, un bivol negru. Se oprește când trecem, ne privește curios cu un zâmbet timid și-apoi pleznește, grozăvindu-se cu puterea ce i-a fost dată, uriașul bivol. Trecem și de podul de peste micul pârâu din margine de sat, unde veneam cu bunica la înmuiat de cânepă, la melițat. Am ajuns în Recea. Recea Mare ( că este si Mică ).
Intrăm pe ulița plină de gropi, apar primele case vopsite-n albastru, cu târnațuri cu poartă. Cu fântâni plasate aproape de poarta mare, cu găleți suspendate în scripeti. Sunt rare, tot mai rare minunatele case albastre, înghițite parcă de cele înalte, cu căte două etaje, cu coloane albe cu cioburi de sticlă in tencuială, care rânjesc în soare.
In curtea unei case, o țărancă cu batic legat la spate se uită lung : „ aștia de-ai cui or fi ? ”, alta trece pe drum legănându-și poalele multe, își strânge laibărul cu ambele mâini și răspunde la salutul nostru în cvintet :„ bună să vă fie și vouă, dragii mnei ! ”. „ Da, de-ai cui sunteți ? ”
Mergem atât de incet, că am timp să-mi scot capul pe geam și s-o informez :
– De-a Petrii Ursuțului ! A Florii Mării Petrii Ursuțului .
Erau atât de multe Mării, Ioni, Petri si Văsălici în satul ală, incât trebuiau departajați ajungându-se uneori și la a patra generație. Uneori se mai adăuga, la nevoie, si „ de peste deal ” sau „ din vale ”.
– Păi tu neamurile lui mamă-ta le spui ?!
– Ai zis că vrei să le faci surpriză, că n-ai mai fost de douăzeci de ani. Dacă-i ziceam la asta, până ajungem noi la mătușe, afla tot satul.
– Ș-aia-i drept ! îi aud vocea gâtuită. Voce pe care eu n-o mai auzisem vreodată.

– Uite casa Oegăreselor ! mă agit eu pe banchetă împingându-l pe Costaș în Uța, arătându-le o casa mai ciudată, albă, construită pe lung, ca un tren. De la ele am împrumutat eu „ Pe aripile vântului”. Erau simgurele din sat care aveau bibliotecă.
– Alea care aveau o soră cocoșată ? Și pitică? își amintește Ovidiu ceva ce probabil îl marcase pe el în copilărie.
– Alea, alea. Nu era pitică, mă, doar foarte cocoșată, râd eu. Dacă ai fi reușit s-o îndrepți, s-o-ntinzi, detaliez eu plină de candoare, ar fi fost normală. Erau ele așa, mai cucoane. Cucoane, cucoane ,mă revolt eu retroactiv, da când au venit în vizită la noi, Cornelia cred c-o chema pe aia mai tânără, ne-a furat șapca Gavroche. Un an am plâns și eu și Lili după ea.
– Uite-ți casa, tată ! mă bulucesc eu în cealaltă parte.
Același albastru intens era pe pereții scorojiți ai casei. Mică și cocârjată, cu acoperișul din paie, mie îmi era și acuma foarte dragă.
Mă-ntorc spre un Costaș fascinat și-o Ută foarte înghesuită:
– Aici ieșea Nene la poartă cănd treceam noi și striga :„ mereți acasă, la Huneodoara, ulicauăle dracului !” răd eu si-acum amintindu-mi cu entuziasm cum arunca cu bâta după noi.
– Era bețiv ! îi aud eu împătimirea din voce, tatălui meu, și tac o clipă, dăndu-mi seama că după atătea zeci de ani el nu uitase. Și nu iertase.
– La țară nu sunt bețivi, îi iau eu apărarea bunicului meu. La țară bărbații beau și muncesc apoi căt zece. Poate de-aia beau, nu doar de plăcere, din viciu, ca orășenii. Pe lângă faptul că nene era bolnav de parchinson, și tremuratul ăla nu-l ajuta deloc să pară mai treaz.
– Ce parchinson? întreabă Ovidiu privindu-mă în oglindă, pe un ton îngrijorat. (Parcă simțea și el, uneori, așa,un tremurat în mâini).
– Boala aia care se moștenește la a doua generație, pe linie bărbătească, îl informez eu, plină de amabilitate, pe iubitul meu frate.
– Din casa asta am plecat eu la unsprezece ani și m-am bagat slugă la Zalău. Acolo am mâncat eu, pentru prima oară în viața mea, pâine albă ! i se iluminează tatălui meu toată fața.
Nu-i plăcea să vorbească despre copilăria lui. Ne povestea uneori despre tinerețe. Cum s-a bătut el la habă (șezătoare), cu cinci ficiori odată. Și-n timp ce povestea i se încleștau pumnii, retrăind momentele cu o satisfacție pornită din rărunchi.
„Păi de ce te băteai?” „Pentru mamă-ta ! Ca prostu!” zicea el fără să râdă. „ Era frumoasă și harnică. Muncea în rând cu bărbații la sapă. Și mi-am zis atunci că eu numa cu fata asta pot construi o casă. Daaa, zicea el nostalgic, dacă mamă-ta ar fi fost mută, ar fi fost femeia perfectă.”
– Uite casa! aproape urlă el. Casa pe care am construit-o eu! Nu au dărâmat-o!
– Băăăăă, ne cuprinde el apoi, pe toți patru, intr-o privire cruntă, aveam douăzeci și cinci de ani!
– Ce! io-s director! se scoate moldoveanul meu cu ton copilăros, ardelenește.
– Da. Mare director, se lăhămețește taică-miu enervat ca de obicei de bunătatea și blândețea soțului meu. „ Io pe toți i-aș spulbera”, îl învăța el cum trebuie să fii când ești director, fără să explice totuși de ce.
– Nici n-am locuit în ea, se uită el până îi dispare casa din vedere.
– De ce ?! sărim toți patru, prinși în trecut, prinși de tânărul nostru tată.
– Am vândut-o și-am plecat la Hunedoara cu banii de pe ea. Să fac altă casă. Se construise Combinatul și era o adevărată migrație. La roșu am vândut-o! se-ntoarce el cu voce plată, spunându-ne doar ca o informație, nu cu mândrie, cum ne-am fi așteptat. Și-apoi, plin de patimă :
– Fiecare cărămidă, cu mâinile astea două am făcut-o. Fiecare cărămidă-n parte, ține el două mâini vânjoase, dar rozalii și netede, la vedere (munca de macaragiu nu presupunea chiar așa mult efort fizic) . Și-mi dau seama cât de mult a suferit când a trebuit s-o vândă. Prima lui creație. Prima lui izbândă împotriva sărăciei.
– Nu mai e casa lui măicuța! simt eu un nod în gât, recunoscând doar spațiul în care fusese casa în care îmi petrecusem aproape toate vacanțele.
– Da uite ce minunăție au construit pe locul ei! Casă mare, cu etaj, se simte un fel de invidie către necunoscut în vocea lui. Oare cine o sta aici ? Lasă că o întreb io pe Măria.
– Mie mi se pare aproape o impietate să-i strici autenticitatea unui sat așa frumos, și să faci monștri de-aștia de case. Pur și simplu nu se potrivesc cu satul ăsta.
Pe lângă faptul că faci etaje pentru copii, adică să-i obligi să stea legați de tine, toată viața. Sau îți pleacă acei copii, și rămâi , dracului, cu etajele pustii.
– Păi de să plece ? tună el.
– Pentru că așa-i normal. Și nu toți părinții își merită copii.
Îl simt cum se-agită pe scaun, se desface din centură, și se uită la mine prin tetieră :
– Cum adică ?! Vrea să continue, și-apoi renunță, expirând lung, ca un oftat, aerul pe care și-l reținuse cât timp vorbisem eu.
Știam că asta era visul lui : să mai construiască încă o casă, cu etaj, unde să-și aducă măcar fiul, să aibă grijă de el la bătrânețe.( A construit acea casă cu două etaje, dar el n-a mai îmbătrânit ). Și n-aveam curaj să-i spun: „ tu de ce ai plecat,tată, slugă la unsprezece ani ?”
– Aici stătea Lăbăoaia, bețiva, spune Ovi repede, vrând să ne-ntoarcă la atmosfera de dinaintea de-a ține eu dizertația despre case și copii.
– Păi tu n-auzi ce zice Paula ? La țară nu sunt bețivi !
– Și mențim ce-am zis, sar eu peste ironia lui, în dezaprobarea tensionată din aer. Doar Costaș mă strânge de umeri:„ zi ce vrei, iubirea mea, eu sunt aici”. Lăbăoaia era o femeie harnică și veselă , care avea dramele ei cu un soț neputincios, înrăit de neputința lui. Voia femeia să păstreze aparențele și se furișa în fiecare seară. la măicuța, care vindea vin și pălincă după ce murise tătica. Tocmai furișatul ăsta a băgat-o in tagma bețivilor. Nu te poți ascunde de oameni într-un sat ca ăsta.
– Dacă venea să cumpere băutură, cum dracu nu era bețivă ?
– Că nu-și lua acasă. Bea acolo, cu măicuța. Era doar foarte singură, femeia aia.
– Tu ai venit in Recea câteva vacanțe și deja știi mai multe decât mine, care m-am născut aici. Știi și ce putea sau nu putea Labău.
– Eu îi ascultam. Pe mine m-au interesat oamenii, m-au fascinat întotdeauna. Și țăranii au ceva aparte, un fel de puritate…
– Da, mă-ntrerupe el cu satisfacție, Gavrilă din deal, care i-o dat în cap la mă-sa cu ciomagu, era plin de puritate.
Râdem toți, destinși, parcă fericiți că Gavrilă i-a crăpat capul maică-sii.
– Uța, se uită taică-miu spre nora lui inghesuită și parcă tot mai mică, mai zi și tu ceva!
– Ce să mai zic ? V-ascult pe voi cum mă bombardați cu povești si nume ciudate: Oiegari, Lăbăoi, Nene, incearcă ea să pronunțe ca noi ne-ul ardelenesc, fară să-i iasă însă decât un fel de silabisire de bebeluș. Ne-ul ăla se pronunță cu toată limba lipită de cerul gurii, și iese atunci un sunet plin, cald.
– Aici stătea Sofia, îmi continui eu tenace povestirile cu care probabil îi obosesc pe toți, dar nu prea îmi pasă. Uite, de ea chiar sunt foarte curioasă să știu ce s-a ales. Era atăt de inteligentă, că-i speria pe toți: „ tulai doamne, copii ăștia nu trăiesc prea mult ”, aveau ei, așa, o credință că prea multă deșteptăciune poate ucide.
– Eu nu știu cine-i Sofia, pare taică-miu uimit că știu totuși mai multe decât el despre săteni.
– Era colegă cu Onița. Venea seara la noi și citeau temele de a doua zi la lumina lămpașului. Sofia citea repede, cursiv, cu intonație. Și Onița citea împiedicat, de parcă punea punct după fiecare cuvânt în parte. Și după ce pleca, tătica :„ nimnic nu înțelegi din ce citește fata asta, așa repide le zâce. Onița nostă parcă cântă”, își lăuda el ultima progenitură, venită la peste douăzeci de ani, după maică-mea, primul lor copil.
– Uite-o pe Paladia ! îi fac eu cu mâna unei țărănci mai domnoase, așa, fără prea multe poale. Ne răspunde cu un zâmbet senin, entuziast, de parcă la ea venisem noi.
– Hai, că aproape am ajuns, i se simte tatălui meu o răgușeală stranie în voce.
– Îi deschisă poarta mare ! Și asta are o semnificație la ei, le spun eu celor de lângă mine cu sufletul la gură.
– Da, mă aprobă tata. Semnificația îi că știu că venim cu mașina, gâjâie el sătul de metaferele mele.
Coborâm din mașină :
– Băăăă, mai reparați-vă și voi drumurile astea, că ne-o scuturat de draci avem, găsește el o formă de salut plină de voie bună.
În curtea casei, trei oameni ne așteaptă cu zâmbete emoționate pe fețe calde: Mătușa, Ioni și Dorina.

Am să mă opresc puțin aici, să-mi caut bine, bine cuvintele, să-ncerc cumva să vă spun și vouă despre cel mai minunat om, cea mai minunată femeie pe care am cunoscut-o eu, de-a lungul vieții mele: mătușa mea.

2. Mătușa

– Uite casa Oegăreselor ! mă agit eu pe banchetă împingându-l pe Costaș în Uța, arătându-le o casa mai ciudată, albă, construită pe lung, ca un tren. De la ele am împrumutat eu „ Pe aripile vântului”. Erau simgurele din sat care aveau bibliotecă.
– Alea care aveau o soră cocoșată ? Și pitică? își amintește Ovidiu ceva ce probabil îl marcase pe el în copilărie.
– Alea, alea. Nu era pitică, mă, doar foarte cocoșată, râd eu. Dacă ai fi reușit s-o îndrepți, s-o-ntinzi, detaliez eu plină de candoare, ar fi fost normală. Erau ele așa, mai cucoane. Cucoane, cucoane ,mă revolt eu retroactiv, da când au venit în vizită la noi, Cornelia cred c-o chema pe aia mai tânără, ne-a furat șapca Gavroche. Un an am plâns și eu și Lili după ea.
– Uite-ți casa, tată ! mă bulucesc eu în cealaltă parte.
Același albastru intens era pe pereții scorojiți ai casei. Mică și cocârjată, cu acoperișul din paie, mie îmi era și acuma foarte dragă.
Mă-ntorc spre un Costaș fascinat și-o Ută foarte înghesuită:
– Aici ieșea Nene la poartă cănd treceam noi și striga :„ mereți acasă, la Huneodoara, ulicauăle dracului !” răd eu si-acum amintindu-mi cu entuziasm cum arunca cu bâta după noi.
– Era bețiv ! îi aud eu împătimirea din voce, tatălui meu, și tac o clipă, dăndu-mi seama că după atătea zeci de ani el nu uitase. Și nu iertase.
– La țară nu sunt bețivi, îi iau eu apărarea bunicului meu. La țară bărbații beau și muncesc apoi căt zece. Poate de-aia beau, nu doar de plăcere, din viciu, ca orășenii. Pe lângă faptul că nene era bolnav de parchinson, și tremuratul ăla nu-l ajuta deloc să pară mai treaz.
– Ce parchinson? întreabă Ovidiu privindu-mă în oglindă, pe un ton îngrijorat. (Parcă simțea și el, uneori, așa,un tremurat în mâini).
– Boala aia care se moștenește la a doua generație, pe linie bărbătească, îl informez eu, plină de amabilitate, pe iubitul meu frate.
– Din casa asta am plecat eu la unsprezece ani și m-am bagat slugă la Zalău. Acolo am mâncat eu, pentru prima oară în viața mea, pâine albă ! i se iluminează tatălui meu toată fața.
Nu-i plăcea să vorbească despre copilăria lui. Ne povestea uneori despre tinerețe. Cum s-a bătut el la habă (șezătoare), cu cinci ficiori odată. Și-n timp ce povestea i se încleștau pumnii, retrăind momentele cu o satisfacție pornită din rărunchi.
„Păi de ce te băteai?” „Pentru mamă-ta ! Ca prostu!” zicea el fără să râdă. „ Era frumoasă și harnică. Muncea în rând cu bărbații la sapă. Și mi-am zis atunci că eu numa cu fata asta pot construi o casă. Daaa, zicea el nostalgic, dacă mamă-ta ar fi fost mută, ar fi fost femeia perfectă.”
– Uite casa! aproape urlă el. Casa pe care am construit-o eu! Nu au dărâmat-o!
– Băăăăă, ne cuprinde el apoi, pe toți patru, intr-o privire cruntă, aveam douăzeci și cinci de ani!
– Ce! io-s director! se scoate moldoveanul meu cu ton copilăros, ardelenește.
– Da. Mare director, se lăhămețește taică-miu enervat ca de obicei de bunătatea și blândețea soțului meu. „ Io pe toți i-aș spulbera”, îl învăța el cum trebuie să fii când ești director, fără să explice totuși de ce.
– Nici n-am locuit în ea, se uită el până îi dispare casa din vedere.
– De ce ?! sărim toți patru, prinși în trecut, prinși de tânărul nostru tată.
– Am vândut-o și-am plecat la Hunedoara cu banii de pe ea. Să fac altă casă. Se construise Combinatul și era o adevărată migrație. La roșu am vândut-o! se-ntoarce el cu voce plată, spunându-ne doar ca o informație, nu cu mândrie, cum ne-am fi așteptat. Și-apoi, plin de patimă :
– Fiecare cărămidă, cu mâinile astea două am făcut-o. Fiecare cărămidă-n parte, ține el două mâini vânjoase, dar rozalii și netede, la vedere (munca de macaragiu nu presupunea chiar așa mult efort fizic) . Și-mi dau seama cât de mult a suferit când a trebuit s-o vândă. Prima lui creație. Prima lui izbândă împotriva sărăciei.
– Nu mai e casa lui măicuța! simt eu un nod în gât, recunoscând doar spațiul în care fusese casa în care îmi petrecusem aproape toate vacanțele.
– Da uite ce minunăție au construit pe locul ei! Casă mare, cu etaj, se simte un fel de invidie către necunoscut în vocea lui. Oare cine o sta aici ? Lasă că o întreb io pe Măria.
– Mie mi se pare aproape o impietate să-i strici autenticitatea unui sat așa frumos, și să faci monștri de-aștia de case. Pur și simplu nu se potrivesc cu satul ăsta.
Pe lângă faptul că faci etaje pentru copii, adică să-i obligi să stea legați de tine, toată viața. Sau îți pleacă acei copii, și rămâi , dracului, cu etajele pustii.
– Păi de să plece ? tună el.
– Pentru că așa-i normal. Și nu toți părinții își merită copii.
Îl simt cum se-agită pe scaun, se desface din centură, și se uită la mine prin tetieră :
– Cum adică ?! Vrea să continue, și-apoi renunță, expirând lung, ca un oftat, aerul pe care și-l reținuse cât timp vorbisem eu.
Știam că asta era visul lui : să mai construiască încă o casă, cu etaj, unde să-și aducă măcar fiul, să aibă grijă de el la bătrânețe.( A construit acea casă cu două etaje, dar el n-a mai îmbătrânit ). Și n-aveam curaj să-i spun: „ tu de ce ai plecat,tată, slugă la unsprezece ani ?”
– Aici stătea Lăbăoaia, bețiva, spune Ovi repede, vrând să ne-ntoarcă la atmosfera de dinaintea de-a ține eu dizertația despre case și copii.
– Păi tu n-auzi ce zice Paula ? La țară nu sunt bețivi !
– Și mențim ce-am zis, sar eu peste ironia lui, în dezaprobarea tensionată din aer. Doar Costaș mă strânge de umeri:„ zi ce vrei, iubirea mea, eu sunt aici”. Lăbăoaia era o femeie harnică și veselă , care avea dramele ei cu un soț neputincios, înrăit de neputința lui. Voia femeia să păstreze aparențele și se furișa în fiecare seară. la măicuța, care vindea vin și pălincă după ce murise tătica. Tocmai furișatul ăsta a băgat-o in tagma bețivilor. Nu te poți ascunde de oameni într-un sat ca ăsta.
– Dacă venea să cumpere băutură, cum dracu nu era bețivă ?
– Că nu-și lua acasă. Bea acolo, cu măicuța. Era doar foarte singură, femeia aia.
– Tu ai venit in Recea câteva vacanțe și deja știi mai multe decât mine, care m-am născut aici. Știi și ce putea sau nu putea Labău.
– Eu îi ascultam. Pe mine m-au interesat oamenii, m-au fascinat întotdeauna. Și țăranii au ceva aparte, un fel de puritate…
– Da, mă-ntrerupe el cu satisfacție, Gavrilă din deal, care i-o dat în cap la mă-sa cu ciomagu, era plin de puritate.
Râdem toți, destinși, parcă fericiți că Gavrilă i-a crăpat capul maică-sii.
– Uța, se uită taică-miu spre nora lui inghesuită și parcă tot mai mică, mai zi și tu ceva!
– Ce să mai zic ? V-ascult pe voi cum mă bombardați cu povești si nume ciudate: Oiegari, Lăbăoi, Nene, incearcă ea să pronunțe ca noi ne-ul ardelenesc, fară să-i iasă însă decât un fel de silabisire de bebeluș. Ne-ul ăla se pronunță cu toată limba lipită de cerul gurii, și iese atunci un sunet plin, cald.
– Aici stătea Sofia, îmi continui eu tenace povestirile cu care probabil îi obosesc pe toți, dar nu prea îmi pasă. Uite, de ea chiar sunt foarte curioasă să știu ce s-a ales. Era atăt de inteligentă, că-i speria pe toți: „ tulai doamne, copii ăștia nu trăiesc prea mult ”, aveau ei, așa, o credință că prea multă deșteptăciune poate ucide.
– Eu nu știu cine-i Sofia, pare taică-miu uimit că știu totuși mai multe decât el despre săteni.
– Era colegă cu Onița. Venea seara la noi și citeau temele de a doua zi la lumina lămpașului. Sofia citea repede, cursiv, cu intonație. Și Onița citea împiedicat, de parcă punea punct după fiecare cuvânt în parte. Și după ce pleca, tătica :„ nimnic nu înțelegi din ce citește fata asta, așa repide le zâce. Onița nostă parcă cântă”, își lăuda el ultima progenitură, venită la peste douăzeci de ani, după maică-mea, primul lor copil.
– Uite-o pe Paladia ! îi fac eu cu mâna unei țărănci mai domnoase, așa, fără prea multe poale. Ne răspunde cu un zâmbet senin, entuziast, de parcă la ea venisem noi.
– Hai, că aproape am ajuns, i se simte tatălui meu o răgușeală stranie în voce.
– Îi deschisă poarta mare ! Și asta are o semnificație la ei, le spun eu celor de lângă mine cu sufletul la gură.
– Da, mă aprobă tata. Semnificația îi că știu că venim cu mașina, gâjâie el sătul de metaferele mele.
Coborâm din mașină :
– Băăăă, mai reparați-vă și voi drumurile astea, că ne-o scuturat de draci avem, găsește el o formă de salut plină de voie bună.
În curtea casei, trei oameni ne așteaptă cu zâmbete emoționate pe fețe calde: Mătușa, Ioni și Dorina.

Am să mă opresc puțin aici, să-mi caut bine, bine cuvintele, să-ncerc cumva să vă spun și vouă despre cel mai minunat om, cea mai minunată femeie pe care am cunoscut-o eu, de-a lungul vieții mele: mătușa mea.

Aș vrea…

De m-aș putea întoarce-n timp
pasăre aș vrea să mai pot fi odată.
Sau fluture măcar.
Pentru o zi.

C-am fost cândva și pasăre și flutur
și am zburat cu tine-n brațe către soare.

De m-aș putea întoarce-n timp
aș vrea să nu îmi mai doresc
nici pasăre, nici fluture să fiu.
Că dac-aș fi știut atunci
că zborul e prea mult pentru iubire,
mi-aș fi dorit să fiu doar om,
și doar să fiu cu tine.

Aș vrea, de fapt
să-mi fii alături doar o zi,
ca-s fluture, ca-s pasăre, că-s om
Coboară tu din soare,
sau urcă-mă pe mine.

Zborul

Îmbătrânim din umeri
când suntem triști.
Ne plâng pe umăr, umeri.
Noi nu de ani îmbătrânim,
ci doar de lacrimi, lin ne gârbovim.
Se lasă-ncet, încet, către pământ,
reazămul aripilor noastre.
Când suntem singuri,
din umeri triști
ni se oprește zborul.

Avem de unde-alege ?

Mă uit la televizor cu telecomanda-n mână, să pot butona repede peste emisiunile de știri, care-mi dau o stare de rău. Nu vreau să mă mai las cotropită de senzația aia de ură neputincioasă. Ne tot zbatem, cu gâtleje uscate, de zeci de ani. Noi, cei „ proști, da mulți, măria-ta” în fotolii și ei „ puțini, da foarte lacomi”, pe ecrane.
Mă prinde totuși o imagine cu o coadă lungă, lungă, pe undeva prin Franța. Românii stau la ea. Au venit cu trenuri, avioane, cu mașini, pe jos. Și vor să voteze.
Mi-i imaginez plecând pe drumuri, așezându-se cuminți la cozi, și ceva se rupe-n mine. „ Ce sperați, voi, oameni exilați de bunăvoie, de nevoie ? Voi nu vedeți?…” Acolo, undeva departe, licăre o speranță . Și reușesc cumva să mi-o trimită mie. Chiar dacă eu văd.
Mă ridic plumbuită din fotoliu, mă duc să mă-mbrac, îmi iau buletinul.
– Ce faci ? mă-ntreabă Dragoș.
– Mă duc să votez.
Se uită la mine perplex, și-apoi se agită :
– Stai, stai că vin și eu !
Eu n-am mai fost la vot de peste 20 de ani. Acum 22 de ani, am stat și eu la o coadă imensă a speranței. Până mi-am dat seama cât suntem de bolnavi cu toții.
Îmbolnăviți de comunism, de ceaușism. Bolnavi până la oase. Fiecare dintre noi, altfel bolnav, dar toți fară scăpare.
Am mai avut o singură dată o mică speranță, când a candidat Stolojan. Îmi câștigase cumva încrederea, cu fața lui senină, blândă. Și-aud apoi, în treacăt, cum are el două sau trei hoteluri prin Sinaia. De ce două, grijania mamii tale ? De ce două ? Cine vă pompeaza atâta lăcomie, de bani și de putere ? În toleranța noastră de „ mulți, da proști, măria ta ”, noi pe primul chiar îl putem înțelege. Dar al doilea ? Voi nu puteți vizualiza câți copii și bătrâni flămânziți, câți oameni alungați din țara lor, când voi nu vă mai săturați ?
La noi, în țară, nu e coada la vot. Săli de clasă golite de bănci, în care sunt înșirate impunătoare catedre, cu-aceleași fețe de masă cu franjuri, la care stau tineri plictisiți de moarte cu liste și ștampile. Îl pișc pe Dragoș făcâdu-i semn cu capul : „ hai la altă masă ”. Văzusem o fostă colegă ( nici nu știu dacă de serviciu sau școală, că eu pe oamenii care nu joacă un rol în viața mea, nu-i prea țin minte).
– Păi ce-ți face ? mă-ntreabă Dragoș soptit.
– O să mă aștepte să schimbăm opinii (!) despre alegeri. Și eu, despre politică și religie, nu vreau să vorbesc cu nimeni. Dacă ești de aceeași părere, discuția îi plictisitoare. Dacă nu, ajungi cumva să-l urăști ca prostu pe cel cu care vorbești, pentru ceva ce oricum nimeni nu înțelege și n-ajungi nicăieri.
O tânara urăta și ternă, începe să se-agite când îl vede pe Dragoș:
– La masa 5, vă rog. Acolo sunteți pe listă.
Dragoș îi face cu ochiul, promițător, și fata roșește ca dracu, devenind parcă mai drăguță.
Îi trag un cot complice, mândră de fiul meu și intru în cabină. Mă uit pe foaie și văd în cele două pătrățele tot felu de litere și desene. Acum douăzeci de ani, erau dracului goale, să știi exact unde votezi.
– Și eu unde pun ștampila? urlu eu cât mă țin bojocii de după perdele. Aici, unde scrie ACL ?
Se-aud vreo doua „ da”-uri ezitante.
– Da, ce bine că votu-i secret…îmi continui eu, râzând, conversația din spațiul strâmt.
Din cabina alăturată, aud râsul în cascade al fiului meu.
Când ies, văd cum toți tinerii ăia plictisiți au prins viață. Și-mi vine să fac reverențe.
Foarte mândru de mama lui toantă, cu veleități de cață, Dragoș mă ia în brațe.
Am avut norocul ăsta in viață : nici soțul meu, nici copii nu au fost vreodată jenați, indiferent ce spuneam sau făceam ( și cine mă cunoaște, știe că eu fac, nu mă joc ). :)) Au înțeles, bărbații vieții mele, alegerea mea de-a mă juca cu viața. Și, indiferent ce-am zis sau făcut, eu doar iubire, multă iubire, am văzut în ochii celor trei.

Aș fi vrut să inchei în tonul ăsta vesel și călduț. Dar am să-mi spun totuși părerea despre votul ăla.
Nu-mi pare rău că am votat un președinte care părea așa stăpân pe el, așa misterios, și-acuma pare ( îî cer din suflet scuze pentru mârlănie ) retardat puțin.
Atâta știu, că în sfărșit ceva se mișcă. Încep să se mai oprească lichelele din furt, după atâtea zeci de ani.
Și cine știe, poate următorul președinte o să aibă și curaj să-i pedepsească pentru ce-au făcut.
Acuma chiar se vede o licărire mică, mică, de speranță, venită de departe.

 

Doamna D.

Ieșim din fabrică un cârd de femei. Cele mai multe dintre noi iuțesc pașii, tacute, grăbite, probabil să mai prindă vreun rând la ceva. Orice.  Noi chiar ne așezam uneori la vreo ” coadă ”, ca în bancurile cu proști,  fără să știm ce vom cumpăra.  Doar că nu era prostie, era pur și simplu lupta noastră pentru supraviețuire. Până stăteai tu să întrebi ce-o fi, se mai adăugau încă vreo zece persoane, care nu aveau curiozități dintr-astea. Continue Reading

Syberia

Siberia. Alerg prin nămeți, caut tot felul de indicii care să mă ajute în aventura mea într-o țară din capăt de lume. Trebuie. cu orice preț, să ajung acolo unde au supraviețuit mamuții . Știu că-s acolo undeva, și-am să ajung la ei, așa cum i-am promis lui Hans. Mă cheamă Kate, sunt inaltă, suplă, frumoasă și foarte, foarte deșteaptă. Trec de ghețari și… ” bum ”, ” bum ” imi bubuie ușa de la intrare.
Mă desprind uimită din zăpezi :
– Cine-i ?
– Eu !
Deschid ușa și-ncep să mă gudur de fericire : Alex și Horia. Au venit pe la mine.
– Ce minunată surpriză ! Vă e foame ? Ce să vă dau ?
– Lasă tu foamea ! se-ncruntă Alex la mine. De ce nu răspunzi la telefon ?
– ?!
– De-o oră te tot sun !
– Probabil s-o fi descărcat. Da ce-i așa de grav ? Ce s-a întâmplat ?
– Păi ne-o sunat bunica , pe fiecare-n parte , că nu-i răspunzi la telefon. Bănuiam că ți s-a descărcat , dar a reușit cumva să-mi transmită un fel de spaimă tâmpită.
– O, las-o-n pace . Vă fac o cafea ?
Îi spusesem lui Alex, după ce s-a căsătorit, că eu n-am să le stric dumunicile, cum au făcut părinții mei cu mine. Și cum fac mulți dintre părinții care vor cumva să-și țină copiii aproape, cu dinții . ” De-aici vă începeți viața voastră, doar a voastră. La mine veniți doar cand vă va fi dor ”.
Și n-au mai venit vreun an. :)) Așa că pentru mine , ziua când mi se descarcă telefonul, e zi de sărbătoare.
Stăm la cafele, eu mai inserez din când în când ” hai să vă dau ceva de mâncare ”, ” vă fac o prăjitură ? ”.
– Sun-o pe bunica, să se liniștească.
– Alo, mamă ? De ce m-ai căutat ?
– Păi voiam să te întreb dacă vrei branză și ouă din piață, îmi spune ea cu o voce suspect de calmă și cuminte.
– Nu, mulțumesc ! Mai am. Hai că te las, că au venit copii pe la mine. Pa,pa !
Povestim și râdem. Râdem și povestim. Băieții se întind comod în pat și în fotoliu. Și iarăși râdem.
Sună telefonul. Mărioara. Una dintre mătuși, care lucrează cu mama mea.
– Da, Mărioară.
– Oare ce faci ? De ce nu răspunzi ? mă-ntreabă ea pe un ton plin de lacrimi.
– Mărioară dragă, îs bine , sănătoasă. Mi s-a descărcat bateria și nu mi-am dat seama de ce am așa o zi senină și frumoasă.
– Tu râzi… Da știi ce-o făcut mamă- ta ?
– Ce-o mai făcut ?
– O ieșit pe platou în piața și-o-nceput să țipe : ” tulai doamne, fata mea ! Nu-mi răspunde la telefon ! Îi plină de datorii și mi frică să nu fi făcut ceva…”
Eu plec. Mă mut în Siberia.

Tarziu in noapte

Ce faci, tu, iubirea mea , asa tarziu in noapte ?
Esti singura ? Esti trista ?
Ti-e dor de cineva ?
Ti-a-negurat cineva sufletul, astazi ?
Sau simti cumva ca visul implinit
ti-a lasat un gol mai mare-n suflet ?
Ti-e teama de un maine fad ?
De lipsa de dorinta ?
Sau simti amar cum tot ce daruiesti
se-mprastie , neatingandu-si tinta ?
Sau poate tu esti bine, fericita ?
si doar gandul meu te vede trista?

Ce faci tu, iubirea mea, asa tarziu in noapte ?…

Ca fratii

  • – Hai Vasile, intră și așază-te la masă !
    – Lasă că intru io… se proptește Vasile de tocul ușii zâmbind.
    Știam deja că va sta acolo așteptând insistențe, așa cum se făcea în satul lor. Nu se cădea să intri, cu-atât mai mult, doamne ferește, să te așezi la masă până nu ești invitat de cel puțin trei ori. Să nu cumva să creadă lumea că n-ai ce mânca acasă, de-aia ai venit în vizită.
    Trecuseră peste treizeci de ani de când plecaseră din sat, dar niciunul dintre frați nu renunța la obiceiul ăsta, fără să-și dea seama că tocmai de-aici puteai deduce cât fuseseră de săraci și cât efort făceau să ascundă asta.
    Mărioara lui intră și se-așază fără ritual, șoptind totuși un politicos : „ noi tocmai am mâncat „. N-o crede nimeni, dar nici nu e nevoie. Crescuse și ea în același sat, dar într-o altfel de familie. Un tată blând și bun, cum rar găsești la țară, și-o mamă veselă, gălăgioasă, total dezinhibată.
    – Bună să vă fie inima, apare și celălat frate, Ionaș, cu Mărioara lui . Bineînteles, Ionaș se oprește și el tot în ușă, uitându-se crunt la a lui Mărioară , care se așază ridicând din umeri : „ ce ! mie mi foame !”.
    Cei trei frați ai mamei mele au toți neveste pe care le cheama Mărioara. Și asa au căpătat prelungiri aristrocratice de nume : Mărioara lui Vasile, Mărioara lui Ionaș și Mărioara lui Toderica.
    Frații au toți freze cu părul dat ordonat pe spate ( ‘a la Gheorghe Turda ), sunt mici de înalțime, dar plini de vigoare și mușchi. Țărani muncitori, fiecare și-a construit casa cu bani puțini și muncă multă. Ionaș era singurul ușor complexat de înalțimea lui ( nu-i prea ajută pe țăranii noștri, munca la sapă, de tineri) și-atunci adoptă o poziție de cocoș mândru, pintenat.
    Iși luase nevastă tânără, frumoasă, fără să bănuiască însă, că tinerețea ei îi va da o lovitura acolo unde îl durea cel mai tare : fata era în creștere, și după nuntă a început ușor, ușor să se tot înalțe. Până l-a depășit cu vreo două capete.
    – Da’ intrați dracului, odată ! se rățoiește maică-mea la ei când apare și Toderica, că mi-ați blocat ușa.
    Frații se pun cuminți la masă. Știu că nu-i de glumit cu nervii surorii lor mai mari.
    Mărioara Toderichii, o mânuță de femeie harnica foc, se și face utilă râzând cristalin în timp ce servește.
    – Ie de-mbucă, fătu’ mneu ! repetă ea gluma arhicunoscută cu femeia de la țară care se scarpină undeva în timp ce spune asta.
    – Bune sarmale știe Floarea să facă !
    – Mie, se-nfoaie taică-miu în capul mesei, dacă nu mi-ar mai da nimeni, toată viața, sarmale, nu mi-ar fi dor de ele. Așa de des mi le face Floarea .
    Și-apoi începe veselia aia de la mesele în familie, când : ” hai să bem, dă-o-n foc lume-asta!”, și când se clemfăne pe diferite tonuri, și toti vorbesc deodată, din ce în ce mai tare.
    – Mă, fiți atenți aici ! bate taică-miu, șeful clanului, cu pumnul în masă. Când vine Mitică să fiți cu ochii pe el, că ăsta, cum bea un pahar, cum începe scandalu’. Iși tot găsește el să se certe cu cineva, de ne strică tot cheful.
    – Moldoveanu’ dracu’, se enervează anticipat unul dintre frați.
    – Lasă-l mă, că-i harnic și de treabă, intervine conciliant una dintre Mărioare.
    – Îi și chior de-un ochi, se mai domolește fratele.
    De la pălinca de dinainte de masă, se trece la vinul de după și-apoi se dau mesele la perete și se-ncepe danțul.
    De mică m-a fascinat seriozitatea cu care se dansează în Ardeal. Femeile îsi pun mâinile pe umărul barbatului, el face câteva acrobații cu bătutul peste picior, privește superior peste capetele celorlalți si-apoi începe o învârtită fluidă, ca un zbor,  capul țintuindu-se drept cu mișcari smucite din gât. Și, din toată seriozitatea asta iese câte-un țipăt agonic parcă, plin de patos : uiu iuiu iuiu iu !
    Mitică, soțul Onitei ( Ana, sora cea mică a clanului ) intră plin de veselie și, pe învârtita din Ardeal, el bate din picioare des, o tropațâcă.
    Înfulecă de pe unde-apucă , bea vin, pălincă, totul repede, să-i prindă din urmă pe ceilați care se simt așa de bine.
    Se uită fericit în jur la neamurile care îl acceptaseră atât de greu, de parcă voia să-i strângă-n brațe pe fiecare-n parte.
    Cineva chiuie aprig. Chiuie și Mitică. Și, extaziat de bucurie, dă ritmic cu pumnii în masă. Pahare și sticle încep să zdrăngăne ca turbate.
    Din coțtul în care mă retrăsesem, îi văd pe cei trei frați cu freze aranjate și mușchi de oțel, cum se regrupează ca la o comandă, îl inșfacă pe bietul moldovean fericit, îl scot în curtea casei…
    Și-l snopesc în bătaie !

Singuratate-n doi

Se spală pe mâini , pe față, cu o lentoare plumburie. Se spală incă odată, repetitiv, amnezic, neștiind ce-ar putea face mai departe.
Iși ridică privirea in oglindă și străina de-acolo deschide ezitant gura să-i spună ceva și-apoi renunța. Tace. Se privesc lung, albit,indepărtându-se lent pană ce nu se mai văd una pe cealaltă.
Iese din baie cu-aceași somnolență-n pași pe care o simte și-n mâini și în privire.
Îl vede stând la geam , îi vede umerii senini și relaxați și-un gând de spaimă ii trece ace de gheață prin păr : „ cine-i omul ăsta ? unde-a plecat cel de dinainte ?”
Se-ntoarce brusc spre ea ca și cum l-ar fi izbit ceva din spate. O privește lung, contrariat :
– Ce-i tu, iubirea mea, cu tine ?
Îi ia capul în palme, cald, cum de multă ,multă vreme nu o mai făcuse. Ea își sprijină fruntea de-a lui uitându-se adânc în hăul negru încercând să descopere măcar o licărire, doar o scânteie din toata lumina care fusese cândva acolo.
– M-ai lasat singură…
Și lacrimi grele încep să-i curgă pe fața amorțită de tristețe.
– Nu, nu…îi șterge el lacrimile apăsat, ca și cum și-ar fi dorit să nu fi fost acolo, să nu il facă să se simtă vinovat. Imi cer iertare c-am venit târziu…
– Da…târziu…și azi și ieri…Și-atunci când ai venit, ai trecut dincolo de mine. Nu ți-a mai fost dor …când mie mi-era dor, atât de dor de tine !
El vrea să nege, să se disculpe și-apoi îi vede ochii goi și tace . Simte, în timp ce-o strânge-n brațe, că ea , cumva, plecase.
– Ce-aș putea face să mă ierți ?
– Nimic. Nimic nu se mai poate face. M-ai lăsat singură și pustiită intr-o lume rece. Puțin câte puțin, ai omorât în mine tot ce-aveam eu mai bun : iubirea pentru tine.