• – El e Costică, minunatul meu cumnat. și ea e Paula, frumoasa lui nevastă, ne prezintă Oltea celor câțiva invitați care veniseră mai devreme.
  De când veniserăm în București, auzeam pentru a nu știu câta oara „ frumoasa Paula”. La început, plăcut intrigată, chiar credeam că ei mă văd frumoasă.
  Din fericire (sau poate din păcate), am fost de când mă știu un om foarte realist. Mi-am știut perfect și calitățile și defectele. Nu am fost, nici măcar în tinerețe, vreo frumusețe care să-ți taie răsuflarea. Eram doar banal drăguță. Așa că acest apelativ, repetat, m-a pus bineînțeles pe gânduri. Și-apoi mi-am dat seama (sau cred că mi-am dat) de ce o tot fac cei din jurul meu : nu reușeau, săracii, să-mi găsească o altă calitate. Probabil nu înțelegeau de ce m-a luat Costică de nevastă și se gândeau, ori că-s foarte bună la pat, ori că el mă vede, totuși, frumoasă. Nu. Nu eram. Nici una, nici alta. Dar nu puteam să-i condamn, pentru că nici eu nu înțelegeam. Trecuse peste dezacordul total al familiei, peste dezaprobul încruntat al mamei lui: „ câ nu de-așeea te-am țânut atația ani prin  facultăți!”, și se însurase cu una dintre sutele de banale muncitoare, needucate, din fabrica de încălțăminte. Da. Cenușăreasa. Doar că eu nici măcar harnică nu eram.
  Recunosc, eram profund impresionată de toți invitații ăia. Sabina, regizor la teatrul nu știu care, soțul ei, director pe nu știu unde. Producători, scenariști,actori, mulți dintre ei, ceva cu platoul. Mă băgam în Costică, aproape ținându-l de mână prin casă : „ ce mult se iubesc…”
  Ada. sora Oltei, actriță la Iași, domina audiența cu verva ei debordantă.
  Venise la noi de un Revelion, cu vreo două zile înaintea celorlalți, și în astea două zile ne facuse, doar mie și lui Costică, toată reprezentația de pe Broadway, de una singură. Se băga intr-un spațiu mic dintre perete și bibliotecă ( norocul ei că făcusem curățenia de sărbători), și ieșea de-acolo ca din culise pe scenă, cântând din toți bojocii, sacadat și ritmic : „Se schimbă gardaaaaa la Buckingham ” ( Buckingham-ul fiind scurt, parcă taiat de sabie). în loc de baston sau sceptru ( nu știu exact ce-ar fi trebuit să fie) manevrând o impresionantă umbrelă. Și-apoi o interpreta pe regină.
  Cu o vară înainte, făcuse turul României, împreună cu prietena ei, cu autustopul. Prietena ei, provenea dintr-o familie foarte bogată ( cu toate că pe ea nu se vedea asta, era cam urâțică, și nu știu de ce, pe ea, hainele păreau cam uzate), și Ada, ca să ne convingă, ne-a spus, retrăind o uimire aproape copilărească:
  – Ăștia au tacâmuri pentru pește la masă !
  Au ieșit din turul ăla povești pentru trei generații. Totuși, ce o impresionase pe ea foarte tare, ca o concluzie, a fost că unul dintre șoferii care le dusese până intr-un sat uitat de lume, le-a urat la despărțire: „Să vă dea D-zeu, fiecăreia dintre voi, câte un soț cu două pule!”, se apleca Ada, în prag de isterie de atâta râs. „Nu știu ce a văzut individul ăla la noi, de-a simțit el nevoia să ne ureze așa ceva.
  Personaje extrem de interesante, erau și mătușile de Cluj. Mătușile de la Cluj, fiind deja ca numele lor propriu, comun, pentru că tot ce făceau, făceau împreună, de parcă ar fi fost siameze. Se așezau deodată, se ridicau la fel, mergeau la fel. Când una dintre ele făcea vreo afirmație plină de siguranță și înțelepciune, cealaltă asculta, dădea, inițial, aprobator din cap, și-apoi, plină de indignare : „ Ce spui tu aicea, dragă?!  Văd că nu te mai prea țin neuronii!”
  Și urma o polemică față în față, până una dintre ele pleca enervată la culme. Cealaltă se uita nedumerită la noi, parcă vrând o confirmare că ea e cea deșteaptă, și-apoi fugea repede, repede s-o prindă din urmă.
  Mie îmi vâjâiau creierii de atâta noutate, de oameni ciudați, din punctul meu de vedere ( provincilă obișnuită cu un fel de simpliatate caldă), mult prea sofisticați și cu gesturi teatrale. Și totuși, personajul care capta ateția tuturor, părea să fie un copilaș de vreo cinci-șase ani. Un băiățel drăguț, dar care, văzând că i se dă atâta atenție, începuse să se comporte cam ca D-l Goe.
  Găsise în biroul Oltei, o mașină de scris ( lucru foarte rar în vremurile alea) și scrisese o poezie: „ Mă uit pe stradă și văd o bicicletă verde. Mă uit pe stradă și mai văd încă una. Mă uit pe stradă….” Și se crează un fel de agitație cu gesturi ample, priviri indreptate către ceruri. măini apăsate pe piept în formă de cruce…O, doamne! Ce talent! Câtă precocitate!
  Una dintre actrițe îi smulge foaia din mână, se urcă așa încălțată pe canapea ( făra să se dezechilibreze!) și-ncepe să ne-o recite cu  multe pauze și cu mult suflet:
  – Mă uit pe stradă ( pauză și priviri adânci în ochii fiecăruia în parte)
  Și văd o bicicletă verde ( devine tonul ușor ridicat de uimire)
  Mă uit pe stradă și mai văd încă una ( ajunge tonul aproape de consternare)
  Mă uit pe stradă…( aici totul devine de-o tristețe sfâșietoare )
  Eu sunt la un pas de-a o rupe cu neamurile mele intelectuale, pentru totdeauna, pentru că râsul meu în hohote mi se bulucește pe ochi, pe nas, pe gură.
  Mă refugiez în camera unde Ana, un bebeluș cu ochi imenși, gângurește dulce cu un pumn mic îndesat în gură. Când simte că nu mai e singură, incepe să dea fericită din picioare până își dă jos păturica, Și-apoi, după ce mă caută pe pereți, pe tavan, prin aer, dă cu ochii de mine, mă fixează o clipă și , plină de fericire, îmi intinde și mie un degețel cât o gămălie.
  Voi revedea acei ochi , doar peste foarte mulți ani, la fel de negri și la fel de intenși. Nu pentru că aș fi râs la acel botez, ci doar pentru că viața, distanțele, te despart uneori și de persoane care-ți sunt dragi. ( Dar asta este o altă, întreagă poveste).
  Dintr-un colț al camerei, se aude un sunet șoptit, ca un plâns. Mă uit, și-o văd pe Ioana, sora mai mare a botezatei.
  – Ce faci tu, singură aici?
  Cu ochi înlăcrimați și botic cât casa, nu-mi răspunde. Imi dau seama ce s-a întâmplat. E o victimă a D-lui Goe. Ea chiar e un copil extrem de inteligent și talentat, care acum nu-și mai găsește locul în propria ei casă, din cauza celuilat copil. Nu știu cum s-o consolez. Probabil nici nu cred c-aș putea.
  O durere nemărturisită, e o durere pe care trebuie s-o duci singur.
  În bucătărie, aflu  de la Mătușile de la Cluj, ce-i cu Goe. E fiul unui forte apreciat actor, Dragoș Pâslaru. Minunat actor.( Abia acum, când scriu, îmi dau seama că nu am mai auzit nimic despre el, de foarte mulți ani. Păcat. Mare păcat.)
  Trec prin hol, tocmai când cineva bate la ușă. Deschid.
  – Sărut mâna. Eu sunt Dragoș, se prezintă el simplu.
  – Eu sunt Paula, frumoasa nevastă a lui Costică, mă mănâncă pe mine undeva.
  Bietul om, se oprește o clipă cu mâna în aer, și-apoi o strânge, totuși, pe cea întinsă de mine. A vazut el multe, probabil, la viața lui intensă. Ce mai contează încă o nebună.
  Când intră in sufragerie se-aud ropote de aplauze.
  – Voi sunteți nebuni! ripostează el. Stați măcar să spun o poezie, ceva, un monolog, incepe el să râdă.
  – Apropo de poezie. Hai să-ți arătăm ce  operă de artă a scris fiul tău.
  Citește curios de pe foaia întinsă:
  – Terminați mă, cu prostiile. Ce artă?! E o tâmpenie, spune el, devenindu-mi dintr-o dată, foarte drag. Lăudati-l și voi, că a scris corect, nu-l încurajați la eșecuri în viață.
  Și văzănd atmosfera ternă, de cenaclu :
  – Dă-mi să beau, Stelică! strigă el, aproape ardelenește. Hai să ne-mbătăm ca porcii!

Mă uit la el uimită. Nu vrea să joace șah cu mine și gata. Nici măcar nu-mi explică de ce. Până acum nu-mi prea refuzase nicio dorință. Și-atunci, ca orice nevastă răsfățată, mă enervez:
– Să știi că plec de-acasă! Am eu cu cine să mă joc! folosesc eu un ton ambiguu, adică, cine știe, mai sunt bărbați pe lume.
– Pleacă, îmi spune fără să zâmbească.
Mă-mbrac plină de draci, sperând că voi auzi totuși „ hai să ne jucăm”. Trag de timp, mă uit la el cum citește impasibil, și mă enervez și mai tare. Ies din casă, încă sperând că voi auzi o ușă deschizându-se, cu tabla de șah sub braț. Când ajung în stradă, aproape mă bufnește râsul:„ no, unde mă duc eu acuma?”. Nu prea e oră de făcut vizite pe la prieteni, care probabil abia au ajuns de la serviciu și stau și ei la masă. Merg totuși grăbită, de parcă ce de treabă am eu. Acasă nu pot să mă întorc și dacă știu că bat orașul ăsta pe jos, câteva ore. Ce dracu nu m-oi fi dus eu în altă cameră și să bufnesc de-acolo, plină de indignare, cum fac de obicei? Na, plimbă-te acuma!
Ajung în celălalt capăt al orașului și mă uit la ceas. N-a trecut nici măcar o oră, așa viteză i-am băgat. Mă mai plimb, ce dracului să fac.
Simt de-odată un miros divin, de cafea la ibric și de tutun, și-mi dau seama că sunt lângă cafeneaua unde veneam cu prietenii, în cealaltă viață. Viața de nemăritată. Misterioasa, minunata mea, cafenea întunecată.
Intru. Par foarte sigură pe mine, cum intru eu așa, neînsoțită, de parcă tot singură prin baruri îmi petrec eu viața. Îmi obișnuiesc ochii cu întunericul dens, afumat, și văd că mai toate mesele sunt ocupate. Singură la o masă, o doamnă in vârstă:
– E liber?
– Sigur. Ia loc, îmi zâmbește ea de parcă pe mine m-ar fi așteptat. Ce-i cu tabla aia de sah?
Încep să râd și-i povestesc necunoscutei, cu lux de amănunte, despre nedorita mea aventură. Îi povestesc cu ușurința cu care ne destăinuim străinilor pe care știm că nu-i vom mai întâlni vreodată.
– Si-acuma, în loc să-l pedepsesc pe el, fac eu bășici în talpă. Și nu l-a interesat deloc unde am să plec.
Râde, ușor gâjâit, privindu-mă cald.
– Da ești bună la șah?
– Nici pe departe. Dar aș putea fi, ridic eu tonul în atmosfera de liniște grea din cafenea.
Și-mi continui confesiunile:
– Ciudat e că nu-mi doream în fapt să joc, doar că-l iubesc atât de tare, încât devin îngrozitor de posesivă. Nici nu știu cum să respir fără el. Și cititul lui, îl ducea foarte departe de mine. Eu, și când citesc îl iau cu mine. El nu. Mă părăsește. De multe ori…
– Îmi amintesc. Vag, răde ea, dar încă-mi amintesc cum e să iubești așa. Și nu cred că-ți dorești șă-ți spun tot ce știu eu despre o astfel de iubire. Tu ești la început. Eu i-am trăit sfârșitul…
– Ai grijă! îmi caută ea deodată, adânc, privirile prin întuneric. Ai grijă!
Îi simt în voce o îngrijorare mai mult decât ciudată. Ca și cum ar fi dorit să îmi transmită, peste generații, secrete neștiute.
M-a speriat atât de tare întărâtata șoaptă, încât mi-a venit pe loc să mă ridic și să plec. Dar am știut și-atunci, ca și-n alta dăți, când viața mi-a dat o șansă, că așa ceva nu merită pierdut. Ce simt eu acum, în prezența femeii ăsteia bătrâne și ciudate, e una din experiențele pe care le cauți uneori, și n-ai cum să le găsești.
– Ce vrei să spui? îmi aud glasul, sincer  nedumerit, și ea începe să râdă iarăși:
– Eram sigură că o să vrei să mă confrunți, că n-ai să fugi. Știi ceva? Hai să mai comandăm o cafea și în zațul ăsteia de-aici, o să-ți ghicesc eu viitorul.
Îmi vede încruntarea și ridică mâna, ca un semn de așteptare:
– Știu. Știu că nu crezi în ghicitul în cafele. Din ce mi-ai povestit în jumătatea asta de oră, știu că nu crezi în multe lucruri, în care alții cred. Dar mai știu ceva…
– Ce știi? îmi aud inima bătând altfel, ca la o speranță de ceva dorit și neștiut. Ești psiholog? am eu zâmbetul ăla, ușor timid, de parcă ar trebui să ne dorim amândouă, ca eu să fi ghicit.
– Nu, îi aud eu iarăși râsul. Sau cel puțin, nu cu acte care s-o ateste. Dar cred că toți oamenii pe care-i interesează soarta celorlați, pot fi numiți așa. Deci, s-ar putea să fiu.
– Cum te plătesc? intru eu în fascinantul joc.
– Tabla de șah, bineînțeles!
Și când râdem, râsul nostru seamănă, cumva firesc.
– Cu ce să-ncep ? învârte ea ca un expert ceașca, creând forme abstracte în porțelanul alb.
– Căți copii o să am?
– Doi. Vei avea doi băieți, se-ncruntă ea la ceașcă, fără să ezite. Vor fi ai tăi, mă privește ea lung. Îi ai deja în tine, îi duci cu tine.
– Mă gândesc eu, așa, că știi cât ești de ciudată, încerc eu să-i depășesc profunzimea vocii.
– Ai mai fi stat tu, cu mine, la cafea, dacă nu eram? se uită la mine ca pe deasupra unor ochelari imaginari.
– Mă-ntreb și eu…
– Și-acuma o să-ți spun, o să-ți spun, tânăra mea șahistă, despre iubirea ta. Am să-ți spun, chiar dacă știu că nu o să mă crezi, că nu o să m-asculți. Am să-ți spun cum ai să arzi cu ea, cum ai să o transformi în scrum…
N-o cred. Mă uit la ea, aproape rugătoare, și-mi simt în voce lacrimi.
– Spune-mi !
Mă privește lung, pune ceașca de cafea încet pe masă și-mi ia o mână între palmele ei :
– Nu el va înceta să te iubească, ci mult mai grav: tu n-ai să-l mai iubești pe el. Putem iubi pe cineva care nu ne mai iubește, dar când ne pierdem noi iubirea, ceva în sufletul nostru moare pentru totdeauna. Rămâi ca un copac uscat, aproape fără viață, doar cu amintirea sevei și-a culorii, fără să mai simți freamătul. Și în freamătul ăsta, draga mea, stă toată magia iubirii.
– Da, am tot auzit povești dintr-astea, cum că dragostea nu ține mai mult de trei-patru ani. Doar că dragostea mea nu e bazată doar pe simțuri. Eu știu exact ce și de ce iubesc acel ceva din el. Și dacă am să ajung vreodată să nu îl mai iubesc pe el, va însemna că nu mă voi mai iubi pe mine.
– Noi două, exclamă ea lăsându-mi brusc mâna, am avea de povestit zile în șir, atât de bine ne înțelegem. La mine e explicabil : sunt bătrână și am trăit deja tot ce trăiești tu, cu atâta patimă, acuma. Dar tu de ce știi taine de viață trăită deja?
– Pentru că citesc din vieți deja trăite, îi răspund eu fără să pară că pe ea o interesează răspunsul la intrebarea ei retorică.
– Da, draga mea, ai concentrat intr-o frază scurtă un mare adevăr. Suntem cumva setați să ne iubim prin prisma celorlați. Ne place la noi, doar ce simțim că altora le place. Ai observat cum absolut toate persoanele de pe planetă, absolut toate, vor să se schimbe ?  se uită ea lung la mine ca să înțeleg exact importanța întrebării.
– Vrem să ne lăsăm de ceva, pentru că am observat noi că celorlați nu le place. Vrem să devenim mai buni, nu pentru că bunătatea ne-ar face nouă bine, ci pentru că am observat noi, că tuturor le place bunătatea. A celorlați ! ridică ea un deget începând să râdă. Paradoxal, ne putem iubi pe noi înșine doar când altcineva ne iubește. De aici cultul iubirii pentru mamă. O iubim pe ea, ființa care se presupune că ne iubește necondițiionat, ca să ne putem iubi pe noi.
– Și dacă pe ea n-o putem iubi ? Dacă ea chiar nu merită iubirea noastră?
– Atunci avem o problemă. O mare problemă… se uită ea în ceașcă, fără să pară că va mai explica cum e cu problema.
– Toată viața ta, e aici, în mâinile mele. O văd pe toată și n-am cum să te-ajut. Pentru că tu nu vei crede nimic din ce ți-aș spune.
– Cum să nu? De ce nu te-aș crede? Doar că nu cred că în ceașcă vezi tu viitorul meu. Cred că doar speculezi, fiind un bun analist al ființei umane. Și mai cred că multe dintre speculații se bazează, în fapt, pe experiența vieții tale. Pe tine ai vrea tu să te-ajuți. Și nu mai poți.
Se lasă pe spate, gata să cadă de pe taburetul roșu, și râde plin, înalt, făcându-i pe tinerii de la celelate mese să ne privească intrigați.
– Bine, tânăra mea prietenă anonimă. Las ceașca. Dar, ca să-mi merit, totuși, tabla de șah, am să-ți spun ceva , ce sper că-ți vei aminti peste ani și ani : doar când iubim, noi nu mai suntem singuri pe pământ. Ai grijă, ai grija de iubirea ta. E-așa usor s-o perzi… Și nici nu îți dai seama c-ai pierdut-o. Doar că te simți pustiu, și nici nu știi de ce.
Se ridică și când trece pe lânga mine, mă sărută ca o boare pe păr.
– Ai grijă la tablou! îmi spune ea pe ton șoptit, misterios. Și dispare în întunericul cețos.
Nu-mi amintesc nimic din drumul către casă. Știu doar că am intrat și el m-a luat, zămbind, în brațe:
– Unde umbli tu, iubiroi supărat? Și-apoi, privindu-mi fața:
– Ce s-a întâmplat? Ești cumva, ciudată.
Îi povestesc de cafenea, de conversație, de ce senzație de frig mi-a lăsat bătrâna. Și-apoi mă apropii de el, îi prind obrajii-n palme și mă inec în ochii lui frumoși și blânzi:
– Să nu mă lași, iubirea mea. Să nu mă lași  vreodată, să nu te mai iubesc.
…
A existat o poveste a unui tablou, pe care am să v-o spun altădată. Un fel de tablou al lui Dorian Gray. Cu suflet, nici măcar vândut, ci doar pierdut, așa, degeaba.
Și-mi amintesc acuma, toate astea, uitându-mă la alt tablou. Din care ajunge de departe, până la mine, iubirea lui, grija lui, zâmbetul lui.
Dacă ne-am ști viața dinainte, am putea proceda altfel? Am evita greșelile?
Eu cred  că nu. Și nu pentru că aș crede în destine. Doar că suntem ceea ce suntem, și-n funcție de tiparul nostru, unic, al fiecăruia, ne croim viața.
Iau tabla de șah în brațe, ca pe o caldă amintire, și-aud o voce ca o boare:
– Nu ai fost, draga mea, și nici nu vei mai fi, vreodată, singură pe pământ.

• – Bage-le dracu sârmele-n cur! se revoltă nănașa Oegaru, când vede ca i s-au rupt pantalonii bărbatului ei în timp ce se cățăra pe un gard.
  Taică-miu se îneacă de râs:
  – Băăă, voi auziți ce zice muierea asta? Adică nu-i vinovat bărbatu-său care s-o-mbătat și se cațără ca prostu pe garduri. îi vinovat omu ala care si-o pus sârma ghimpată pe gard.
  – Păi ce mama dracului are de apărat? Dacă iei și tu o crenguța da vâsc, ce, îl sărăcești ? râde și nănașa. No lasă. Ioane, își consoleaza ea bărbatul, bine că ți s-or rupt la spate, că alfel mergeai la colindat cu hodrobelele pe-afară.
  – Nu-i mai trebuia țângălău, intervine Vasile, sună dintr-a lui.
  – La cât îi de frig, nu cred că-i mai sună lui clopoțeii, chicotește Mărioara.
  Astea erau crăciunurile din copilăria mea, când încă se mai păstrau obiceiurile de la țară. Se începea crăciunul de la noi de-acasă și-apoi plecam cu colinda pe la celelate neamuri. La fiecare-n parte ne opream la ușă, cântam plini de pioșenie câte-o colindă, trebuia să-i guști fiecăruia cârnații și caltaboșii :„ anu ăsta mi-or reușit mai bine ca niciodată, c-o fost porcu…” și-apoi se tot cântau colinzi: „ Aseară pe-nserate”, „La nunta din Gana Galilei”, „ O, ce veste!” și alte, multe, minunate colinde din Ardeal. Cântau cu patos, de parcă retrăiau fuga feciorei și nașterea pruncului și minunile puse în versuri ale lui Isus.
  Cristi, unul dintre verișori, se uita fascinat la Ionaș cum cânta el așa, cu voce minunată de tenor, trăind colinda cu lacrimi în ochi și concluzionează plin de uimire :„ ce gură mare are ăsta!”.
  Cu trecerea anilor, când eu, Lili și Ovidiu aveam și noi, la rândul nostru, familiile noastre, au încetat plecările de la o casă la alta. Noțiunea de a colinda se reducea la: întotdeauna începeam eu pe un ton plin, hotărât „ o, ce veste…” și n-apucam să mă tângui pe „minunaaaată”, că treceau toți pe un sacadat : „ să să nască, să să nască”. Ne adunam toți acasă la părinții mei și erau genul ăla de sărbători petrecute în familie, cu mâncat și băut până ți se-apleacă. Nouă nu ni se prea apleca, pentru că eram o familie rezistentă la astfel de evenimente. Călită. În Ardeal se-ncepe masa cu unul, două, trei pahare de pălincă și poveștile se țin pe fond de valuri chilimbarii de vinuri roșii, de vinuri aurii. Nimeni nu rămâne treaz și nimeni nu se-mbată.
  Nu i-au mai trebuit tatălui meu, în timp, alți colindători, decât ca o amintire a tinereții. Simțea că nu mai are multe lucruri în comun cu ei, și începuse-n timp să-și dea seama că doar copiii lui îl pot, în fapt, înțelege.
  Tuturor părinților le vine vremea când se agață de copii ca de o continuare a lor.
  Au venit apoi și crăciunurile în care eu mă agățam de copiii și nepoții mei, doar că eu nu voiam să continui o fericire a mea, ci doar să fiu martoră la a lor. Un martor foarte implicat. Pentru că împreună cu ei lipeam scotch pe mâță și ne tăvăleam apoi de râs, ca proștii, când biata pisică se târa cu priviri disperate : „ ce mi se-ntâmplăăăă?! ”. Împreună cu ei am făcut family harlem shake, și legi noi în Levicit. Când ajungea să spui un singur cuvânt ( sau doar Scufița Roșie ) și toată familia se-mprăștia de râs.
  Și au fost mulți oameni minunați cu noi, de-a lungul crăciunurilor noastre. Prietenii lor, prietenii mei. Și chiar și sfinți : Luca, Cipri  și cu… Fâcea.
  Crăciunuri…
  Vor trebui povestite, vor trebui detaliate cumva, undeva, pentru că prea au fost frumoase.
  Crăciunurile mele…
  Toate pline de beții frumoase, de zăpezi, de colinzi, de hohote de răs, de oameni minunați și de multă, multă iubire.
  Ca o poveste. Ca o magie…

• Primul Crăciun de care-mi amintesc e cel de când aveam doar vreo trei ani. Locuiam în Stufit ( un fel de orășel muncitoresc făcut din cabane pentru țăranii veniți la Hunedoara să se angajeze în combinat ) și amintirile mele conțin multe sentimente, trăiri, pentru că obiectele încă nu aveau nume. Era mult alb în iarna aia și fulgii erau îngeri .
  Și tatăl meu zâmbea.
  Două păpuși cu rochii lungi, în carouri, atârnate-ntr-un  brad imens, ne priveau fascinate, pe mine și pe sora mea Lili. Și-un Moș Crăciun care semăna foarte tare cu vecinul nostru. Păpușile mi le aduc aminte ca pe ceva divin, un vis de frumusețe, iar pe moșul ciudat ca pe ceva înspăimântător, dar totuși magic. Toți copiii cam de vârsta asta sunt înspăimântați de moșii aduși de părinți, nu ca de o persoană străină, ci de nefirescul cu care sunt ei mascați pentru a-i păcăli  cu  bărbile din vată care încep să zboare când își încep seria de „ia”-uri : „Ia să vedem, ai fost cuminte ? Ia zi-i tu, moșului, o poezie!”.
  Când Alex avea tot cam vreo trei ani, i-am adus și noi, la rândul nostru, un astfel de moș. Și m-am regăsit în ochișorii îngroziți, în spaima și seriozitatea cu care dulceața mea de copil s-a executat și i-a spus moșului o poezie cu tematică:
  „ Colinde, colinde,
  puța mi se-ntinde
  de la rădăcină
  până la vecină.”
  La următoarele crăciunuri nu au mai fost păpuși în brad. Începusem să ne primim cu mult înainte de ajun, cadourile. Și erau tot mai ciudate : eu am primit, la un moment dat, un covor. Și Lili, pentru că a fost mai cuminte, multe perdele.
  Nu am suferit atunci, pentru că nu știam că ar trebui s-o facem și pentru că aveam adânc înrădăcinat în noi, banalul : „ voi nu meritați!”.
  Când am primit cadou de ziua mea, un televizor, am văzut că pe la alții Crăciunul era și o sărbătoare a copiilor, nu doar a cârnațului.
  Mai târziu am început eu să simt lipsa păpușii ca pe-o durere.
  Dar Lili nu. Ea nu era genul de persoană care trăiește în trecut. Își trăia viața c-un fel de frenezie, luând fiecare clipă așa cum îi era dată, pornind apoi de-acolo.
  Fără reproșuri, fără remușcări, fără dureroase aduceri aminte. Doar ea și dârzenia cu care înfrunata totul, de când avea două codițe cu fundițe albe și veșnicul ei zâmbet de învingător.Și-mi amintesc apoi, în anii care au urmat, nămeții și noi, neamuri vesele și multe.
  Nu erau beculețe chicioase, aliniate drept. Nu erau instalații în geam, care parcă urlă cu buze botoxate : „ uitați-vă la mine, cât sunt de frumoasă”. Ne lumina doar luna, stelele divin împrăștiate și lumânări calde. Erau gutui în geam.
  – Baje-le dracu’ sârmele-n cur! se revoltă nănașa Oegaru, când vede ca i s-au rupt pantalonii bărbatului ei în timp ce se cățăra pe un gard.
  În Ardeal se-njură cu patos și seninătate, se bulucesc diavolii intercalați printre cuvinte sfinte, uneori doar așa, în loc de virgulă.
  Taică-miu se îneacă de râs:
  – Băăă, voi auziți ce zice muierea asta? Adică nu-i vinovat bărbatu-său care s-o-mbătat și se cațără ca prostu’ pe garduri, îi vinovat omu’ ăla care și-o pus sârmă ghimpată pe gard.
  – Păi ce mama dracului are de apărat? Dacă iei și tu o crenguță de vâsc, ce, îl sărăcești ? râde și nănașa. No lasă, Ioane, își consolează ea bărbatul, bine că ți s-or rupt la spate, că alfel mergeai la colindat cu hodrobelele pe-afară.
  – Nu-i mai trebuia țângălău, intervine Vasile, suna dintr-a lui.
  – La cât îi de frig, nu cred că-i mai sună lui țângălauăle, chicotește Mărioara.
  Astea erau crăciunurile din copilăria mea, când încă se mai păstrau obiceiurile de la țară. Se începea de la noi de-acasă și-apoi plecam cu colinda pe la celelate neamuri. La fiecare-n parte ne opream la ușă, cântam plini de pioșenie câte-o colindă, trebuia, musai, să-i guști fiecăruia cârnații și caltaboșii :„ anu’ ăsta mi-or reușit mai bine ca niciodată, c-o fost porcu’…” și-apoi se tot cântau colinzi: „ Aseară pe-nserate”, „La nunta din Gana Galilei”, „ O, ce veste!” și alte, multe, minunate colinde din Ardeal. Cântau cu patos, de parcă retrăiau fuga feciorei și nașterea pruncului și minunile puse în versuri ale lui Isus.
  Cristi, unul dintre micii mei verișori, se uita fascinat la Ionaș cum cânta el așa, cu voce plină de tenor și ochi dați peste cap, trăind colinda cu lacrimi în ochi, și micuțul concluzionează plin de uimire :„ Ce gură mare are ăsta!”.

  Crăciunuri…
  Crăciunurile mele…
  Toate pline de beții frumoase, de zăpezi, de colinzi, de hohote de râs, de oameni minunați și de multă, multă iubire.
  Ca o poveste. Ca o magie…
  Și-acum mă duc să îl aștept. La mine încă mai vine Moș Crăciun. Doar să mă sărute pe frunte.
  Pentru că mi-a spus în șoaptă, când eram doar o fetiță zdrențăroasă cu ochi mari și triști:
  „ Ție n-am să-ți dau un cadou. Dar am să-ți dau povestea toată. Pe viață.”

Intră în compartiment aproape împinsă de bărbatul din spatele ei. Se-așază pe primul loc, lângă ușa. cu privirea albită. Bărbatul își pune valiza, se uită la ea cu ochi porcini, micșorați de ură și-o-ntreabă ceva, pe un ton care-mi provoacă și mie frisoane. Fata îi răspunde încet, tremurat, ca din altă lume și el, fără să-i pese că am o carte în brațe, stinge lumina.
Mă uit pe fereatră, încercând să scap de răul adus în jurul meu de omul ăsta, mă uit la misterioasa frumusețe a copacilor care alunecă în întuneric, învăluiți o clipă de lumina lunii.
Îmi place să merg cu trenul. Îmi place țăcănitul ritmic ca o poveste spusă la ureche, mă simt ca dusă-n brațe, legănată, de-un uriaș puternic.
Întorc încet privirea, parcă atrasă de un strigăt mut, și văd fața fetei scăldată de lacrimi. Impietrită parcă, fără nicio grimasă, doar lacrimile curg și curg.
Se simte privită și vrea să se ascundă, c-o spaimă de ciută. Își vede apoi lacrimile curgând pe fața mea și, preț de câteva secunde, în întunericul pătat din cand în când de lună, ne-mbrățișăm șoptit, doar din privire.
Am dus, fată frumoasă, durerea ta mută cu mine, toată viața. O am și-acum cu mine, de parcă timpul a încremenit atunci, și eu încă îmi doresc să te pot feri, să te ajut cumva.
Și sper să fi ajuns măcar odată, până la tine, gândul meu cald, necunoscuta mea înlăcrimată.

Intru într-o sală de așteptare puțin atipică, fotolii comode și canapea de piele. „ Aici se așteaptă, nu glumă” îmi trece mie prin cap un gând nu prea amabil. Poate e doar faptul că notarii au bani. Pereții sunt plini de icoane și, pe masuța din colț, tronează o statuetă enormă cu ieslea și pruncul. În spatele biroului, pe perete, un tablou imens cu o scenă din „ O mie și una de nopți”, încadrat și el de cruci foarte creștine, îmi spune multe despre cultura generală a acestei notărițe.
– Bună ziua, apare ea volubilă și foarte preocupată, din celălat birou, neaccesibil publicului larg.
– Bună ziua. O procură aș vrea.
– Imediat, imediat. Luați loc.
– Lăsați. Aștept așa, în picioare.
– Treaba d-stră, da o să mai dureze, că am foarte multă treabă, îmi spune ea din zbor, și o aud povestind apoi, pe un ton foarte ridicat, cum fiica ei, o nerecunoscătoare, care a intrat într-un anturaj, n-a mai sunat-o de două luni. Apare iarăși:
– Buletinul.
Și se tot repetă scena, cu intrat, ieșit, povestit pe ton de victimă câte pătimește ea pe lumea asta. La un moment dat începe o poveste în celălat birou și-o continua firesc, în ăstalalt.
– Ce să facem, doamnă, imi spune ea ca și cum eu aș fi fost martoră la cum săpa ea șanțuri, trebuie să muncim, că pe zi ce trece viața îi tot mai grea, Am ajuns, în orașul ăsta mic și pustiit, să mă bucur când mai moare câte unul cu avere mai mare, că din mărunțișuri nu se mai fac bani, îmi aruncă ea un zâmbet complice, adică :„hai să ne bucurăm împreună de glumele mele cu succesiuni”. Parcă mă simt vinovată că-s la mărunțișuri.
Între timp. mai intră oameni, la fel de tăcuți ca mine, la fel de spășiți. Avem de făcut niște acte, ca să putem face apoi altele. Notariatul este doar o fază intermediară între o jefuială și alta. Respectăm cu drag și abnegație legile unei țări care ia de la cei mulți și proști, ca să poată băga în buzunarele unor astfel de oameni necăjiți care se spetesc imprimând o foaie tipizată, pe care ți-s trecute datele din buletin.
– Lenuța! Lenuțaaaa! ne uităm toți în direcția în care strigă ea cu disperare. Apare femeia cu mopul și halat albastru.
– Fugi repede și cumpără ceva de mâncare, că-s moartă de foame.
Și face apoi un gest, pe care eu prea curănd n-am să-l pot uita: bagă mâna intr-un sertar și scoate, fără să se uite, fără să numere, o sumă de bani și i-o dă Lenuței.
Nu știu ce semnificație putea avea în mintea ei, gestul ăsta făcut în fața noastră (că-i darnică sau poate increzătoare), da știu sigur ce semnificație avea in mintea mea.
– Vai și-amar de singurătățile mele, spune ea ca pe o continuare ( probabil de la altă tură, și ea nu observase că-ntre timp se schimbaseră oamenii din sala de așteptare). Bărbatul mi-a murit, fata nu mă sună, nu mai am familie, nu mai am pe nimeni… Doar pe D-zeu, își face ea o cruce pioasă în fața tabloului cu neguțători și cu sultani.
– Da, îi greu fără familie, îmi aud eu vocea fără strop de compătimire. Nu-mi doream o conversație c-o astfel de femeie, dar limbarița mea s-a dovedit și de data asta mai puternică decât mine.
– Știți. doamnă, se-agață ea de privirea mea, că vipera de fiică-mea nu m-a sunat de două luni?
– Păi sunați-o dumneavoastră pe ea! îi rezolv eu problema pe loc.
– Cum adică?! Cum adică?! se-neacă ea de potopul de indignare. Și simt cum mă privește mai atent, uimită. Știți câte am făcut eu pentru ea?!
– Ca toți părinții, o bag eu la grămadă. Cam asta-i treaba noastră.
– Și a intrat într-un anturaj…caută ea printr-un dosar, cu măînile tremurânde, probabil să-mi arate facturi de la ce case și apartamente i-a cumpărat ea, viperei.
– E foarte important să ai prieteni.
Îi văd privirea cruntă și-mi zic: „ ai pus-o de procură”!
Se lasă o liniște grea, lungă.
– 48 de lei! mă briciuie ea scurt, din încheietură.
Cam atât primește o femeie, în orașul nostru mic și pustiit, pe cam zece ore de muncă. Zi lumină. Cam cât primești tu, în cinci minute, de la mărunțișuri. Da, mi-ar plăcea foarte tare să ii spun.
Plătesc, îmi face factură ( nici nu se pune problema celor doi lei, pe care nu-i dă rest) și, în timp ce ies, aproape că scrâșnește:
– Aveți, doamnă, copii?
– Am, doamnă, am. Că de-aia știu că toți copii-s minunați. Și sunt așa cum noi ni-i creștem.
Da. Va trebui să caut alt notar. Nu cred, totuși, că va fi o problemă. Sunt mulți.
In timp ce mă indepărtez, îmi dau seama că am plecat cu pixul ei în mână. Și simt un râs draconic: „ ți-am făcut-o!”
Și-acum am să mă duc acasă, am să mă spăl de-atăta ură, și-am să mai ies afară doar când va fi obligatoriu.
Până atunci, voi intra pe facebook. Doar acolo toți suntem super frumoși, super buni și mega fericiți.

Trebuie să recunosc : ăsta este un moș de care mie nu-mi place absolut deloc.
Ca să nu vă mai spun că eu, până pe la cinci, șase ani, am crezut că taică-miu îi Moș Nicolae.
Nu-mi place gândul că suntem un popor care sărbătoreaște un moș care vine să-i bată copii. Cu specificația:„ copii care nu au fost cuminți”.
Ce-nseamnă copil cuminte?!
Copii sunt exact așa cum ni-i creștem!
Nu ar trebui atunci un moș care să-i pedepsească pe părinții care-și chinuie copii, ca să fie cuminți ?

– Iubiroi, merg la Cluj, să-l iau pe Dragoș. Nu vii cu mine ?
– Ba da, vin, spun eu și-i simt mica ezitare. Nu se astepta să accept atât de repede. Știe fiul meu că eu sunt foarte greu de scos din casă. Toți cei din jurul meu știu asta și doar cei cărora le sunt dragă nu încearcă să schimbe, cu orice preț, modul meu de viață.
– Bun, la ora 11, te aștept în fața blocului.
– K, îi spun eu facebook-ește, știind cât îl enervează.
La 11 fară două minute, cu un picior în casă și altul peste prag, mă uit la cronometrul de pe telefon să-mi dau singură startul. Cu Alex și orele fixate nu poți să glumești. Dacă ajungi prea repede se simte vinovat că te-a făcut s-aștepți. Dacă întârzii, atunci ai pus-o : „ e-atât de greu să respecți o oră fixă? am calculat tot felul de întâmplări neprevăzute și asta era ora corectă!”. ” Iubirea mea, timpul e relativ. Și este al nostru. Dacă nu ne agățăm de date și ore fixe, ne putem trăi bucuriile cu multă relaxare”. „ Lasă tu gargara. Tine-te de cuvânt!”. Mă țin.
Îi văd privirile lucind de fericire și mă gândesc ca toanta : „ ce dor i-a fost de mine!”. Și-apoi îmi dau seama care e motivul : și-a cumpărat mașină nouă. Următorul meu gând: „găsește, repede, repede, ceva inteligent!”
– Wow, cât îi de fainăăăă! Și neagrăăăă!…
– Hai să vezi bordu ! îmi demonstrează el că pot spune orice, oricum nu mă ascultă. Și mă relaxez. Nu-ți prea dorești ca Alex să te asculte cu atenție. Lui nu-i plac proștii.
Pe mine personal, la bordul unei mașini mă interesează dacă are aer condiționat, loc de pus cafeaua, dacă are scrumieră… și cam atât. Bordul ăsta o să-mi dea de furcă. O să am de scos multe, multe wow-uri. Și ce pun eu după ele?
Cafeaua mea „ to go ” e la locul ei, se-aude in surdină (deocamdată) Phoenix, deci plecăm.
Despre Alex, despre minunea mea de copil, este foarte greu de spus ceva în doar câteva cuvinte, atât e de complex. Pentru început am să vă spun doar că toată muzica era deja selectată doar pentru mine. Tot ce povestisem eu de-a lungul anilor despre vreo melodie (da, ați citit bine, eu și muzica o povestesc :)) ), era acolo. Nu avea melodii care să-i placă lui foarte tare și să vrea să mi le bage pe gât. Fiecare gest , ficare amănunt, demonstrează grija pe care o are pentru cei dragi din jurul lui. Toată viața mea am avut cu el, o senzație bizară de telepatie. Doar mă gândeam la ceva și apărea el, cumva, de undeva, indeplinindu-mi o dorință. Și face la fel cu toți cei dragi, fără să vrea ceva în schimb. Și nu, nu e telepatie, e doar grija continuă, aproape obsedantă, pentru fericire. A celorlați.
Și mai ales, după ce tatăl copiilor mei s-a dus… să moară puțin, a preluat Alex, ca pe o moștenire, grija de a mă rasfăța din când în când, aproape părintește.
Mă uit la el, la bucuria lui aproape fornăindă care i se citește-n ochi (pentru că fața lui pare bărbătește impasibilă), dorindu-mi să-mi fi păsat mai mult de mașini, să pot vorbi cu el măcar despre-o bujie.
– Da unde-s, mamă, boxele? sunt eu sincer uimită. Că am așa o senzație de vis, că mi-ar fi creierul secționat, și-n partea de sus e o scenă pe care Baniciu și Covaci cântă in draci.
– Bă, nici eu nu-mi prea pot da seama, cred că-s capito..
– Și Kappl imi atârnă cu vioara de-un lob de ureche, îl întrerup eu ca întotdeauna când vrea să-mi dea detalii mult prea tehnice.
Răde totuși, vag enervat de mârlănia cu care imi întrerup eu interlocutorii când nu mă interesează prea tare ce au ei de spus.
Ca o demonstrație, dă volumul la maxim, și-ncepem amândoi s-o urlăm din toți bojocii pe fata verde cu părul pădure. Îi urlăm și-i căpăcim și pe Creedence Clearwater Revival, ne jeluim un pic cu Bob Marley. ne jeluim chiar și pe Metallica cu Nothing else matters.
Da, mi-era dor de-o astfel de fericire. Doar eu și copilul meu, mergând să întâmpinăm incă o iubire, care zboară spre noi. Continue Reading

Ora cinci dimineața. Intru în bucătărie plină de entuziasm, să-mi fac cafeaua. Mă opresc îngrozită, cu privirea fixă pe beculețul roșu al centralei, care pâlpâie dezastruos deasupra celui galben. Alarmă, alarmă! Îmi e atât de frică de beculețe roșii, încât eu și cele de veghe, de la întrerupătoare, le-am desfiițat. Stiu că nu-i presiunea. În asta sunt expertă. Și dacă nu-i presiunea, atunci e sau ventilatorul, sau ( doamne ferește!) placa.
Se crapă încet de ziuă și eu, cu ochii pe ceas ( care o fi ora decentă la care poți suna un reparator de centrale?), stau cu cele patru numere de telefon in față.
Pe asta l-am chemat ultima dată, mi-a schimbat o piesă mică, mică și mi-a luat, strategic, 277 lei. Cănd m-am uitat pe net, piesa costa 2,5 lei. Da, rămâi cu uitatul, că nu ai ce face, îți trebuie centrala.
Cel de la următorul număr, cu o privire tâmpă, mi-a spus foarte cucernic : „ nu vă fie teamă, doamnă, că, cu ajutorul lui D-zeu, o reparăm noi!”. „ Nu vreți, totuși să vă dau și manualul ?”
Altul, care mi-a schimbat butonul de alimentare ( 30 lei, și mi-a luat 216 ) a coborât de cinci ori, cele patru etaje, la un moment dat a apărut c-o scară !
Chestia cu coborâtul, urcatul, cumpărat o piesă, adus de pe nu știu unde o sculă interesantă, absolut toți au avut-o. Nu poți totuși să iei atâția bani și să schimbi piesa în cinci minute. Acceptam docilă tot circul, așteptând cuminte ca o cucoană nepricepută ( așa mi-a spus unul :„foarte grav, cucoană, foarte, foarte grav.”)
Îmi trebuia centrala.
– Dragoș, sună tu la numărul ăsta ( al patrulea ). Și vezi, folosește-ți vocea aia, dură, bărbătească. Că ăștia, când aud voce de femeie, vin gata setați pe jecmăneală.
– Alo. Bună ziua. Am ceva probleme cu centrala, își folosește fiul meu vocea baritonală.
Și-apoi, după ce ascultă căteva clipe ce zice reparatorul, strigă cu ecou, din baie:
– Mamiiiiiiii, ce marcă îi centrala noastră ?
Foarte bărbătește.
Îmi fusese casa plină. Nepoții erau la mine, Uța venise din Anglia și dormise la mine, după ce povestiserăm până târziu. Incet. încet, dispăreau toți din casa neîncălzită. Dragoș cu Patri, îmbrăcați de munte, mă pupă la ușă râzând :
– Te iubesc! Te iubim! Vai, ce frig o să-ți fie la noapte ! coboară ei în fugă scările plini de îngrijorare.
Seara, îmi mai iau o plapumă, o vestă, îmi pun o căciulă cu moț intr-o parte, și mă gândesc cu dragoste la copiii și nepoții mei care se vor distra trei zile minunate la munte. Și-mi vine așa deodată, să iau un snop de acadele, s-ajungă pentru fiecare-n parte. :))))
Nu mi-a fost frig deloc, dacă interesează totuși pe cineva.
Si-acum vă las, că-mi sună la interfon al patrulea reparator.
După ce pleacă, daca mi-o repară, am să vă povestesc. De nu, voi sta, voi tremura de frig, și-am să mă gândesc cu drag la voi toți cărora vă e cald, și cum v-aș da și vouă acadele.

Sentimentele, ca și obiectele, nu au mai multa valoare decat cea pe care le-o alocăm noi, fiecare în parte.
Acum vreo două săptămâni, a început în zori să ningă, preț de vreo cinci minute. Încă mai am de-atunci în mine zâmbetul fericit la senzația aia că mii de îngeri veseli mi se lipeau de geam să-mi spună bună dimineața. Ei bine, prima persoană cu care am vorbit despre asta mi-a spus: „o, băga-mi-aș, iar trebuie să-mi spăl ferestrele”. Mi-am dat seama și-atunci, ca de foarte multe ori de-a lungul vieții mele, cât sunt eu de bogată. Convertite-n bani, au fost doar clipele triste: taxe, chirii, trebuie să iau mobilă, trebuie să iau haine, trebuie să iau mașină. Norocul meu a fost că nu am avut niciodată prea mulți și-atunci tristețile-nsumate au fost foarte puține. Pentru că tot ce poate fi cumpărat cu bani, o facem de fapt ca să vadă alții ce bine ne e nouă.
Știu că vorbesc degeaba. Banul s-a dovedit a fi, de mii și mii de ani, cea mai puternică formă de organizare în societate. Normal că ești ipocrit când spui că ție nu ți-i trebuie. Dacă nu am avea inserată-n noi, cretina lăcomie, poate, cine știe…
Stăteam aseară ( ca orice babă care se respectă), pe calculator. Din camera lui Dragoș se auzeau voci vesele ( le auzeau, bănuiesc, toți vecinii). Era cu Patri, Crețu și cu Iulia. Și-i aud deodată râsul în hohote, lung, molipsitor. Și găndul meu a fost :„ copilul meu e fericit!”. Am adormit cu gândul ăsta și m-am trezit cu el.
Cei care își doresc mașini , haine, mobile, probabil simt și ei o mare bucurie când dorințele li se împlinesc. Dar știm toți că astfel de bucurii trec foarte repede. Și-apoi vor altceva, mai mult.
Pe când eu, râsul copilului meu fericit, îl voi avea mereu cu mine. Mie nu o să-mi treacă. Eu n-o să vreau mai mult.