Browse Category: Fără categorie

In memoriam

  • – Ce-mi faci tu mie, măi băieti, măi ? Pi undi umbli ? Îmi umpli casa di musafiri și mă lași singură cu ei! se uită mignona Ivoneta la înalt spășitul ei soț.
    – Uite ce-am adus! încearcă Mihai să pună între ei pachetele cu cremvurști și cârnați, poate, poate scapă de polonicul amenințător din mâna micuței lui neveste.
    – Lasâ, tu, cârnații. Mii să-mi spui pi cini mi-ai adus în casă. Că eu, pe jumătate din oamenii din sufragerie, nici nu-i cunosc.
    – Toți îs băieți buni, bagă Mihai la un loc și femei și bărbați.
    – Știu, știu! se uită Ivona către cer. Ai uitat să-l chemi și pe portar.
    – Și-a rupt piciorul ! îndrăznește Mihai să glumească chiar și sub amenințare, și-apoi se-apleacă docil să-i fie mai ușor nevestei lui să-i care polonice-n cap.
    – Băi, băi, băi! se panichează Costaș văzând că Ivoneta chiar dă, nu glumește, și eu asist scena extaziată, cu gura până la urechi.
    Erau savuroși, acești prieteni ai noștri. Ivona, inginer stagiar, cu doi copiii micuți, Andrei și Tiți ( Tiți, de la fetița tatii ), se zbătea să rămână pe linia de plutire a decenței, cu un salariu mizer ( cum aveam cu toții ) din industria ușoară, și un soț de-o bunătate și dărnicie care depășea „ cămașa de pe el”.
    Era genul acela de persoană ( foarte necesar în acele vremuri, când noi aveam rețete ca:„ ghiară de pui crocantă, la cuptor” ), care făcea rost de absolut orice, oricând. Doar că, așa cum făcea rost, așa și dăruia.
    „ Știi cum face, Paula? îmi spunea ea cu ochi măriți ca de groază. Merge cu nesimțiții ăștia ( aici nici nu mai trebuia specificat că era inclus Ciobi ), își termină banii lui, apoi împrumută de la ei, ca să le mai dea de băut. Și ei îl împrumută! ”
    „ Știu, Ivoneta, știu. Că de-ăsta am și eu. Dar ne-am îndrăgostit de ei, de bunătatea lor, și-acum n-avem ce face, trebuie s-o-ndurăm ”, o enervez și eu cu râsul meu senin.
    Odată ajunși în Hunedoara, Mihai se adaptase orașului de parcă aici s-ar fi născut. Era oricum, genul de persoană sociabilă, foarte iubit de toți, și mai ales de toate. Ivona era mai retrasă, sobră, dar avea el grijă s-o arunce în tot felul de vâltori ale vieții, în care ea, până la urmă, incepea să inoate cu un zâmbet fin de : „ asta este”.  La un moment dat, a trebuit, moldoveni până în prăsele, să invețe ungurește. Andrei, îngrijit în timp ce ei erau la serviciu de o vecină, începuse să-și construiască dulce, primele propoziții. Problema era că nimeni nu înțelegea ce spune. Și a trecut o vreme până au realizat că li se vorbește ungurește.
    – I put a spell on youuuuu, ies eu din bucătărie urlând și legănându-mă lasciv, când aud Creedence.
    Cheful era încă la început, toți stăteau cuminți, cu paharele de vin într-o mână și țigările în cealaltă. Erau vremuri când absolut toată lumea fuma și toată lumea se îmbăta. Nu era la modă „ trăitul sănătos”.  Noi aveam alt țel : atât cât trăim, să trăim frumos.( Mărturie îmi e faptul că jumătate din cei din povestire sunt morți și nici noi, ceilalți, n-o ducem prea bine. Dar am trăit frumos! ) Și eu am fost chiar mai norocoasă : am aflat la timp că viața nu în ani se numără, ci doar în clipe.
    Era toată gașca noastră acolo. Emil Sevastre cu Geta, Nicu Pojar cu Lili, Carmen Vlasici, Viorel Gorgan, Ciobi ( scris românește ), Virgil ( din fericire, singur, fără nevastă ), dar erau și tot felul de oameni pe care Mihai îi invitase cu pornirile lui de „ hai să ne distrăm cu toții”. Era și vânzătoarea de la Alimentara, care-i dăduse „ pe sub mână”, cârnații.
    Ciobi își spunea poveștile, gen :
    –  Îi spun chelneriței, care îmi trântește paharul cu vodcă pe masă : „ Băi asta, tu la gară o să ajungi !”, ( adică nu o să mai servească la Oltul, lumea selectă, va ajunge vai și-amar de capul ei, să servească altfel de bețivi). Și ce credeți?! întreabă el retoric, pentru că absolut toată lumea știa răspunsul ( cred că și vânzătorea de la alimentara). Pe cine credeți că văd eu, în gară, când am plecat săptămâna trecută în delegație?
    Da. Mare mister.
    Avea totuși, Ciobi, un farmec aparte. Își îmbrăca de fiecare dată, altfel, poveștile, de până și eu, care nu eram un mare fan al lui , îl ascultam fascinată. Insurat fiind, era un nefamilist convins. Mai mult decât misogin, considera femeile doar păpuși gonflabile . Dar, carismatic, îi cam făcea pe bărbații noștri să-și dorească să petreacă mult timp prin baruri cu el. Știți genul. Peste tot în lume, există câte un Ciobi.
    Dansez aproape singură, cu un Costaș care-și începe dansul cu mine ( un fel de twist cu aplecări genoflexiare ) și veșnic mă uită și se întoarce spre alte partenere. Până începe „Lookin’ out my back door”, când Gorgan sare de pe canapea și-ncepem rock-ul care îi face pe toți să-și ridice picioarele și să se lipească de pereți ( nu în același timp, și nu aceleași persoane :)) ). Din fericire, Ivoneta nu avea obișnuitul dulap maroniu lăcuit, cu vitrină de sticlă, după care tronau îngerașii albi care se țin de puță.
    Mihai, cu sticlele de vin în mână :
    – Băăă, am adus o damigeană de 50 de litri de vin de Odobești ( ăsta era și motivul chefului ad-hoc ). Nimeni nu pleacă de-aici până nu se golește!  urlă el, și-apoi se uită către ușa de la bucătărie sperând din tot sufletul că Ivoneta nu l-a auzit.
    Aveam două feluri de chefuri. Unele cu dansat toată noaptea și altele cu cântat ( Costaș la chitară și noi behăiam pe lângă ) și spus povești. Nopți de poveste… În funcție de persoanele cu care eram. Elementul comun era, că în toate ne bețivăneam. Dar nu am nici măcar o singură amintire cu beții urâte, turmentate, borâtoare sau violente.
    De un fel de violență, am avut, totuși, parte în noaptea aia.
    La un moment dat, Cornel Tabacu (un tip înalt, atingea doi metri, ca popa ), care ieșise nu știu ce să facă, intră val vârtej în casă, cu o față speriată. După el, imediat, bubuie ușa :
    – Miliția!
    Nu știu ce făcuse, nici nu știu dacă m-a interesat vreodată ( era clar genul care atrage ca un magnet, epoleții ).
    În două minute, vrăjiți de Mihai, milițienii erau cu chipiele sub braț și mâinile ocupate cu pahare cu Odobești. De ei am scăpat mai greu decât de vânzătoarea de la alimentara.
    Când au plecat, cu sticle și cârnaț invelite cu ziare pline de chipul lui Ceușescu, toată lumea sare pe Cornel că :
    – Bă, da mai liniștește-te și tu, că numa prostii faci !
    Și, fără veste, Cornel se întoarce spre îngrijorata lui nevastă, și-i trage o bărbătească, eroică labă, de-i întoarce, bietei femei, capul pe spate.
    Printre: „ Ce-ai cu ea, măăă?! Că n-a făcut nimica!”,mă uit la el siderată, și-apoi încep să râd ca proasta. Recunosc, chiar și acum, în timp ce scriu, iar mă bufnește râsul. Un râs cinic, cu fiori pe șira spinării. Discrepanța dintre fața lui umilă, speriată, cât timp miliția era acolo și fața plină de-o ură masculinizată, după ce plecaseră, mie personal, mi s-a părut hilară. Persoana care putea să-i redea demnitatea de bărbat feroce, era acolo, la-ndemână.
    Nu am avut niciodată prea multă înțelegere pentru femeile maltratate. Crescută intr-o familie violentă, neavând de ales, asta am învățat : într-o relație ai de ales!
    Alege !Și credeți-mă : chiar se poate trăi frumos!

Chiar dacă pleci

– Ce te chinuie pe tine, iubirea mea? își apropie ea milimetric fața de-a lui, voind parcă să-i intre în creieri.
`„ In special, tu, cotropitoarea mea iubită”, i-ar plăcea să-i poată spune, dar nu riscă. Știe prea bine cum se poate transforma dulcea lui nevastă din înger, în balaur.
– De ce te-ndepărtezi de noi?
Alege să nu-i răspundă și tace.
„Nu mă îndepărtez de nimeni, nici de ea, nici de copiii. Îi iubesc pe toți trei cu toată ființa mea. Și ea știe. Dar este atât de posesivă, că fiecare ieșire a mea cu prietenii , pentru ea e ca o trădare”.
Îi vede tristețea și-ar vrea să-i poată povesti  (ca la începutul căsniciei lor ) că nimic rău nu se întâmplase când se întâlnise cu băieții.
„ Oare?” i se ghemui un gând, amintindu-și de privirea lungă și promițătoare a Ioanei, de zâmbetul și mirosul ei fin, când trecuse pe lângă el, atingându-l ca din greșeală cu sânii.
„ Bă, da fraier ești!” îi spusese Csabi, care observase scena. Îți vin astea cu chiloții în mână și tu le ratezi.” Râsese atunci, să nu se dea de gol cât de tare i-ar fi trebuit-o.
Simți că-l arde-n spate privirea soției:
– La ce te gândești tu acum, iubirea vieții mele? Sau la cine? aproape că-l sperie ea, ca de atâtea ori când se simțise vulnerabil în fața perspicacității ei de-ai ghici  gândurile.
– Te-ajut la ceva? își alungă el excitanta moleșeală din amintiri.
– Na, na , na! Vrei s-o ștergi! Nu, dragul meu, nici nu m-ajuți, dar nici nu ai să pleci.
– Mă duc s-arunc gunoiul. Oricum o să faci scandal.
– Nu de scandalul de acum trebuie să te temi. Teme-te doar de ziua în care nu o să-mi mai pese că pleci, sau că rămâi.
Și-aproape c-o urî în clipa aia pentru suferința ei atroce. „ Vreau doar să ies la o bere cu băieții. Nu-i drept să mă faci să mă simt atât de vinovat. Altădată înțelegeai nevoia de independență ”. Altădată…
Și-ar fi dorit să fie Ioana în locul ei ? Găndul aproape că îl sperie. Nu. Categoric nu. Bărbații, mai mult decât femeile, atunci când își iau nevastă pentru că o vor foarte tare, o fac pe viață. Celelate femei, sunt doar aventuri și-atât.
Doar că îi era foarte dor de vechea lui nevastă, care-și înfigea mâinile în părul lui :„ Pe mine să mă iubești acum, aici, pe veci !”
Îi era dor de râsul în cascade, de dulceața mârlăniilor din sinceritățile și indiscrețiile ei. Și : „ Uite, uite!” îl strângea ea de mână, învinețindu-l cu patos, cu ardoare, doar pentru că vedeau amândoi, mahmuri, un răsărit de soare.
Și a plecat.
Și iarăși ea a avut dreptate. A venit ziua când ei nu i-a mai păsat nici când pleca, nici când rămânea.
Și totuși…
Când a adormit, fără să-i fie somn, fără să fie obosit, în ea s-a cuibărit. Și-l duce-acum cu ea, i-arată fiecare răsărit de soare, i-arată căt de minunați îi sunt copiii, i-arată cum s-a luminat planeta de când au apărut nepoții…
I-arată că iubirea nu se termină-ntr-o zi, chiar dacă pleci.
Iubirea e eternă….

 

Frica

Simte miros jilav de mucegai și își chinuie ochii să vadă ceva, orice, în întuneric. Un tremur violent i se răspândește prin tot corpul și-ncepe să pipăie în jur , ezitantă, de teama a ce ar putea să găsească. Din ce-și dă seama e așezată pe-o saltea uzată și scorțoasă, pereții sunt umezi, cu miros de beci. Își încrucișează brațele peste piept să oprească într-un fel valul de tremur. Ascultă întunericul dens. Nimic. Nimic nu se-aude. Vrea să se ridice să pipăie mai departe în jur, măcar spațiul să-l poata estima, să se poată localiza, dar picioarele n-o ascultă. I-e teamă să strige, i-e teamă și să plângă. Incearcă aproape cu deznădejde să se concentreze, să-și amintească ceva ce-ar putea explica de ce e aici. Nimic. Dumnezeule mare, nimic!
Parcă acum câteva secunde era în casă, pregătind-se de întâlnirea cu cel pe care și-l dorea atât de tare. Își amintea entuziasmul cu care își alegea hainele după ce se machiase, îi revenea chiar și zâmbetul ușor rușinat cu care își alesese lenjeria de corp cu gândul care o înfiorase :„ cine știe, poate…”, imaginându-și buzele lui pe pielea ei și mâinile febrile mângăind-o tandru. Și muzica dată la maxim.
Atât își amintea. Niciun zgomot, niciun intrus, nicio spaimă, nimic ce ar putea fi dus la starea ei de-acum.
Cu măini tremurânde își pipăie lenjeria. Da. Cu asta se îmbrăcase. Cea galbenă, dantelată.
Încep să-i curgă lacrimi:„Ce-i asta? Ce mi se întâmplă?!”
„ Nu! Nu-ți pune întrebări încă. Așteaptă să treacă tremurul. Calmează-te și-ai să-ți dai seama. Trebuie să existe o logică. Până atunci, gândește-te la ceva frumos. Gândește-te la el…”
Își amintește cum i-a auzit râsul, înainte de-a îi vedea fața. Un râs cald, plin de încredere în sine. Și, când a întors capul și l-a văzut, a simțit cum ceva fără nume îi străbate tot corpul. „ El e”, părea că-i spun toate gândurile ei. „ El e”, simțise ea un impuls să meargă către el, de parcă atunci se revedeau dintr-o altă viață, dintr-o altă lume.
Se stăpânise totuși, uitându-se în jur după un loc în care s-ar fi putut uita la el, fără să o observe. Un gând aproape de panică pusese stăpânire pe ea: „ să nu plece. Să nu îl pierd!”
Erau în curtea facultății, dar el nu părea a fi student. Nu părea a fi student. Nu părea a fi student. Nu părea a fi student…
Ce mi se întâmplă?! Ce-i asta?! Ce mi se întâmplăăăăăă?! o trage  întunericul înapoi, aproape ca o ființă.
I se pare că aude un zgomot și-și oprește respirația, ascultând. Dens, opac, doar sunetul tăcerii.
– Hei…, încearcă ea timid, speriindu-se de vocea ei. Hei ! prinde curaj. Heeeeei! aude ea ecoul, care o face să se ghemuiască de groază. Încăperea era imensă. Ecoul era ca de peșteră.
Începe să plângă, mai întâi jelitor, ca un bocit, și-ajunge aproape de urlet, razbătând aproape duios:
– Hei…. Nu-i nimeni aici? Te rog…Te rog…
Și nimeni nu-i răspunde.
Se-adună-n ea, cu teamă, și încă suspinând își spune, fără să poată să creadă nicio clipă: „ Fii tare. Rezistă. Ceva trebuie să se întâmple.”
Dar știe că orice ar fi să se întâmple, de bine nu va fi. Coșmarurile nu se termină cu happy end.
Simte un miros ciudat, ca de friptură și-ncepe s-adulmece ca un câine. Și-n timp ce se târâie în patru labe își dă seama că a uitat de frică.
„ Asta să fiu până la urmă? Un animal flămând? Mi se dă mancare și devin docilă?”
Orbecăind cu mâinile întinse, atinge un fel de castron din tablă și lângă el o gamelă cu apă. Se târăște-napoi, în direcția unde știa că e patul și-n timp ce mănâncă îșî dă seama cât îi fusese de foame.
Se bucură, chiar, de gustul mâncării, amintindu-și cum își făcuse ea un obicei de a bea cafea ieftină cel puțin două zile pe săptămână, ca să simtă apoi adevăratul gust al celei bune. „ Ne obișnuim cu binele și-l ducem în banal ”. „ Trebuie să ne-ntoarcem la rău , ca să…”
„ Doamne, Dumnezeule, de când sunt eu aici?” și-apoi, ca fulgerată: „ Cine a adus mâncarea? Cum a adus-o fără să aud și fără să văd vreo lumină?”
Și crește în ea, gigantic, o altă teamă, mai rea, mai crâncenă decât cea de dinainte.
Întunericul prinsese viață!

Pagini de jurnal

„ O amețeală continuă. Fără să pot gândi, mă durea adânc. Simțeam o nevoie bizară să cer iertare, fără să știu cui, fără să știu de ce.
Aș fi vrut să mă ridic și să plec, dar picioarele nu mă ascultau, trupul întreg îmi amorțise crispat într-o așteptare mută de mai rău.
Și oare putea fi ceva mai rău decât să te văd pe tine cu ochi tulburi de bărbat excitat, chipul cu priviri și buze umezite și trupul cabrat al femeii de lângă mine,  prietena mea? Să vă privesc  ca un spectator din afara tulburării voastre și să încerc să mă comport firesc. Firesc!
Încercam să-mi dau seama unde greșisem. Față de tine. Față de ea.
Îmi simțeam umilința bântuindu-mi prin oase, prin sufletul mânjit de privirile voastre furișate și vulgare. Vulgare atâta timp cât eu eram acolo, între voi.
Poate… Poate mă înșel? Să fie doar gelozia? Spaima de-a nu fi părăsită, adânc convinsă fiind, că nu voi putea avea niciodată calitățile prietenei mele ?
Gelozia singură, fără nimic altceva precis, fără nimic real?
Nu. Erați acolo, în fața mea, ca pe un ecran obscen.
Unde am început eu să alunec? Unde am început să cobor din tine?
Și nici măcar nu puteam plânge. Durerea nu doare. Lacrimile dor, tristețea doare, singurătatea doare…
Durerea nu doare! ”

Paginile jurnalului meu sunt îngălbenite de vreme. Și totuși eu încă mai simt durerea de-atunci.
Bineînțeles că l-am mai văzut pe soțul meu, de-a lungul vieții noastre împreună, cu zâmbetul ăla, puțin tâmp, de bărbat excitat. Nici nu cred că ar fi fost normal să nu fie așa.
Dar când sunt implicate persoanele pe care tu le iubești cel mai mult pe lume, doare. Doare al dracului de tare. Și durerea rămâne.
Cu toate astea, nu am încetat vreo clipă s-o iubesc pe prietena mea. O înțelegeam mai bine decât s-a înțeles ea însăși vreodată. Femeile frumoase au o nevoie continuă de confirmare, de admirație. Se vede la ele un fel de consternare când un bărbat este atras de una mai puțin arătoasă ca ele, și-acel bărbat va deveni ca o obsesie, ceva de cucerit, chiar dacă lor nu li-l trebuie. Pentru mine, soțul meu însemna mai mult decât aș putea explica vreodată în cuvinte, așa că am să spun simplu: viața mea toată, pentru ea, doar un bărbat ciudat care nu părea atras de nurii ei. Și asta trebuia rezolvat.
Întotdeauna am fost de părere că într-o relație, față de tine, partenerul tău este singurul vinovat într-o astfel de situație. Nu puteam fi de acord cu femeile care povesteau că s-au dus la „ curvă ” și-au luat-o de păr, cu toate că puteam înțelege. E mai simplu să crezi că o străină este vinovată de un eșec al tău.
Doar că ea, pentru mine, nu era o străină…
Nu știu dacă s-a întâmplat vreodată ceva între ei. Imi doresc să cred că nu. Și nu pentru că aș crede în fidelitate ( toți suntem într-un fel sau altul, infideli). Și nu pentru că aș crede că prietena mea si-ar fi dat seama cât rău imi poate face, sau că i-ar fi păsat,  ci doar pentru că soțul meu era un om profund cinstit și bun. Cred că pentru el a fost doar o joacă. E greu să nu te joci când terenul e atât de atrăgător.
Dar… Gândindu-mă acum că prietena mea se va recunoaște, va ști că despre ea e vorba, dar nu-și va aminti nimic din ziua aceea, m-a fulgerat un gând : dacă și eu , vreodată, am făcut pe cineva să sufere și nu îmi mai aduc aminte?!
Pentru că sunt convinsă că toți, absolut toți, vă veți recunoaște în povestea mea. Toți cei care ați iubit sau iubiți acum, vă amintiți, ca mine, o zi în care ați suferit și voi.
Și-atunci, sfânta matematică a vieții nu mă lasă să trec așa ușor și simplu mai departe. Dacă toți suntem de partea celor chinuiți, cine sunt cei care chinuie?
Și răspunsul, matematic, e logic : tot noi. Toți.
Și-ncep, cu onestitate, să-mi amintesc.
Da. Am avut și eu momente când aveam nevoie să-mi recapăt încrederea-n mine. Am flirtat, am chițăit și eu cu alți bărbați, fără gânduri de dus la capăt o aventură, ci doar ca o joacă. Și dacă atunci, când eu mă jucam, cineva suferea cumplit?
E bine să te cunoști, să fii sincer cu tine? Nu, nu e bine. Nu vrem să extrapolăm răul din noi, vrem să credem că noi nu-l avem, noi suntem buni, doar ceilați greșesc.
Și dacă toți suntem de partea celor buni…

Botezul Anei

  • – El e Costică, minunatul meu cumnat. și ea e Paula, frumoasa lui nevastă, ne prezintă Oltea celor câțiva invitați care veniseră mai devreme.
    De când veniserăm în București, auzeam pentru a nu știu câta oara „ frumoasa Paula”. La început, plăcut intrigată, chiar credeam că ei mă văd frumoasă.
    Din fericire (sau poate din păcate), am fost de când mă știu un om foarte realist. Mi-am știut perfect și calitățile și defectele. Nu am fost, nici măcar în tinerețe, vreo frumusețe care să-ți taie răsuflarea. Eram doar banal drăguță. Așa că acest apelativ, repetat, m-a pus bineînțeles pe gânduri. Și-apoi mi-am dat seama (sau cred că mi-am dat) de ce o tot fac cei din jurul meu : nu reușeau, săracii, să-mi găsească o altă calitate. Probabil nu înțelegeau de ce m-a luat Costică de nevastă și se gândeau, ori că-s foarte bună la pat, ori că el mă vede, totuși, frumoasă. Nu. Nu eram. Nici una, nici alta. Dar nu puteam să-i condamn, pentru că nici eu nu înțelegeam. Trecuse peste dezacordul total al familiei, peste dezaprobul încruntat al mamei lui: „ câ nu de-așeea te-am țânut atația ani prin  facultăți!”, și se însurase cu una dintre sutele de banale muncitoare, needucate, din fabrica de încălțăminte. Da. Cenușăreasa. Doar că eu nici măcar harnică nu eram.
    Recunosc, eram profund impresionată de toți invitații ăia. Sabina, regizor la teatrul nu știu care, soțul ei, director pe nu știu unde. Producători, scenariști,actori, mulți dintre ei, ceva cu platoul. Mă băgam în Costică, aproape ținându-l de mână prin casă : „ ce mult se iubesc…”
    Ada. sora Oltei, actriță la Iași, domina audiența cu verva ei debordantă.
    Venise la noi de un Revelion, cu vreo două zile înaintea celorlalți, și în astea două zile ne facuse, doar mie și lui Costică, toată reprezentația de pe Broadway, de una singură. Se băga intr-un spațiu mic dintre perete și bibliotecă ( norocul ei că făcusem curățenia de sărbători), și ieșea de-acolo ca din culise pe scenă, cântând din toți bojocii, sacadat și ritmic : „Se schimbă gardaaaaa la Buckingham ” ( Buckingham-ul fiind scurt, parcă taiat de sabie). în loc de baston sau sceptru ( nu știu exact ce-ar fi trebuit să fie) manevrând o impresionantă umbrelă. Și-apoi o interpreta pe regină.
    Cu o vară înainte, făcuse turul României, împreună cu prietena ei, cu autustopul. Prietena ei, provenea dintr-o familie foarte bogată ( cu toate că pe ea nu se vedea asta, era cam urâțică, și nu știu de ce, pe ea, hainele păreau cam uzate), și Ada, ca să ne convingă, ne-a spus, retrăind o uimire aproape copilărească:
    – Ăștia au tacâmuri pentru pește la masă !
    Au ieșit din turul ăla povești pentru trei generații. Totuși, ce o impresionase pe ea foarte tare, ca o concluzie, a fost că unul dintre șoferii care le dusese până intr-un sat uitat de lume, le-a urat la despărțire: „Să vă dea D-zeu, fiecăreia dintre voi, câte un soț cu două pule!”, se apleca Ada, în prag de isterie de atâta râs. „Nu știu ce a văzut individul ăla la noi, de-a simțit el nevoia să ne ureze așa ceva.
    Personaje extrem de interesante, erau și mătușile de Cluj. Mătușile de la Cluj, fiind deja ca numele lor propriu, comun, pentru că tot ce făceau, făceau împreună, de parcă ar fi fost siameze. Se așezau deodată, se ridicau la fel, mergeau la fel. Când una dintre ele făcea vreo afirmație plină de siguranță și înțelepciune, cealaltă asculta, dădea, inițial, aprobator din cap, și-apoi, plină de indignare : „ Ce spui tu aicea, dragă?!  Văd că nu te mai prea țin neuronii!”
    Și urma o polemică față în față, până una dintre ele pleca enervată la culme. Cealaltă se uita nedumerită la noi, parcă vrând o confirmare că ea e cea deșteaptă, și-apoi fugea repede, repede s-o prindă din urmă.
    Mie îmi vâjâiau creierii de atâta noutate, de oameni ciudați, din punctul meu de vedere ( provincilă obișnuită cu un fel de simpliatate caldă), mult prea sofisticați și cu gesturi teatrale. Și totuși, personajul care capta ateția tuturor, părea să fie un copilaș de vreo cinci-șase ani. Un băiățel drăguț, dar care, văzând că i se dă atâta atenție, începuse să se comporte cam ca D-l Goe.
    Găsise în biroul Oltei, o mașină de scris ( lucru foarte rar în vremurile alea) și scrisese o poezie: „ Mă uit pe stradă și văd o bicicletă verde. Mă uit pe stradă și mai văd încă una. Mă uit pe stradă….” Și se crează un fel de agitație cu gesturi ample, priviri indreptate către ceruri. măini apăsate pe piept în formă de cruce…O, doamne! Ce talent! Câtă precocitate!
    Una dintre actrițe îi smulge foaia din mână, se urcă așa încălțată pe canapea ( făra să se dezechilibreze!) și-ncepe să ne-o recite cu  multe pauze și cu mult suflet:
    – Mă uit pe stradă ( pauză și priviri adânci în ochii fiecăruia în parte)
    Și văd o bicicletă verde ( devine tonul ușor ridicat de uimire)
    Mă uit pe stradă și mai văd încă una ( ajunge tonul aproape de consternare)
    Mă uit pe stradă…( aici totul devine de-o tristețe sfâșietoare )
    Eu sunt la un pas de-a o rupe cu neamurile mele intelectuale, pentru totdeauna, pentru că râsul meu în hohote mi se bulucește pe ochi, pe nas, pe gură.
    Mă refugiez în camera unde Ana, un bebeluș cu ochi imenși, gângurește dulce cu un pumn mic îndesat în gură. Când simte că nu mai e singură, incepe să dea fericită din picioare până își dă jos păturica, Și-apoi, după ce mă caută pe pereți, pe tavan, prin aer, dă cu ochii de mine, mă fixează o clipă și , plină de fericire, îmi intinde și mie un degețel cât o gămălie.
    Voi revedea acei ochi , doar peste foarte mulți ani, la fel de negri și la fel de intenși. Nu pentru că aș fi râs la acel botez, ci doar pentru că viața, distanțele, te despart uneori și de persoane care-ți sunt dragi. ( Dar asta este o altă, întreagă poveste).
    Dintr-un colț al camerei, se aude un sunet șoptit, ca un plâns. Mă uit, și-o văd pe Ioana, sora mai mare a botezatei.
    – Ce faci tu, singură aici?
    Cu ochi înlăcrimați și botic cât casa, nu-mi răspunde. Imi dau seama ce s-a întâmplat. E o victimă a D-lui Goe. Ea chiar e un copil extrem de inteligent și talentat, care acum nu-și mai găsește locul în propria ei casă, din cauza celuilat copil. Nu știu cum s-o consolez. Probabil nici nu cred c-aș putea.
    O durere nemărturisită, e o durere pe care trebuie s-o duci singur.
    În bucătărie, aflu  de la Mătușile de la Cluj, ce-i cu Goe. E fiul unui forte apreciat actor, Dragoș Pâslaru. Minunat actor.( Abia acum, când scriu, îmi dau seama că nu am mai auzit nimic despre el, de foarte mulți ani. Păcat. Mare păcat.)
    Trec prin hol, tocmai când cineva bate la ușă. Deschid.
    – Sărut mâna. Eu sunt Dragoș, se prezintă el simplu.
    – Eu sunt Paula, frumoasa nevastă a lui Costică, mă mănâncă pe mine undeva.
    Bietul om, se oprește o clipă cu mâna în aer, și-apoi o strânge, totuși, pe cea întinsă de mine. A vazut el multe, probabil, la viața lui intensă. Ce mai contează încă o nebună.
    Când intră in sufragerie se-aud ropote de aplauze.
    – Voi sunteți nebuni! ripostează el. Stați măcar să spun o poezie, ceva, un monolog, incepe el să râdă.
    – Apropo de poezie. Hai să-ți arătăm ce  operă de artă a scris fiul tău.
    Citește curios de pe foaia întinsă:
    – Terminați mă, cu prostiile. Ce artă?! E o tâmpenie, spune el, devenindu-mi dintr-o dată, foarte drag. Lăudati-l și voi, că a scris corect, nu-l încurajați la eșecuri în viață.
    Și văzănd atmosfera ternă, de cenaclu :
    – Dă-mi să beau, Stelică! strigă el, aproape ardelenește. Hai să ne-mbătăm ca porcii!

1. Cafeneaua

Mă uit la el uimită. Nu vrea să joace șah cu mine și gata. Nici măcar nu-mi explică de ce. Până acum nu-mi prea refuzase nicio dorință. Și-atunci, ca orice nevastă răsfățată, mă enervez:
– Să știi că plec de-acasă! Am eu cu cine să mă joc! folosesc eu un ton ambiguu, adică, cine știe, mai sunt bărbați pe lume.
– Pleacă, îmi spune fără să zâmbească.
Mă-mbrac plină de draci, sperând că voi auzi totuși „ hai să ne jucăm”. Trag de timp, mă uit la el cum citește impasibil, și mă enervez și mai tare. Ies din casă, încă sperând că voi auzi o ușă deschizându-se, cu tabla de șah sub braț. Când ajung în stradă, aproape mă bufnește râsul:„ no, unde mă duc eu acuma?”. Nu prea e oră de făcut vizite pe la prieteni, care probabil abia au ajuns de la serviciu și stau și ei la masă. Merg totuși grăbită, de parcă ce de treabă am eu. Acasă nu pot să mă întorc și dacă știu că bat orașul ăsta pe jos, câteva ore. Ce dracu nu m-oi fi dus eu în altă cameră și să bufnesc de-acolo, plină de indignare, cum fac de obicei? Na, plimbă-te acuma!
Ajung în celălalt capăt al orașului și mă uit la ceas. N-a trecut nici măcar o oră, așa viteză i-am băgat. Mă mai plimb, ce dracului să fac.
Simt de-odată un miros divin, de cafea la ibric și de tutun, și-mi dau seama că sunt lângă cafeneaua unde veneam cu prietenii, în cealaltă viață. Viața de nemăritată. Misterioasa, minunata mea, cafenea întunecată.
Intru. Par foarte sigură pe mine, cum intru eu așa, neînsoțită, de parcă tot singură prin baruri îmi petrec eu viața. Îmi obișnuiesc ochii cu întunericul dens, afumat, și văd că mai toate mesele sunt ocupate. Singură la o masă, o doamnă in vârstă:
– E liber?
– Sigur. Ia loc, îmi zâmbește ea de parcă pe mine m-ar fi așteptat. Ce-i cu tabla aia de sah?
Încep să râd și-i povestesc necunoscutei, cu lux de amănunte, despre nedorita mea aventură. Îi povestesc cu ușurința cu care ne destăinuim străinilor pe care știm că nu-i vom mai întâlni vreodată.
– Si-acuma, în loc să-l pedepsesc pe el, fac eu bășici în talpă. Și nu l-a interesat deloc unde am să plec.
Râde, ușor gâjâit, privindu-mă cald.
– Da ești bună la șah?
– Nici pe departe. Dar aș putea fi, ridic eu tonul în atmosfera de liniște grea din cafenea.
Și-mi continui confesiunile:
– Ciudat e că nu-mi doream în fapt să joc, doar că-l iubesc atât de tare, încât devin îngrozitor de posesivă. Nici nu știu cum să respir fără el. Și cititul lui, îl ducea foarte departe de mine. Eu, și când citesc îl iau cu mine. El nu. Mă părăsește. De multe ori…
– Îmi amintesc. Vag, răde ea, dar încă-mi amintesc cum e să iubești așa. Și nu cred că-ți dorești șă-ți spun tot ce știu eu despre o astfel de iubire. Tu ești la început. Eu i-am trăit sfârșitul…
– Ai grijă! îmi caută ea deodată, adânc, privirile prin întuneric. Ai grijă!
Îi simt în voce o îngrijorare mai mult decât ciudată. Ca și cum ar fi dorit să îmi transmită, peste generații, secrete neștiute.
M-a speriat atât de tare întărâtata șoaptă, încât mi-a venit pe loc să mă ridic și să plec. Dar am știut și-atunci, ca și-n alta dăți, când viața mi-a dat o șansă, că așa ceva nu merită pierdut. Ce simt eu acum, în prezența femeii ăsteia bătrâne și ciudate, e una din experiențele pe care le cauți uneori, și n-ai cum să le găsești.
– Ce vrei să spui? îmi aud glasul, sincer  nedumerit, și ea începe să râdă iarăși:
– Eram sigură că o să vrei să mă confrunți, că n-ai să fugi. Știi ceva? Hai să mai comandăm o cafea și în zațul ăsteia de-aici, o să-ți ghicesc eu viitorul.
Îmi vede încruntarea și ridică mâna, ca un semn de așteptare:
– Știu. Știu că nu crezi în ghicitul în cafele. Din ce mi-ai povestit în jumătatea asta de oră, știu că nu crezi în multe lucruri, în care alții cred. Dar mai știu ceva…
– Ce știi? îmi aud inima bătând altfel, ca la o speranță de ceva dorit și neștiut. Ești psiholog? am eu zâmbetul ăla, ușor timid, de parcă ar trebui să ne dorim amândouă, ca eu să fi ghicit.
– Nu, îi aud eu iarăși râsul. Sau cel puțin, nu cu acte care s-o ateste. Dar cred că toți oamenii pe care-i interesează soarta celorlați, pot fi numiți așa. Deci, s-ar putea să fiu.
– Cum te plătesc? intru eu în fascinantul joc.
– Tabla de șah, bineînțeles!
Și când râdem, râsul nostru seamănă, cumva firesc.
– Cu ce să-ncep ? învârte ea ca un expert ceașca, creând forme abstracte în porțelanul alb.
– Căți copii o să am?
– Doi. Vei avea doi băieți, se-ncruntă ea la ceașcă, fără să ezite. Vor fi ai tăi, mă privește ea lung. Îi ai deja în tine, îi duci cu tine.
– Mă gândesc eu, așa, că știi cât ești de ciudată, încerc eu să-i depășesc profunzimea vocii.
– Ai mai fi stat tu, cu mine, la cafea, dacă nu eram? se uită la mine ca pe deasupra unor ochelari imaginari.
– Mă-ntreb și eu…
– Și-acuma o să-ți spun, o să-ți spun, tânăra mea șahistă, despre iubirea ta. Am să-ți spun, chiar dacă știu că nu o să mă crezi, că nu o să m-asculți. Am să-ți spun cum ai să arzi cu ea, cum ai să o transformi în scrum…
N-o cred. Mă uit la ea, aproape rugătoare, și-mi simt în voce lacrimi.
– Spune-mi !
Mă privește lung, pune ceașca de cafea încet pe masă și-mi ia o mână între palmele ei :
– Nu el va înceta să te iubească, ci mult mai grav: tu n-ai să-l mai iubești pe el. Putem iubi pe cineva care nu ne mai iubește, dar când ne pierdem noi iubirea, ceva în sufletul nostru moare pentru totdeauna. Rămâi ca un copac uscat, aproape fără viață, doar cu amintirea sevei și-a culorii, fără să mai simți freamătul. Și în freamătul ăsta, draga mea, stă toată magia iubirii.
– Da, am tot auzit povești dintr-astea, cum că dragostea nu ține mai mult de trei-patru ani. Doar că dragostea mea nu e bazată doar pe simțuri. Eu știu exact ce și de ce iubesc acel ceva din el. Și dacă am să ajung vreodată să nu îl mai iubesc pe el, va însemna că nu mă voi mai iubi pe mine.
– Noi două, exclamă ea lăsându-mi brusc mâna, am avea de povestit zile în șir, atât de bine ne înțelegem. La mine e explicabil : sunt bătrână și am trăit deja tot ce trăiești tu, cu atâta patimă, acuma. Dar tu de ce știi taine de viață trăită deja?
– Pentru că citesc din vieți deja trăite, îi răspund eu fără să pară că pe ea o interesează răspunsul la intrebarea ei retorică.
– Da, draga mea, ai concentrat intr-o frază scurtă un mare adevăr. Suntem cumva setați să ne iubim prin prisma celorlați. Ne place la noi, doar ce simțim că altora le place. Ai observat cum absolut toate persoanele de pe planetă, absolut toate, vor să se schimbe ?  se uită ea lung la mine ca să înțeleg exact importanța întrebării.
– Vrem să ne lăsăm de ceva, pentru că am observat noi că celorlați nu le place. Vrem să devenim mai buni, nu pentru că bunătatea ne-ar face nouă bine, ci pentru că am observat noi, că tuturor le place bunătatea. A celorlați ! ridică ea un deget începând să râdă. Paradoxal, ne putem iubi pe noi înșine doar când altcineva ne iubește. De aici cultul iubirii pentru mamă. O iubim pe ea, ființa care se presupune că ne iubește necondițiionat, ca să ne putem iubi pe noi.
– Și dacă pe ea n-o putem iubi ? Dacă ea chiar nu merită iubirea noastră?
– Atunci avem o problemă. O mare problemă… se uită ea în ceașcă, fără să pară că va mai explica cum e cu problema.
– Toată viața ta, e aici, în mâinile mele. O văd pe toată și n-am cum să te-ajut. Pentru că tu nu vei crede nimic din ce ți-aș spune.
– Cum să nu? De ce nu te-aș crede? Doar că nu cred că în ceașcă vezi tu viitorul meu. Cred că doar speculezi, fiind un bun analist al ființei umane. Și mai cred că multe dintre speculații se bazează, în fapt, pe experiența vieții tale. Pe tine ai vrea tu să te-ajuți. Și nu mai poți.
Se lasă pe spate, gata să cadă de pe taburetul roșu, și râde plin, înalt, făcându-i pe tinerii de la celelate mese să ne privească intrigați.
– Bine, tânăra mea prietenă anonimă. Las ceașca. Dar, ca să-mi merit, totuși, tabla de șah, am să-ți spun ceva , ce sper că-ți vei aminti peste ani și ani : doar când iubim, noi nu mai suntem singuri pe pământ. Ai grijă, ai grija de iubirea ta. E-așa usor s-o perzi… Și nici nu îți dai seama c-ai pierdut-o. Doar că te simți pustiu, și nici nu știi de ce.
Se ridică și când trece pe lânga mine, mă sărută ca o boare pe păr.
– Ai grijă la tablou! îmi spune ea pe ton șoptit, misterios. Și dispare în întunericul cețos.
Nu-mi amintesc nimic din drumul către casă. Știu doar că am intrat și el m-a luat, zămbind, în brațe:
– Unde umbli tu, iubiroi supărat? Și-apoi, privindu-mi fața:
– Ce s-a întâmplat? Ești cumva, ciudată.
Îi povestesc de cafenea, de conversație, de ce senzație de frig mi-a lăsat bătrâna. Și-apoi mă apropii de el, îi prind obrajii-n palme și mă inec în ochii lui frumoși și blânzi:
– Să nu mă lași, iubirea mea. Să nu mă lași  vreodată, să nu te mai iubesc.

A existat o poveste a unui tablou, pe care am să v-o spun altădată. Un fel de tablou al lui Dorian Gray. Cu suflet, nici măcar vândut, ci doar pierdut, așa, degeaba.
Și-mi amintesc acuma, toate astea, uitându-mă la alt tablou. Din care ajunge de departe, până la mine, iubirea lui, grija lui, zâmbetul lui.
Dacă ne-am ști viața dinainte, am putea proceda altfel? Am evita greșelile?
Eu cred  că nu. Și nu pentru că aș crede în destine. Doar că suntem ceea ce suntem, și-n funcție de tiparul nostru, unic, al fiecăruia, ne croim viața.
Iau tabla de șah în brațe, ca pe o caldă amintire, și-aud o voce ca o boare:
– Nu ai fost, draga mea, și nici nu vei mai fi, vreodată, singură pe pământ.

 

2. Crăciunurile mele

  • – Bage-le dracu sârmele-n cur! se revoltă nănașa Oegaru, când vede ca i s-au rupt pantalonii bărbatului ei în timp ce se cățăra pe un gard.
    Taică-miu se îneacă de râs:
    – Băăă, voi auziți ce zice muierea asta? Adică nu-i vinovat bărbatu-său care s-o-mbătat și se cațără ca prostu pe garduri. îi vinovat omu ala care si-o pus sârma ghimpată pe gard.
    – Păi ce mama dracului are de apărat? Dacă iei și tu o crenguța da vâsc, ce, îl sărăcești ? râde și nănașa. No lasă. Ioane, își consoleaza ea bărbatul, bine că ți s-or rupt la spate, că alfel mergeai la colindat cu hodrobelele pe-afară.
    – Nu-i mai trebuia țângălău, intervine Vasile, sună dintr-a lui.
    – La cât îi de frig, nu cred că-i mai sună lui clopoțeii, chicotește Mărioara.
    Astea erau crăciunurile din copilăria mea, când încă se mai păstrau obiceiurile de la țară. Se începea crăciunul de la noi de-acasă și-apoi plecam cu colinda pe la celelate neamuri. La fiecare-n parte ne opream la ușă, cântam plini de pioșenie câte-o colindă, trebuia să-i guști fiecăruia cârnații și caltaboșii :„ anu ăsta mi-or reușit mai bine ca niciodată, c-o fost porcu…” și-apoi se tot cântau colinzi: „ Aseară pe-nserate”, „La nunta din Gana Galilei”, „ O, ce veste!” și alte, multe, minunate colinde din Ardeal. Cântau cu patos, de parcă retrăiau fuga feciorei și nașterea pruncului și minunile puse în versuri ale lui Isus.
    Cristi, unul dintre verișori, se uita fascinat la Ionaș cum cânta el așa, cu voce minunată de tenor, trăind colinda cu lacrimi în ochi și concluzionează plin de uimire :„ ce gură mare are ăsta!”.
    Cu trecerea anilor, când eu, Lili și Ovidiu aveam și noi, la rândul nostru, familiile noastre, au încetat plecările de la o casă la alta. Noțiunea de a colinda se reducea la: întotdeauna începeam eu pe un ton plin, hotărât „ o, ce veste…” și n-apucam să mă tângui pe „minunaaaată”, că treceau toți pe un sacadat : „ să să nască, să să nască”. Ne adunam toți acasă la părinții mei și erau genul ăla de sărbători petrecute în familie, cu mâncat și băut până ți se-apleacă. Nouă nu ni se prea apleca, pentru că eram o familie rezistentă la astfel de evenimente. Călită. În Ardeal se-ncepe masa cu unul, două, trei pahare de pălincă și poveștile se țin pe fond de valuri chilimbarii de vinuri roșii, de vinuri aurii. Nimeni nu rămâne treaz și nimeni nu se-mbată.
    Nu i-au mai trebuit tatălui meu, în timp, alți colindători, decât ca o amintire a tinereții. Simțea că nu mai are multe lucruri în comun cu ei, și începuse-n timp să-și dea seama că doar copiii lui îl pot, în fapt, înțelege.
    Tuturor părinților le vine vremea când se agață de copii ca de o continuare a lor.
    Au venit apoi și crăciunurile în care eu mă agățam de copiii și nepoții mei, doar că eu nu voiam să continui o fericire a mea, ci doar să fiu martoră la a lor. Un martor foarte implicat. Pentru că împreună cu ei lipeam scotch pe mâță și ne tăvăleam apoi de râs, ca proștii, când biata pisică se târa cu priviri disperate : „ ce mi se-ntâmplăăăă?! ”. Împreună cu ei am făcut family harlem shake, și legi noi în Levicit. Când ajungea să spui un singur cuvânt ( sau doar Scufița Roșie ) și toată familia se-mprăștia de râs.
    Și au fost mulți oameni minunați cu noi, de-a lungul crăciunurilor noastre. Prietenii lor, prietenii mei. Și chiar și sfinți : Luca, Cipri  și cu… Fâcea.
    Crăciunuri…
    Vor trebui povestite, vor trebui detaliate cumva, undeva, pentru că prea au fost frumoase.
    Crăciunurile mele…
    Toate pline de beții frumoase, de zăpezi, de colinzi, de hohote de răs, de oameni minunați și de multă, multă iubire.
    Ca o poveste. Ca o magie…

Magia unei sărbători

  • Primul Crăciun de care-mi amintesc e cel de când aveam doar vreo trei ani. Locuiam în Stufit ( un fel de orășel muncitoresc făcut din cabane pentru țăranii veniți la Hunedoara să se angajeze în combinat ) și amintirile mele conțin multe sentimente, trăiri, pentru că obiectele încă nu aveau nume. Era mult alb în iarna aia și fulgii erau îngeri .
    Și tatăl meu zâmbea.
    Două păpuși cu rochii lungi, în carouri, atârnate-ntr-un  brad imens, ne priveau fascinate, pe mine și pe sora mea Lili. Și-un Moș Crăciun care semăna foarte tare cu vecinul nostru. Păpușile mi le aduc aminte ca pe ceva divin, un vis de frumusețe, iar pe moșul ciudat ca pe ceva înspăimântător, dar totuși magic. Toți copiii cam de vârsta asta sunt înspăimântați de moșii aduși de părinți, nu ca de o persoană străină, ci de nefirescul cu care sunt ei mascați pentru a-i păcăli  cu  bărbile din vată care încep să zboare când își încep seria de „ia”-uri : „Ia să vedem, ai fost cuminte ? Ia zi-i tu, moșului, o poezie!”.
    Când Alex avea tot cam vreo trei ani, i-am adus și noi, la rândul nostru, un astfel de moș. Și m-am regăsit în ochișorii îngroziți, în spaima și seriozitatea cu care dulceața mea de copil s-a executat și i-a spus moșului o poezie cu tematică:
    „ Colinde, colinde,
    puța mi se-ntinde
    de la rădăcină
    până la vecină.”
    La următoarele crăciunuri nu au mai fost păpuși în brad. Începusem să ne primim cu mult înainte de ajun, cadourile. Și erau tot mai ciudate : eu am primit, la un moment dat, un covor. Și Lili, pentru că a fost mai cuminte, multe perdele.
    Nu am suferit atunci, pentru că nu știam că ar trebui s-o facem și pentru că aveam adânc înrădăcinat în noi, banalul : „ voi nu meritați!”.
    Când am primit cadou de ziua mea, un televizor, am văzut că pe la alții Crăciunul era și o sărbătoare a copiilor, nu doar a cârnațului.
    Mai târziu am început eu să simt lipsa păpușii ca pe-o durere.
    Dar Lili nu. Ea nu era genul de persoană care trăiește în trecut. Își trăia viața c-un fel de frenezie, luând fiecare clipă așa cum îi era dată, pornind apoi de-acolo.
    Fără reproșuri, fără remușcări, fără dureroase aduceri aminte. Doar ea și dârzenia cu care înfrunata totul, de când avea două codițe cu fundițe albe și veșnicul ei zâmbet de învingător.Și-mi amintesc apoi, în anii care au urmat, nămeții și noi, neamuri vesele și multe.
    Nu erau beculețe chicioase, aliniate drept. Nu erau instalații în geam, care parcă urlă cu buze botoxate : „ uitați-vă la mine, cât sunt de frumoasă”. Ne lumina doar luna, stelele divin împrăștiate și lumânări calde. Erau gutui în geam.
    – Baje-le dracu’ sârmele-n cur! se revoltă nănașa Oegaru, când vede ca i s-au rupt pantalonii bărbatului ei în timp ce se cățăra pe un gard.
    În Ardeal se-njură cu patos și seninătate, se bulucesc diavolii intercalați printre cuvinte sfinte, uneori doar așa, în loc de virgulă.
    Taică-miu se îneacă de râs:
    – Băăă, voi auziți ce zice muierea asta? Adică nu-i vinovat bărbatu-său care s-o-mbătat și se cațără ca prostu’ pe garduri, îi vinovat omu’ ăla care și-o pus sârmă ghimpată pe gard.
    – Păi ce mama dracului are de apărat? Dacă iei și tu o crenguță de vâsc, ce, îl sărăcești ? râde și nănașa. No lasă, Ioane, își consolează ea bărbatul, bine că ți s-or rupt la spate, că alfel mergeai la colindat cu hodrobelele pe-afară.
    – Nu-i mai trebuia țângălău, intervine Vasile, suna dintr-a lui.
    – La cât îi de frig, nu cred că-i mai sună lui țângălauăle, chicotește Mărioara.
    Astea erau crăciunurile din copilăria mea, când încă se mai păstrau obiceiurile de la țară. Se începea de la noi de-acasă și-apoi plecam cu colinda pe la celelate neamuri. La fiecare-n parte ne opream la ușă, cântam plini de pioșenie câte-o colindă, trebuia, musai, să-i guști fiecăruia cârnații și caltaboșii :„ anu’ ăsta mi-or reușit mai bine ca niciodată, c-o fost porcu’…” și-apoi se tot cântau colinzi: „ Aseară pe-nserate”, „La nunta din Gana Galilei”, „ O, ce veste!” și alte, multe, minunate colinde din Ardeal. Cântau cu patos, de parcă retrăiau fuga feciorei și nașterea pruncului și minunile puse în versuri ale lui Isus.
    Cristi, unul dintre micii mei verișori, se uita fascinat la Ionaș cum cânta el așa, cu voce plină de tenor și ochi dați peste cap, trăind colinda cu lacrimi în ochi, și micuțul concluzionează plin de uimire :„ Ce gură mare are ăsta!”.

    Crăciunuri…
    Crăciunurile mele…
    Toate pline de beții frumoase, de zăpezi, de colinzi, de hohote de râs, de oameni minunați și de multă, multă iubire.
    Ca o poveste. Ca o magie…
    Și-acum mă duc să îl aștept. La mine încă mai vine Moș Crăciun. Doar să mă sărute pe frunte.
    Pentru că mi-a spus în șoaptă, când eram doar o fetiță zdrențăroasă cu ochi mari și triști:
    „ Ție n-am să-ți dau un cadou. Dar am să-ți dau povestea toată. Pe viață.”

 

Fata din tren

Intră în compartiment aproape împinsă de bărbatul din spatele ei. Se-așază pe primul loc, lângă ușa. cu privirea albită. Bărbatul își pune valiza, se uită la ea cu ochi porcini, micșorați de ură și-o-ntreabă ceva, pe un ton care-mi provoacă și mie frisoane. Fata îi răspunde încet, tremurat, ca din altă lume și el, fără să-i pese că am o carte în brațe, stinge lumina.
Mă uit pe fereatră, încercând să scap de răul adus în jurul meu de omul ăsta, mă uit la misterioasa frumusețe a copacilor care alunecă în întuneric, învăluiți o clipă de lumina lunii.
Îmi place să merg cu trenul. Îmi place țăcănitul ritmic ca o poveste spusă la ureche, mă simt ca dusă-n brațe, legănată, de-un uriaș puternic.
Întorc încet privirea, parcă atrasă de un strigăt mut, și văd fața fetei scăldată de lacrimi. Impietrită parcă, fără nicio grimasă, doar lacrimile curg și curg.
Se simte privită și vrea să se ascundă, c-o spaimă de ciută. Își vede apoi lacrimile curgând pe fața mea și, preț de câteva secunde, în întunericul pătat din cand în când de lună, ne-mbrățișăm șoptit, doar din privire.
Am dus, fată frumoasă, durerea ta mută cu mine, toată viața. O am și-acum cu mine, de parcă timpul a încremenit atunci, și eu încă îmi doresc să te pot feri, să te ajut cumva.
Și sper să fi ajuns măcar odată, până la tine, gândul meu cald, necunoscuta mea înlăcrimată.

Notărița

Intru într-o sală de așteptare puțin atipică, fotolii comode și canapea de piele. „ Aici se așteaptă, nu glumă” îmi trece mie prin cap un gând nu prea amabil. Poate e doar faptul că notarii au bani. Pereții sunt plini de icoane și, pe masuța din colț, tronează o statuetă enormă cu ieslea și pruncul. În spatele biroului, pe perete, un tablou imens cu o scenă din „ O mie și una de nopți”, încadrat și el de cruci foarte creștine, îmi spune multe despre cultura generală a acestei notărițe.
– Bună ziua, apare ea volubilă și foarte preocupată, din celălat birou, neaccesibil publicului larg.
– Bună ziua. O procură aș vrea.
– Imediat, imediat. Luați loc.
– Lăsați. Aștept așa, în picioare.
– Treaba d-stră, da o să mai dureze, că am foarte multă treabă, îmi spune ea din zbor, și o aud povestind apoi, pe un ton foarte ridicat, cum fiica ei, o nerecunoscătoare, care a intrat într-un anturaj, n-a mai sunat-o de două luni. Apare iarăși:
– Buletinul.
Și se tot repetă scena, cu intrat, ieșit, povestit pe ton de victimă câte pătimește ea pe lumea asta. La un moment dat începe o poveste în celălat birou și-o continua firesc, în ăstalalt.
– Ce să facem, doamnă, imi spune ea ca și cum eu aș fi fost martoră la cum săpa ea șanțuri, trebuie să muncim, că pe zi ce trece viața îi tot mai grea, Am ajuns, în orașul ăsta mic și pustiit, să mă bucur când mai moare câte unul cu avere mai mare, că din mărunțișuri nu se mai fac bani, îmi aruncă ea un zâmbet complice, adică :„hai să ne bucurăm împreună de glumele mele cu succesiuni”. Parcă mă simt vinovată că-s la mărunțișuri.
Între timp. mai intră oameni, la fel de tăcuți ca mine, la fel de spășiți. Avem de făcut niște acte, ca să putem face apoi altele. Notariatul este doar o fază intermediară între o jefuială și alta. Respectăm cu drag și abnegație legile unei țări care ia de la cei mulți și proști, ca să poată băga în buzunarele unor astfel de oameni necăjiți care se spetesc imprimând o foaie tipizată, pe care ți-s trecute datele din buletin.
– Lenuța! Lenuțaaaa! ne uităm toți în direcția în care strigă ea cu disperare. Apare femeia cu mopul și halat albastru.
– Fugi repede și cumpără ceva de mâncare, că-s moartă de foame.
Și face apoi un gest, pe care eu prea curănd n-am să-l pot uita: bagă mâna intr-un sertar și scoate, fără să se uite, fără să numere, o sumă de bani și i-o dă Lenuței.
Nu știu ce semnificație putea avea în mintea ei, gestul ăsta făcut în fața noastră (că-i darnică sau poate increzătoare), da știu sigur ce semnificație avea in mintea mea.
– Vai și-amar de singurătățile mele, spune ea ca pe o continuare ( probabil de la altă tură, și ea nu observase că-ntre timp se schimbaseră oamenii din sala de așteptare). Bărbatul mi-a murit, fata nu mă sună, nu mai am familie, nu mai am pe nimeni… Doar pe D-zeu, își face ea o cruce pioasă în fața tabloului cu neguțători și cu sultani.
– Da, îi greu fără familie, îmi aud eu vocea fără strop de compătimire. Nu-mi doream o conversație c-o astfel de femeie, dar limbarița mea s-a dovedit și de data asta mai puternică decât mine.
– Știți. doamnă, se-agață ea de privirea mea, că vipera de fiică-mea nu m-a sunat de două luni?
– Păi sunați-o dumneavoastră pe ea! îi rezolv eu problema pe loc.
– Cum adică?! Cum adică?! se-neacă ea de potopul de indignare. Și simt cum mă privește mai atent, uimită. Știți câte am făcut eu pentru ea?!
– Ca toți părinții, o bag eu la grămadă. Cam asta-i treaba noastră.
– Și a intrat într-un anturaj…caută ea printr-un dosar, cu măînile tremurânde, probabil să-mi arate facturi de la ce case și apartamente i-a cumpărat ea, viperei.
– E foarte important să ai prieteni.
Îi văd privirea cruntă și-mi zic: „ ai pus-o de procură”!
Se lasă o liniște grea, lungă.
– 48 de lei! mă briciuie ea scurt, din încheietură.
Cam atât primește o femeie, în orașul nostru mic și pustiit, pe cam zece ore de muncă. Zi lumină. Cam cât primești tu, în cinci minute, de la mărunțișuri. Da, mi-ar plăcea foarte tare să ii spun.
Plătesc, îmi face factură ( nici nu se pune problema celor doi lei, pe care nu-i dă rest) și, în timp ce ies, aproape că scrâșnește:
– Aveți, doamnă, copii?
– Am, doamnă, am. Că de-aia știu că toți copii-s minunați. Și sunt așa cum noi ni-i creștem.
Da. Va trebui să caut alt notar. Nu cred, totuși, că va fi o problemă. Sunt mulți.
In timp ce mă indepărtez, îmi dau seama că am plecat cu pixul ei în mână. Și simt un râs draconic: „ ți-am făcut-o!”
Și-acum am să mă duc acasă, am să mă spăl de-atăta ură, și-am să mai ies afară doar când va fi obligatoriu.
Până atunci, voi intra pe facebook. Doar acolo toți suntem super frumoși, super buni și mega fericiți.